M-am trezit pe la șase, cu imaginea accidentului horror de la meciul Craiovei. Sunt indignat,

văzându-l pe ecran pe acel așa-zis fotbalist ieșean cum se scuză. Te arunci în picioarele adversarului, fără să te gândești la consecințe și te mai consideri sportiv și nevinovat? Of, câte aș mai avea de scris pe marginea subiectului! Nu cred că mă mai uit la meciuri. Ce simte fotbalistul accidentat, care avea atâta viitor în față, dar părinții lui?

Încerc să-mi schimb gândurile…

Fotografiez două icoane pe sticlă (pe care le-am postat la revistă), după care adorm la loc. Pe la 10, sunt sunat de prof. Florea Firan, care-mi vorbește despre numărul pe octombrie al revistei „Scrisul Românesc”. Am scris un articol despre Vasile Alecsandri. Prof. Firan îmi spune că, dacă-l scuturi pe Alecsandri, cu Pastelurile și cu teatrul autohton rămâne. Plus o parte din proza de călătorie – adaug eu. Și cât de bogat a fost Alecsandri în timpul vieții, câte moșii a avut, peste 70% din regiune! Despre acest amănunt nu spun nimic, pentru că nu are sens în discuție, doar l-am gândit. În general, cum aud ceva despre vreun om, îl conectez la acel detaliu prin care mi-a rămas în memorie, la eticheta lui din viziunea mea. Pentru conversație, m-am retras sub piersic, pe șezlong…

O mâță neagră a sărit în curte, a căutat mâncare, și-a potolit burta și a revenit la tulpina caisului, pentru un raid pe gard. Nu am idee unde se duce. Cu labele din față, s-a agățat de coaja pomului. Atentă și la mine, dar mai mult să-mi arate că nu-i pasă de orice reacție aș putea avea, ajunge la cea mai potrivită creangă, pentru salt. Nu am mișcări bruște niciodată la vederea pisicilor sau a păsărilor, din agrementul de a le surprinde cât mai mult cu putință, de a fi contemporanul lor într-o secvență de timp care trece.

L-am sunat pe Titi, care lucrează în Karlsruhe. Schimbăm impresii despre catedrala din Köln (la care s-a muncit peste șase sute de ani – îmi confirmă el, care e ing. constructor, cu state vechi în domeniu). Aflu acum că vară-mea Otilia (soția lui) a stat două luni în Germania, că, într-un an, au fost amândoi în concediu, în Alpi, că orașele Düsseldorf și Dortmund „sunt despărțite de o tablă”.

Am coborât în beci mai multe borcane de castraveți murați. Inevitabil, îmi amintesc de o scenă. Prin anii 90, la țară… Vară, caniculă. În cerdac, tata (așa-i spuneam bunicului patern) m-a îndemnat:

– Ia un castravete să te răcorești! (A luat din fereastră borcanul, l-a desfăcut și mi l-a întins). Îndoit de efect, am extras un castravete pe care l-am mâncat, nu pe nerăsuflate, ci lent, cercetător, curios să văd dacă se adeverește ce-mi spune „tata”. Efectul de răcorire într-adevăr a existat, încă destul de intens. Și am dat crezare celor care spun că lui Iisus – pe când zăcea pe cruce – nu i s-a dat să bea oțet, spre batjocură, ci o băutură răcoritoare (un amestec de apă, miere și oțet) pe care o aveau soldații romani în burduf, pentru ei, să le țină de sete.