http://blog.revistaderecenzii.com/
Perceptori, colectori…
Părinții noștri au fost harnici și cinstiți. Tata a lucrat în construcții. Blocul în care stă fiica mea – zicea Maria (sora cea mai mare, n.n.), că era la liceu. Stătea în gazdă pe Lomonosov lângă dirigintă și când a venit să-l întâlnească pe tata, l-a găsit lucrând la acest bloc. Era șef de echipă. Apoi a lucrat la Carpen ca factor poștal. Se descurca foarte bine și ca diriginte la Poștă. Era foarte muncitor. Când lumea se trecea la întovărășire, așa se numea, el cumpăra pământ. Tanța (a doua soră, n.n.) era profesoară la Veleni – Seaca de Pădure. Când știa că ia banii, mă trimitea (tata, n.n.) la Veleni să-i cer bani și veneam singură prin Pădurea Secii cu 900 de lei. Era și una năroadă prin pădure, o femeie înaltă și umbla și vara cu palton pe ea.
Atunci când erau cote să dai la stat din tot ce produceai, tăticul avea o butie din lemn care ținea 100 de banițe de grâu. Când treiera grâul, îl aducea acasă și noaptea umplea acea butie pe care o dusese în grădină și făcea șira de paie peste ea. Mai veneau colectorii / perceptorii, căutau și cu sulițe dădeau în șura de paie, dar n-au găsit-o niciodată. Mai avea un pituliș la grajd, unde ținea boii. Din camera mare zidise cam doi metri – aici, avea porumb și cufărul de haine.
Într-o zi, eram singură acasă. Tata era la Seaca la moară. Au venit colectorii și direct la pituliș au mers. Cred că am fost pârâți. Eu am început să țip să-mi dea hainele mele, strigam cât puteam: „-Adu-mi cuțitul să mă tai!” și vecinii mi-au adus în fugă un cuțit. Au crezut că s-a spânzurat vreun animal. Așa am scăpat și nu au ridicat nimic perceptorii.
Lupul
În octombrie, hotărâsem să culegem via dimineața de noapte. Am văzut colectorii prin apropiere. Ca să nu ne ia caprele pentru datorii, tata m-a trimis pe mine cu turma înainte – până înjuga el boii… Am ajuns la vie, am legat caprele de salcâmi, în capul vii: aveam cincisprezece – douăzeci de salcâmi. M-am apucat să culeg și eu struguri, am dat paltonul jos de pe mine să golesc găleata. Culegeam struguri mereu și m-am pomenit cu bietele capre lângă mine, s-au lipit de mine – rupseseră lanțurile. Când m-am uitat, venea un câine mare, cu niște labe mari și nu se temea de nimic. Eu am început : „Na, câine! Na, câine!”, dar el venea tot înspre mine. Strigam continuu: „Na, câine!” și mă dădeam înapoi, fără să observe animalul – gândeam eu.
I-am spus tatei: „Veni un câine maare!”. El nu mi-a răspuns. A dejugat boii, i-a legat de salcâmi și a plecat să le aducă niște coceni din capul celălalt al vii. Când a revenit cu cocenii în spate, i-a aruncat jos și m-a întrebat: „Pe unde o luă, tată, câinele ăla?”. I-am arătat și el a spus: „Fi-i-ar mama dracu! Acela fu lupul, o luai pe urmele lui și auzii niște oameni că îl văzură”.
Am scăpat de lup, părându-mi câine. Am strigat cu mult curaj la el, pentru că, dacă îmi dădeam seama că este lup, aș fi murit de teamă, cred.
Vițelul
Tata a fost un om curajos. Pleca pe la târguri precum la Teregova. Venea noaptea singur cu turma de oi, atâția kilometri. A fost la Poiana Mare, a luat un juncan alb (avea coarnele în lateral). Când s-a trecut la CAP, a băgat juncanul într-o cameră, în bucătăria veche (care avea trei încăperi). Îi dădeam mâncare, apă acolo. L-a ținut ascuns să nu ni-l ia la CAP. Într-o zi, când eram tot singură acasă, a venit o echipă de trei – patru perceptori. Mi-au cerut o chitanță, dacă am plătit ceva. Am intrat în casă cu o persoană, am căutat, nu am găsit, ei au plecat, iar eu, când a venit ora douăsprezece, m-am dus să hrănesc și să adap vițelul și nu l-am mai găsit. Am început să țip că l-au furat, afară era zăpadă de doi – trei centimetri. Am luat-o pe urmele lui țipând, până am ajuns la bunicii din partea mamei care m-au sfătuit să nu mai țip, căci l-au luat la CAP. Și acolo a rămas. Nu l-am mai recuperat. Cred că vecinii din față au văzut când intram cu apă și coceni și ne-au pârât, pentru că tot vecinul Lungu era cu echipa și m-a chemat în casă pentru chitanță, să nu văd ce se întâmplă afară cu boul.