Mă sună Răzvan M. să-și ceară scuze că nu a putut ajunge la un loc prestabilit,

ca să ne uităm la mașini, pentru a ne face o idee asupra lor. Că a fost ocupat, că nu știu ce. Eu însumi am uitat cu desăvârșire că trebuia să-l aștept, dar nu-i mărturisesc. Într-un fel sau altul, încheiem discuția, dar totuși îi aduc aminte cum a primit un ghiont în burtă de la Mariana P.: „Dacă m-am îngrășat!” (îmi dă replica Răzvan), cum i-a spus ea să-și sugă burta, eu fiind „martor involuntar” al unor ghidușii trecătoare. Fata a vrut să îndrepte pe lăcașul firesc semantica verbului pe care l-a nimerit, dar mai rău a accentuat-o.

Al doilea telefon – de la soră-mea. Vorbim despre cărțile copilăriei, despre Basme de Frații Grimm, Eu sunt Toniță sau Căpitan la cincisprezece ani. Ultima dintre ele e pretextul, pentru că la tv, pe un post local, e invitat Do. N., specialist în benzi desenate – așa se spune – , deși el e inginer de profesie. „Ce specialist? Că, dacă l-am întrebat, nu mai știu prin cine, despre Căpitan la cincisprezece ani, mi-a răspuns că nu o deține. Îl întrebasem pentru copil, era mic atunci. Și cartea era fabuloasă. Desenele erau făcute de Mihai Rusu, cel mai bun creator de benzi desenate de la noi, despre care nimeni nu știe cum arăta. Prin anii 70 – 80, când activa, trimitea prin plic benzile la edituri. Și nimeni din breaslă nu l-a văzut. Se spune că ar fi plecat apoi prin America, unde ar fi și murit”.

– Nici eu nu mai găsesc Trandafirii lui Gheorghiță de Gh. A. – îmi răspunde soră-mea cu amărăciune.

– Am văzut-o de curând în apartamentul tău.

– Cum ne citea Gh. A. din carte la clasă și plângea! (Gh. A. i-a fost învățător). Pe mine mă plimba prin toate clasele și mă prezenta tuturor, mă invita să le cânt. Aveam o melodie despre mamă, melodie care lui îi plăcea foarte mult.

– Era un tip interesant, cu freza lui mereu aranjată, cu nodul bine făcut la cravată, costumul gri etc. Iar cartea nu era deloc rea. Oricum, ce spectacol a făcut din lansarea cărții! Și acum văd dinaintea ochilor stiva de cărți, amplasată în curtea liceului, cum vorbea el la microfon, iar eu mă lăudam colegilor că unul dintre personajele din carte, Augustin, e unchiul meu. (Evenimentul la care mă refer a avut loc prin anii 81 – 82).

În timp ce scriu aceste rânduri, pisica dă cu labele în ușa de geam – termopan… Mi-am luat o pauză și i-am aruncat o bucățică de parizer. Am mai stat în curte, sub piersic. După ce a înfulecat porția, pisica, suită în pom, s-a oprit două secunde pe creanga aplecată deasupra mea, și-a lungit gâtul să mă vadă mai bine și a efectuat o săritură de acrobat peste gard.

Două secvențe îmi vin în minte. Prima: Augustin era profesor de biologie la Gubaucea unde a avut-o elevă pe Ileana Ciuculete – între alții. Augustin era pasionat de reptile. Într-o zi, moașa Marioara, căutând ceva te miri pe unde, a dat peste un borcan cu formol în care plutea un șarpe spre conservare. Marioarei i-a venit rău, abia și-a revenit. A doua: în vara aceasta, în drum, la țară, mama a zărit un șarpe mort, lovit probabil de roata vreunei căruțe. Mai târziu, peste câteva ore, mama a deschis capacul lăcașului de țevi (care aduc apa de la rețea în curte și în casă). I-a venit și ei rău, a crezut că leșină. Șarpele din drum atârna de țevile de sub capac.

– Ce dușman mi-a făcut una ca asta? se întreba cu voce tare mama, mai mult de spaimă, de fior indescriptibil ce i-a dat vederea reptilei.

Nu mai spun cine a luat șarpele din drum și l-a așezat acolo, pe țevi, tot pentru conservare – așa a motivat. Nu a fost în niciun caz moșicul Augustin, care, din păcate, a decedat de mult timp, în urmă cu peste douăzeci de ani.

(Va urma)