http://blog.revistaderecenzii.com/

În 1977, la şapte ani, am mers pentru prima dată la stadion. M-au atras gazonul şi, nu ştiu de ce, marginea de zgură. Stăteam între unchiul Ionel, student pe atunci, şi tata. Îmi arătau: „Acela cu banderolă roşie pe braţ e căpitanul Ştefănescu“ etc. Mi l-au numit şi pe Dobrin. Întrebasem de ce taică-meu, când e mingea la jucătorul acesta, strigă: „Ia-l! Ia-l! Ia-l!“ sau: „Fiţi atenţi, că are mingea legată de picior!“.

Pe însoțitorii mei (tata și unchiu: la intrarea în stadion, mi-au oferit o șapcă de hârtie în culorile clubului pe care am păstrat-o ani de zile!) îi cunoşteam într-un fel: oameni care nu-şi enunțau curajul, nevoia de victorie în luptă. Deodată, s-au ridicat şi au început să strige, îngroşându-şi vocea: „Ştiinţa! Ştiinţa! Ştiinţa!“. Îi priveam (eram singurul din stadion care stăteam jos, pe bancă, neștiind ce se întâmplă: dăduse Craiova gol!) şi nu-mi venea să cred că sunt aceiași, că au venit cu mine şi ar mai fi şi rudele mele… Aveau braţul drept ridicat. De ambiţie şi de strigăt, păreau imenși, daci veritabili, coborâți de pe columnă. Atunci am învăţat cum se strigă „Ştiinţa!“, din adânc, din piept, nu din gât.

A mai fost o fază: la o minge pe sus, portarul Boldici s-a arcuit şi cu vârful degetelor, în mişcări mai multe, a reuşit s-o prindă. Am povestit colegilor de clasă despre această reuşită, dar şi despre pista de zgură, pe ale cărei aliniate albe, în pauză, a fost un concurs de atletism. Un sportiv a trecut ultimul linia de sosire, ţinându-se de splină. Unchiul l-a aplaudat şi l-a încurajat. Atunci, m-am mirat, mai târziu însă am înţeles cât de important este să termini o cursă.

Intenţionam, după liceu, să dau la facultate în Bucureşti, dar când m-am gândit că nu mai pot vedea echipa de fotbal pe viu, am renunţat. Şi în viaţă, ca să revin din uşoare căderi interioare, din păreri melancolice, mă gândesc la Craiova Maxima sau mă refac deplin cu lecturi din Eminescu.

Vărul Dorin Ghiţă şi tatăl lui, unchiul Dorel, veneau la meciurile Craiovei Maxima, tocmai de la Severin. Aduceau un radiocasetofon impresionant, pentru vremurile acelea, ca să ascultăm muzică sârbească nouă şi să-l înregistrăm pe tata, al cărui glas e veritabil în interpretarea cântecelor populare.

Tata avea, în compania unchiului Dorel, un curaj aproape absurd. Oriunde mergeau, dacă erau sau li se părea că sunt ofensaţi de atitudinea vreunui miliţian, în aglomeraţiile de atunci din oraş, cu maşini de peste tot, din toată ţara, pe care era scris „Hai Craiova!” cu vopsea albastră, replicau în duet, decişi să nu piardă confruntarea verbală. Erau pătimaşi, cultivându-şi la maximum fărâma de dreptate. De fapt, tensiunea acelor meciuri mari influenţa enorm. După victorii, suporterii defilau în urale pe la casele fotbaliştilor, prin tot oraşul. Eu însumi treceam printre oameni pe stradă şi mă gândeam că sunt Balaci driblând.

Am fost în tribună la meciul cu Fiorentina. Primul meci european la care asistam. Aveam doisprezece ani. Când mingea era la marele Balaci, spectatorii amuţeau, cu ochii pe el. Făcea un dribling, ne ridicam puţin de pe bancă, la al doilea, eram aproape în picioare, gata să scandăm; al treilea… La al patrulea, zburam din locurile noastre pe rândurile anterioare, împinşi de valul uman din spate, strigând: „Ştiinţa! Ştiinţa! Ştiinţa!”.

Acesta e spiritul alb-albastru: să crezi că poţi bate în luptă pe oricine şi, dacă azi nu eşti cel mai bun, vei fi mâine, cu siguranţă. Nici fotbaliştii Craiovei Maxima n-au fost semizei, deşi într-un articol din ziar, aşa erau supranumiţi, mai pierdeau meciuri, dar în teren erau ca ostaşii lui Mihai Viteazul sau ca noi, oltenii de oriunde: ambiţioşi, talentaţi, dornici să obţină fastul finalului.

(2009)