Volumul Departe de ocean (Ed. Cartea românească, Bucureşti, 2000) reia tema destinului poetului în lumea de azi, găsind puncte de reazem tot în omul naturii şi al civilizaţiei tradiţionale, reprezentat simbolic de ţăranii risipiţi pe ogoare, ale căror brăzdări pe frunţi şi obraze „amintesc de supărarea Domnului pe om”. E vorba de supărarea care a născut creaţia umană, efortul de completare a creaţiei perfecte, dar limitate, a lui Dumnezeu.

Poetul, în fâşia de timp care i-a fost dată ca să trăiască se întreabă din nou „de cine e ţesută şi la ce macat/ e adăugată, la al plângerii sau fericirii?” (Subiecte despre vreme).Volumul Vis visus sau Forţa visului (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2007) regăseşte în tradiţia clasică a lui Lucretius sau Ovidius eternitatea fiinţei ce nu a renunţat să viseze, care nu a renunţat la iubire. Atunci când omul comun se pierde prin labirinturile aglomerărilor materiale ale civilizaţiei risipirii, când nu-şi mai află sens şi ideal, îi aminteşte de vorbele acestora în poemul Îndemn (după Ovidiu): „Prin aceste îndeletniciri, prin altele,/ te dezobişnuieşti să iubeşti./ Tu călătorule, totuşi,/ cu toate că, prin lanţuri puternice, iubirea te reţine”. Prin contactul cu clasicii, expresia poetului devine mai sigură, mai înţeleaptă. Astfel, el se adresează contemporanilor mult mai sigur de înţelepciunea dobîndită prin creaţiile acestora. Adaugă el în poemul Înspre gândurile lui Dumnezeu: „Lumina viselor îmbogăţeşte,/ Într-un fel misterios lucrurile./ O reaşezare a lumii în rosturi şi o îndeplinire mai bună a destinelor”. Pericolele vin însă din superficialitatea prezentului. Astfel, îi apare în faţă o lume fără de busolă, fără visuri, fără iubire – lumea faptului divers: „Din ziare extragem, pentru bârfă/ subiecte comice” (Pretenţie estivală). La fel, în goana nebună a individului de azi de a-şi transforma fiinţa într-o chinuită piesă a angrenajului practicii societăţii producătoare de bunuri, constată că „Din mersul tău prin fapte, cu viteză,/ taina scade în ochii tăi într-un fapt mărunt”.Dincolo de acest angrenaj al devorării de sine au rămas ţăranii în veşnicia trudei lor pe pământul mare şi bun: „Ţăranii au plâns./ Plugurile uşoare faţă de lacrimile vărsate./ S-a arat cu lacrimi” (Zeul Ares). Prin urmare, în acest spaţiu al dorinţei de a nu pierde tradiţia, înţelepciunea, visul, dragostea se construieşte poezia lui Dan Ionescu. Astfel, avem poemul-emblemă a recuperării omenescului, intitulat sugestiv, O inimă deschisă: „O întovărăşire de culori surprindea/ clopotul în răzbat./ Sub circumferinţa de bronz,/ ai deschis gura plină de mirare./ Se vestea despre persoana de alături care,/ pentru iubire, la umbră, sub cuiburi”. E vorba de aceeaşi imagine a clopotului etern care cheamă la credinţă, iubire şi vis, care apără omenescul de destrămare. Prin urmare, poezia lui Dan Ionescu reuşeşte să facă atent omul modern, omul sedus de o societate a utilitarismului mort, risipit printre labirinturile abundenţei oarbe de obiecte fără sens, la valorile care au creat fiinţă, care au creat spiritualitate. Versurile sale au menirea de a-l scoate pe acesta din inerţie, de a-l determina să mediteze asupra propriei condiţii, să schimbe ceva din această lume, iar asta să o facă conştient, începând chiar cu sine.