Merg cu Sandu B. într-un parc auto, mai mult din plăcerea de a vedea mașini, decât să achiziționăm. Ne întâlnim în fața blocului său, din proximitatea gării. Îl aștept în mașină, e nouă dimineața. Îl sun.

-Vin în trei minute! (promite).

Transform trei în treizeci de minute și nu am dreptate. Am greșit cu patru minute care au fost peste calcul. Ceasul lui Sandu B. măsoară altfel timpul.

Sandu iese din scara blocului, având o haină în mâna stângă, dar astfel ținută, încât am crezut inițial că mai vine cu alt om. Haina părea a merge alături de el.

-Ieși puțin din mașină! îmi spune.

„Îmi arată Volkswagenul Touareg”, zic eu în sinea mea. Împins de curiozitate, o iau înainte. Traversăm blocul, de la intrarea din spate, la cea din față.

Am ajuns lângă un Matiz roșu, căruia-i deschide portbagajul (ticsit cu unelte și alte lucruri învelite în celofan). Îmi pune în mână o plasă verde prin care se întrevedeau niște fire de curent electric. Îi aduc aminte de Touareg – „Unde e?”, pentru că, altfel, nu mă mișcam din mașină.

– E parcat pe Calea București.

În fine, fără a ști de ce m-a luat cu el, traversăm iar blocul, în sens invers, din față, în spate. De teamă să nu mă infectez, abia ating mânerul de tablă de la ușa blocului. Speram să-mi deschidă Sandu B. drumul.

În parcul auto…

Văzusem acum câteva zile un SUV, am sunat-o pe proprietăreasă, care mi-a îndrugat numai aspectele pozitive: „mașina merge bine, am dus copiii la școală pe timp de iarnă, prin zăpadă, Jeepul m-a scos fără probleme, e 4×4, are motor bun etc. M-a convins: „Cum să nu crezi în vorbele unei doamne?”.

– Și minciuna e tot vorbă! îmi replică Sandu B.

Nu mi-a convenit când l-am auzit, dar am trecut peste, inclusiv peste pietrele din parc.

L-am convins pe Ștefan (responsabilul de acolo) să ne pornească mașina. A venit cu o baterie de mici dimensiuni (o cutie de cadouri) pe care a conectat-o la piesa Jeepului. Motorul suna bine, nu dădea semne că se oprește. Am urcat în mașină să facem o tură. După douăzeci de metri, mă uitam în spate de Sandu B. să nu fi căzut cumva prin orificiile din podea (produse de rugină). Pe o distanță de cinci sute de metri, mașina, sufocată de miros de motorină, s-a oprit de vreo șapte ori. În test, am apăsat pe un buton care a deschis trapa, sub a cărei ramă, materialul izolant era umflat de apă. Ușa din dreapta spate zdrăngănea ca apucata:

– N-am închis-o eu bine! acoperea Sandu printr-o scuză acest defect (sonor) al mașinii. Începuse nouă să ne fie rușine de situația în care ajunseserăm.

Dimineața, vorbisem să-i facem strigare prin telefon și lui Răzvan M. (care ar fi venit chiar nechemat, dacă ar fi bănuit pe unde hălăduim). Bine că nu am făcut-o.

La dus către parc, am parcurs o rută ocolitoare, la întoarcere, alta mai scurtă, pe „ipotenuză”. Era bine să le fi inversat, pentru că a doua nu este cu prioritate și la anumite ore, devine aglomerată. Sandu B. m-a încurcat.

Ce ușor e să dai vina pe alții!

P. S.

Lucrurile au stat mai rău de atât: rugină sub praguri, ușa portbagajului rămăsese căscată, Sandu B. îmi spunea să ne întoarcem că am uitat trapa deschisă (și să nu plouă în mașină – de parcă ar mai fi contat!) etc… Oricum, sunt adeptul mașinilor noi, pentru că nu mă pricep la mecanică. De la acest parc auto, am plecat demoralizat.