*Fragmente din lucrarea: Nichita Stănescu într-un nou context, aflată în curs de apariție la Editura Junimea, Colecția Efigii.

Natura se manifestă în ritmul ei, dar pentru a ajunge la împlinire, e nevoie de un impuls.

Unda gândirii, integrată mecanismului teluric, îl impulsionează într-atât, încât locul unui fenomen ca vântul e luat de acțiunea ideii (poetului despre ceva anume, posibil despre imprimarea unui tip sui-generis de sunet) – aceasta e una dintre accepțiile poemului Cântec (C-un gând foșnesc toți arborii mai pur), din volumul Sensul iubirii(1960); alta: numai în grup, arborii dețin capacitatea, care-i face egali unei ființe, de a se învecina metafizicului, de a ajunge să aibă un gând, o intenție: „C-un gând foșnesc toți arborii mai pur”. Rezultatul unui efort hiperbolic, precum foșnirea la un loc, este un semnificat despre o taină.

Orizontul are viața lui, exprimată prin vocabula „inimă”, o metaforă personificatoare; totuși, oricât de animat, devine un disc, mișcat în spațiu de mirajul exercitat „de-un răsărit de lună”, zboară din mâna unei magii, deviază dintr-un impact. Nu există departajare între cele două categorii ale universului, relevată și criptică, pentru că perspectiva poetului e creaționistă, orice aparență are în spate un imbold pe care i-l acordă plăsmuitorul, Dumnezeu însuși. În reprezentarea opticii, poetul se distanțează de mitologia elenă, pământul nemaifiind susținut de Atlas, ci învârtit în urma ciocniturii eventuale dintre material, ceea ce este planeta, și imaterial, fantazia apariției lunii pe bolta cerească. Acum, orizontul nu mai are consistența materiei. Poetul a dispus ca model statuia „Aruncătorul cu discul” sau „Discobolul”, a sculptorului antic, Miron.

Percepția naturii de către poet este conformă condiției acestuia, de ființă mai atentă la evenimentele din jur. El, precum un doctor sau un cercetător, estimează ritmul cardiac al orizontului, o bătaie la fiecare apariție a lunii; undeva în spațiu, există un punct, în care, acumulate, sunetele toate sunt ca un puls, dar imaginea, reevaluată din alt unghi, e comparabilă cu aceea a unui tambur lovit de cantitatea materială pe care o poate deține raza lunii.

Viziunea asupra lucrurilor, într-un tip egocentric de interpretare, poate fi hiperbolică. O impresie extrem de puternică despre legătura dintre sinele propriu și natură determină eul poetic să ilustreze trăsătura demiurgică pe care o deține, crede aceasta, din proximitatea aceluia de care depinde totul, e de ajuns să emită un gând, pentru ca arborii să foșnească „mai pur”, cu un plus semantic față de manifestarea simplă de până atunci. Reverberarea propriilor intenții la nivelul vegetal sporește încrederea poetului în ipostaza lui de creator, de arhitect al naturii și interesul față de interiorul lui sufletesc: reflectând în sine, ajunge la o paralelă între pulsația inimii și orizont și-l vede înglobat acesteia sub formă de sunet, cu alte cuvinte umanizat, captat de ființă sub forma a ceea ce poate ea domina, un biet semn sonorizat. Perspectiva se restrânge, dar i se oferă un motiv: față de tezaurizarea curentă, zariștea primește un aspect nou, care o schimbă, ajungând la dimensiunea unui disc, în timp ce ecoul șocului (de ordin vizual, apariția lunii) devine „larg”, înlocuitor al spațiului. Pentru a înțelege răsunetele, care marchează un eveniment vesperal (întrevederea lunii), drept pulsație, protagonistul liric trebuie să aibă o vârstă care să-i confere o experiență în fața acestor fenomene cosmice, să fi avut timp să asimileze mișcarea aștrilor pe firmament, precum incașii: „C-un gând foșnesc toți arborii, mai pur / și cu-o bătaie-a inimii, răsună larg discul orizontului din jur / parcă lovit de-un răsărit de lună”. E un moment în care poetul pierde veleitatea discobolului, de a azvârli piesa din mână pe o direcție a succesului, cât mai departe, ca în atletism. Totul, de acum înainte, se va întâmpla fără el, fără vreun control din partea lui. De la cunoașterea universului teluric, pătruns ca impuls în cord, metamorfoză favorabilă, precum în Sara pe deal, unde paleta amurgului, cu tot ce acoperise din sat, își atenuează treptat varietatea, golind-o sub un salcâm, locul de întâlnire a tinerilor, naratorul va ajunge să-și rezerve numai ipostaza de observator al unui spectacol nou, se resemnează momentului fiindcă nici nu mai are forță de a schimba lucrurile în fața lunii. În Scrisoarea I, Mihai Eminescu, încă din start, acceptă suveranitatea lunii, recunoscându-i perenitatea: „Lună tu, stăpân-a mării”, iar legătura astfel inițiată, dintre om și astrul selenar, rămâne fixă până la final.

