*Cronică apărută în revista „Ramuri”, Nr. 1 / 2019

Pentru a cunoaște omul, care mai mult e o metaforă pentru mister, e nevoie de a acționa precum Alexandru cel Mare în fața nodului gordian, cu determinare. Ianuarie – Raul Iordăchiță, în disperarea de a desluși odată ființa umană, începe să o descrie în ansamblu, tocmai pentru a se pune la adăpost în cazul în care demersul nu-i reușește, iar cea mai recentă carte a lui, Omul gordian (Editura Junimea, 2018) – cu o prezentare de Ioan Holban, este un fel de oglindă a propriilor estimări asupra variantelor de evadare din limitele propriului corp: „Omul e nod gordian, / vezi bine că e nod gordian. / Ia seama numai la acizii nucleici; / ia seama la gândurile lui dintr-o zi, dintr-un an, / dintr-o viață” (Omul gordian).

Deși deplânge natura sofisticată a omului, totuși poetul însuși se înscrie în tipar, vorbind despre sine, invers față de realizările obținute până în prezent: „N-am făcut nimic în viața mea: / – de născut, m-a născut mama / – bunicii mi-au udat / cei șapte ani de acasă / pe care nu i-am risipit complet / de la tata am darul bântuirii / printre cuvinte” (Democratizarea înălțării la spirit). De aici, de la falsa negare a ceea ce este, pleacă în explorarea situațiilor întâmpinate.

Asemenea barzilor romantici, Ianuarie – Raul Iordăchiță nădăjduiește după o iubire ideală; își dă seama că nu poate garanta, cu propria-i longevitate, întâlnirea cu femeia desăvârșită. De aceea, este dispus la ruinarea propriei morți, numai „să văd cum sosești” (Focuri flagrante); prin comparație, Tudor Arghezi își contempla iubita pe când se depărta, fiind captivul unei stări dilematice („de ce-ai plecat, / de ce ai mai fi rămas”). În Divina Comedie, Dante făcea efortul de a interveni, pentru a o smulge morții eterne pe Beatrice, pe când, în acest text, poetul speră a-i sta în putere să distrugă bariera dintre viață și moarte de unul singur, numai pentru a-și împlini capriciul de a zări femeia visurilor, indiferent de perioada istorică în care aceasta va fi să apară: „ești în trenul altui mileniu”. Constatarea existenței a două vieți, una biologică, ancorată într-o realitate unde trebuie să joace un rol, la unison cu semenii lui, alta, a propriilor visuri, îl îndreptățește pe autor să creadă în idealuri: „Am trăit ca în târguri. / Trupul meu n-avea o scoică pe el. / Am dormit în periplu-n ulcioare și țesturi, / am legat, pe la circuri, inel de inel. / Viața din vis respira primăvară” (Doar cei cu fericire-n pungă). Speranța într-o iubire unică e generată în urma trăirii unor momente, dintre care evocat e unul aparte, când a crezut că-i stă în putere să treacă nestingherit printre atâtea animale periculoase, slobozite cu propria-i mână, în frenezia patimii de atunci: „În zilele în care te-am iubit, / am învățat să zburde fluturi, / cu melcii ne-am foit în așternuturi, / panterele din cuști am slobozit” (Nemuritoarele femei).

Dănacul epicurian, poem scris în replică, prin semantică și discurs, la Fătălăul, de Tudor Arghezi, evidențiază o posibilă cauză a neglijării căsătoriei, de către un fecior tomnatic: plăcerea de a trăi de unul singur micile bucurii ale vieții. Determinantul filosofic („epicurian”) sporește misterul pentru astfel de personaje empirice: „la ghicitul în stele / treceai prin inele / la ghicit în petale / priveai prin cristale” etc.

Într-o serie de poeme, Ianuarie – Raul Iordăchiță valorifică detaliul biografic. Tendința se soldează cu aducerea în prim-plan a unui peisaj rustic, principala figură de stil fiind sinecdoca. Trăirile oamenilor și-au pus atât de puternic amprenta pe sat, încât spațiul respectiv palpită ca un suflet, când e părăsit, în timp ce florile de câmp, salvate de către Noe pe arcă, într-un timp imemorial, dau buzna „în curțile / și casele goale, / de voie” (Confort de șapte stele). Conform titlului, poemul comportă un ton ironic, iar datoria poetului este de a asigura legătura dintre regnuri: „Aceasta este țara mea / și cuibul meu unde clocesc, / sub bradul ca un os domnesc, / minunile în care cresc / fuioare de nu-mă-uita”.

În concluzie, Ianuarie – Raul Iordăchiță propune un volum atractiv, încercând să investigheze firea ambarasantă a omului modern, restrâns, din cauza tempoului vieții urbane, la un tipar existențial deloc de invidiat.