O seară de asemenea factură, nu mai avusesem. Poate numai în vara lui 88,
când am mers cu tata la Bucureşti. Am avut la noi o listă cu adresele unor cunoscuţi şi rude. Din ce aveam acolo, ne-am hotărât să mergem la Relu Cojocaru. Locuia tocmai în sectorul VI, iar noi eram în sectorul al doilea, pe strada Ştefan cel Mare. Am mers o oră cu tramvaiul. Mai era şi aglomerat. Am stat în picioare. Am coborât, în sfârşit. Căutam strada Iriceanu. Am trecut prin faţa unui bloc turn. Era aproape întuneric. Se făcea economie la energia electrică. Abia vedeam în preajmă. Ni s-a părut, după voce şi după siluetă, că-l întrezărim pe Relu. Stătea pe o bancă în fața blocului. Ne-am oprit. Relu ne-a văzut și el. De bucurie, aproape ne-a luat pe sus. S-a purtat impecabil cu noi.
Am început să îndrăgesc Bucureştiul datorită lui Relu şi soţiei lui. Nimeni nu ne mai făcuse o primire atât de călduroasă. Ei înşişi nu ar mai fi în stare să ne primească la fel. Aveau probabil splendoarea vârstei care te deschide oamenilor.
La Hanul lui Manuc, am băut apă tonică. Am văzut Casa Poporului, încă în construcţie atunci. Destul de volubil, într-o discuţie despre cleanovenii stabiliţi în Bucureşti, mai demult sau mai recent, Relu a povestit şi despre Mariana.
Fiica lui Nicoliţă, bun instrumentist – cânta la fluier, Mariana venea, în vacanţa de vară, la Cleanov, la rude. În timp ce Relu ne povestea, eu mi-o aduceam aminte. Când mergea prin iarbă, pe o cărare, de obicei în fața mea, mă uitam la părul ei blond şi mă întrebam cum va fi fiind în rai. Aveam o minge de plajă. De la distanţă, după hexagoanele negre şi albe, părea de fotbal. O jonglam uşor, de peste o sută de ori. Nu mă apropiam cu mingea de Mariana. Când mă striga, aruncam mingea peste poartă, în curte, şi pe urmă o întrebam ce doreşte. „Să jucăm volei!“. „Dar mingea e de fotbal“, îi replicam mândru. Ce dezamăgit am fost când am înţepat mingea într-o cochilie de melc! De atunci, n-am mai venit cu amintiri de la mare.
(2009)