În stările de reverie, care-i permit să se minuneze de efectul interacțiunii dintre vederea proprie și obiectiv, de câtă forță exercită privirea, astfel încât preschimbă orizontul într-un disc, Nichita Stănescu se simte asociat la renașterea unei societăți eteroclite (care în mod paradoxal avea ca ideal egalizarea între oameni, o aplatizare neexperimentată în istoria omenirii până la începutul secolului trecut, o doctrină care a bântuit un veac), el însuși, de dragul ideii, se supune unei eventuale mineralizări: „cărămida trupului mi-o pun / la ridicarea lumii comuniste”. Determinarea spațiului, lumea comunistă, pentru care este predispus la sacrificiu, abandonarea propriei identități în favoarea unui debut social (nu prea bine cunoscut în esență maselor largi, din cauza propagandei virulente în anii șaizeci ai secolului trecut), etalează o nevoie de fixare într-un context a poetului; definirea tendinței, de apartenență sigură la o postură socială, implică mai mult decât afirmarea faptului: o manieră bravă, dincolo de romantismul care a inaugurat stanțele celor mai râvnite situații visate, dar niciodată împlinite. De aceea, surprinde, în cazul lui Nichita Stănescu, situarea, prin temă, în preajma creației eminesciene, precum în poemul O călărire în zori, dedicat „Lui Eminescu tânăr”.

Metamorfoza spiritului / sufletului în rocă ori a altor fapturi, precum tăcerea, în arie coloristă ca zarea și, mai departe, în ordine paratactică, în granule de stâncă, e recurentă în lirica semnată de Nichita Stănescu, aspect care o situează în descendența operei lui Ovidiu: „Tăcerea se izbește de trunchiuri, se-ncrucise, / se face depărtare, se face nisip” (O călărire în zori); „Metamorfoza-n noi forme a formelor gândului îmi este / Să povestesc, o zei (și-acelea-s a voastră lucrare); / Fiți de-ajutor năzuințelor mele și-mi duceți povestea / De la obârșia lumii până în vremurile noastre” (Ovidiu, Metamorfoze).

Solidificarea unor atitudini, care, în mod normal, nu au această proprietate, o regăsim și în modernism, precum în opera lui Tudor Arghezi. De exemplu, în poemul Pui de găi, atitudinea tâlharilor e ca un zid: „Doamne! parc-au dat cu oiștea în niște zid. / Iepile s-au împleticit. / Cinci oameni de cositor, cu un cuțit / Măruntaiele și buzunarele omului le-au scotocit”.

În poemul O călărire în zori, scris în oglindă la textul eminescian cu același titlu, tăcerea este prezentată drept un element protector pentru eul prins de impetuozitatea pe care o dau zorii, oprindu-l să înainteze către acele puncte cardinale anoste, dar împingându-l să urmărească soarele, precum pe lapona Enigel, rigoarea tradiției. Tăcerea inspiră o anume severitate, de care tânărul ține seama, fără a se răzvrăti sau măcar a se îndoi, datorită încrederii în natură. Ca urmare a asimilării limitei exterioare, impuse nu atât de o entitate în sine, cât mai ales de o abținere, în mod părtaș, de la simptome, a unei ambianțe pământești (pădurea), precum într-o parte a ei nu ar exista viață și nu e potrivit a fi explorată, eroul liric începe să creadă în valabilitatea altei căi, decât aceea pe care pornise; goana, dispoziția motrice în care ajunge, din impaciența reorientării, devine secțiune vegetală, din care smulge frunziș, ca semn al invadării, încă o dată, a naturii, de către manifestările umane care o marchează în mod concret cu o stare metamorfozată într-o componentă plantară pe care, prin recunoaștere, o asimilează și o poate activa în ansamblul ei peren: „Tăcerea se izbește de trunchiuri, se-ncrucise, / se face depărtare, se face nisip. / Mi-am întors către soare unicul chip, / umerii mei smulg din goană frunzișe”.

Comparativ cu emirul din capodopera Noapte de decembrie, de Al. Macedonski, junele este mai inspirat, fugind repede, aproape în disperare, din locul semnalizat ca neprielnic de către natură prin tăcere. Imaginea: „Câmpul tăindu-l, pe două potcoave, / calul meu saltă din lut, fumegând” sugerează un elan fără oprire. Cursa aparține mai mult tânărului. Calul, căruia-i distribuie direcția și îndemnul, apare ca din pământ, cu o singură însușire (împrumutată), impetuozitatea pe care a regăsit-o la stăpânul care i-a fost dat imediat ce l-a putut susține în șa.