Dan Ionescu, Pauză romantică într-un veac precipitat. Cronică literară*, de Geo Constantinescu

*Cronică apărută în revista „Vatra veche” (p. 30). Lunar de cultură * Serie veche nouă* Anul IX, nr. 1(97) ianuarie 2017 *ISSN 2066-0952

Dan Ionescu, poet, prozator şi nu în ultimul rând critic şi istoric literar, vine cu al şaselea volum de versuri, Pauză romantică într-un veac precipitat (Editura Sitech, Craiova, 2016), continuând linia lirică trasată în cărţile: Biblioteca într-o alocuţiune, (Ed. Avrămeasa, Craiova, 1995), Altceva de cunoscut (Ed. Aius, Craiova, 1998), Departe de ocean (Ed. Cartea Românească, 2000), Fugă în scris (Ed. Cartea românescă, 2001), Vis visus sau Forţa visului (Ed. Scrisul românesc, Craiova, 2008).

Absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Craiova (1995), secţia română-latină, cu masteratul în specialitatea Limba română contemporană (1996), doctor în filologie, al Academiei Române (2015), Dan Ionescu este preocupat de soarta scrisului ca destin al celor chemaţi întru această îndeletnicire, într-un veac al superficialităţii şi al risipirii fără noimă a valorilor umane. Născut într-un sat al statorniciei şi al profunzimii faptelor, la adăpstul naturii mirifice şi al tradiţiilor milenare, poetul se simte dator să le reînvie la nivelul trăirii sale ca poet şi îndrumător al generaţiilor tinere. Şi o face cu încredere şi acribie, convins fiind că tot ceea ce vine din profunzimile istoriei şi ale vieţii active, cinstite şi morale va salva omenirea de ceea ce este rău, înstrăinător şi nemăsurat. Iar Cleanovul, spaţiul copilăriei sale, este un astfel de exemplu. Asta, pentru că, acolo oamenii continuă din totdeauna încununarea vieţii lor cu tainele pământului, prin mijlocirea seminţelor cufundate în brazdele reavene, a iubirii lor pentru femeile trudnice şi apărarea şi creşterea fiilor întru aceleaşi îndeletniciri. La adăpostul moral al acelor fiinţe, chipul poetului capătă consistenţă, destinul lui se apropie de cel al anticului Vergiliu, care a ales din multitudinea de posibilităţi pe care i-o conferea acea civilizaţie a măririi şi a gândirii, calea de mijloc, cea a retragerii în mijlocul naturii şi a desăvârşirii versurilor nemuritoare. În mijlocul acestui spaţiu, afirmă poetul, „Erai ca Vergiliu,/ bucurându-te în fiecare zi/ de săritul caprelor/ sau de meticulozitatea în păscut/ a măgarului alb.”

Iată cum în Cleanov, spaţiul mirific al copilăriei, destinul lui se întâlneşte cu cel al latinului nemuritor. Desigur, în spaţiul naturii, dar şi al cuvintelor. Pentru că şi cuvintele româneşti sunt tot cele latine, dar guvernate de alte legi ale istoriei şi ale timpului. Şi au tot aceeaşi consistenţă a veşniciei, ca şi natura care le-a inspirat. Iar de bogăţia şi generozitatea naturii din Cleanov s-au bucurat generaţii. Unele, înflorind-o în trudă şi statornicie, altele alterându-i frumuseţea cu cruzimi neimaginate şi cu vărsări de sânge nevinovat, în tăişul sabiei şi în goana cailor de stepă. Se întreabă poetul acum: „Cum şi-au stăpânit strămoşii mei teama, văzând tătarii năvălind?/ atunci umilinţa ulterioară atacului străin,/ cum au dat-o la fund, a doua zi, la plug/ şi din ce motive de-a mai trăi şi-au luat avântul?”

Desigur că dragostea de viaţă, nevoia de a crea binele şi frumuseţea sunt cele ce le-au dat „avântul” continuităţii. Iar poetul se simte îndreptăţit să le consemneze. Pentru că acesta este destinul lui. Urmărind truda celor din jur, acum, când ţărani sunt tot mai puţini, dar tot cu aceeaşi dragoste de glie, afirmă el în poemul S-a întâmplat odată: „Ca un ţăcănit de maşină de scris/ se auzea foarfeca în vie.” Oricât de puţini au rămas ei, ţăranii, în această epocă a delirului tehnic şi al pauperizării celor înfrăţiţi cu natura, oricît de puţini au rămas cei ce consemnează aceasta, pentru fiecare rămâne aceeaşi misiune: de a continua, de a nu se lăsa învinşi de inerţia epocii de azi, atât de dăunătoare.

Asta pentru că natura însăşi îşi continuă metamorfozele ei, etern dătătoare de frumuseţi. Adaugă poetul: „O, văpaia cum se aude urcând!/ La o aruncătură de bătaie,/ a stat o iarnă întreagă sub pământ” (În februarie). Se referă, desigur, la clocotul de seve ale materiei ce va să izbândească în frunze, iarbă şi flori în primăvara care se apropie. Iar acesta este un motiv din totdeauna de a scrie, de a consemna pentru cei ce vor veni despre generozitatea pământului veşnic ameninţat de o civilizaţie a înstrăinării şi trufiei forţelor nedomesticite.

În paralel, în acelaşi spaţiu mirific poetul observă cum „Ţăranii mergeau în ritm interior / peste coline./ În urma lor, / pomii se înzestrau cu floare.”

Prin urmare, volumul Pauză romantică într-un veac precipitat face un tur de forţă lirică spre ceea ce este peren în valorile omenescului, ceea ce este la adăpost de mode şi înseilări literare. Dacă poezia contemporană îşi face un titlu de glorie în abandonarea valenţelor morale ale creaţiei, devenind astfel tot mai seacă şi mai şubredă, întoarcerea poeţilor la esenţele liricului se dovedeşte în continuare rodnică în conţinut şi întineritoare în expresie. Iată cum exemplul versurilor lui Dan Ionescu, din volumul amintit, îl confirmă cu brio.

Geo Constantinescu