*Cronică apărută în revista „Ramuri”, Nr. 12 / 2019

Dintre vârste, copilăria determină cele mai multe nostalgii, sub a căror presiune debutează volumul Tango tendresse (Ed. AIUS, Craiova), de Eleanor Mircea.

Prima zi de școală este adusă în prim-plan cu acele aspecte care au impresionat-o atunci pe autoare, ca în scriitura lui Jean – Pierre Martin, care-și lua suportul de a merge mai departe în viață, din mărturisirile despre eșecuri ale unor personalități, în sensul de a fi depășit, cu ajutorul exemplelor, izolarea produsă de ideea că e singurul neîmplinit pe pământ. În cazul de față, școlărița acceptă lucrurile așa cum sunt, inclusiv conflictele specifice acelei vârste; oricum, prima lecție, asumată cu umor, derivă din semantica expresiei populare: „cine râde la urmă, râde mai bine”, deși atitudinea, oarecum sarcastică, față de un coleg descoperit cu păduchi la un control medical, nu a fost inițiată de acea școlăriță manierată (care, totuși, „a păcătuit” prin a se fi lăsat dusă de val). Elementul biografic, exacerbat în lirica postmodernistă, prin abundența detaliilor cotidiene, este valorificat diferit aici, într-un fel mai uman, cu o încheiere neașteptată a scenei luminoase de la școală: „mama / s-a luat cu mâinile de cap ia uite ce e pe tine / ai gumă în păr / peste câteva zile aveam păduchi / s-au umplut și mama și tata / m-au tuns aproape la zero / și m-au dat cu gaz” (Tango tandresse). De la masa de lucru (cel puțin acesta pare a fi unghiul de sondare a situațiilor), poeta se disociază de timpul trecut, fiind gata a se consacra prezentului, marcat de moartea tatălui. Fotografia devine poarta de comunicare, atât cu propriul sine, cât mai ales cu lumea de apoi: „Răsfoiesc încă o dată albumul / școlărița zâmbește strâmb / Miorița a ars și am scris o poezie / tata mă privește nostalgic dintr-o poză de dincolo / îl mângâi și îl țin de mână / ascult tango tandresse”. Impresia conexiunii cu spații imperceptibile ochiului se perpetuează într-o asemenea măsură, încât eul liric exprimă paleta de virtuți a unui demiurg: „zburau peste lume / bucăți de cer fără nume / desprinse din noi / retezate / înainte să crească / pluteau fâșii de vată / subțire /din amintire / te înlănțuiam peste gât / cu degetele mele rotunde / plăpânde / îți pipăiam respirația ce trecea / prin mărul țepos” (Dii, calule). Serghei Esenin deplângea soarta unei cățele, ai cărei pui erau smulși de lângă ea, pe rând, fie pentru a fi uciși, fie pentru a fi crescuți de către gospodari (rutină nemiloasă, practicată și astăzi). Pe un spațiu scurt, atât cât durează regresia planului celest, semnalată prin suspensia lunii în turlă, poeta se dedublează în cățea, pentru a-i înțelege disperarea, iar adoptarea unui mod interjecțional de comunicare atestă empatia. Starea de solitudine, care de fapt leagă făpturile, se deduce sonor: „Sunt o cățea care urlă / spre luna din turlă / târziul tăcerii / din cerul osândit / întors în măruntaiele durerii” (Hau-Hau).

Inventarierea elementelor materiale, aflate în corespondență (deductibilă numai poetei) cu acelea imateriale, echivalează observării spațiilor infime, cu un ochi de ciclop, reacție intempestivă a trăirii intense a dragostei și este momentul în care atuurile demiurgice sunt recuperate, în urma suferinței provocate de întrezărirea unei vietăți vulnerate, iar stadiul de unde poeta începe să le recâștige este al femeii jinduind după tandrețe: „te căutam, te strigam / voiam să te întorci / să îmi vorbești / să te îmbrățișez / în semn de noroc / pentru drum / să iei strângerea mea în brațe / peste haine / ca o pătură” (Vis). Dacă Mihai Eminescu, în Sara pe deal, pentru o noapte bogată în platonism, ar fi fost în stare să dea „viața lui toată”, semn al convenției romantice la care a subscris, Eleanor Mircea mărturisește, în cheie modernistă, un tip de generozitate controlată, care, totuși i-ar asigura doza de iubire necesară; astfel, pretinde că are o inimă „care să bată cât pentru doi”, însă mai mult nu se încumetă a distribui în mersul relației întrucât există riscul de a se trezi nerăsplătită, cu „sufletul de câine gonit / la ușa liftului”.

Cu această carte, al cărei titlu vorbește despre un anumit mod de a survola evenimentele, cu fermitatea și eleganța inspirate de tango, Eleanor Mircea de fapt se reconsideră pe ea însăși din vârstele precedente, strânse în aceea actuală, precum păpușile Matrioșka.