https://blog.revistaderecenzii.com/

*Articol apărut în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 7 / 2021:

https://www.revistascrisulromanesc.ro/work/reviste/sr_07_2021.pdf

La Șt. O. Iosif, nevoia de a obține liniște în căminul familial e proiectată în poemul Vesele semnale, text care face parte din volumul Versuri. Deși pare a avea tot ce își dorește, fapt observabil în ținuta de casă, adaptată la condiții de relaxare: „Stau în halat”, poetul totuși nu are un corespondent al inimii, pe care și încetează a-l mai căuta. Disperarea de a se omorî în sine însuși, din cauze menționate: lenea, monotonia, somnul ca povară, e atenuată de vreme, ale cărei semne, precum ploaia de primăvară, dau o nădejde poetului însingurat.

            Regăsim în versurile acestea: „Stau în halat”, „Mi-e lene rău; urâtul mă omoară”, „Mă culc s-adorm”, evocatoare de interior burghez, asemănător celui despre care a mai scris Ionel Teodoreanu în cărțile despre propria adolescență, petrecută în parte, în casa bunicilor, o rădăcină bacoviană, dar la alți parametri, de caldă consolare la auzul ciripitului rătăcitei rândunici prin pod: „Eu joc de bucurie prin odaie, / Și-n pod o rândunică-mi ciripește… ”.

            Atmosfera în care poetul își dumică starea e pozitivă, deși izolarea frapantă îi împresură ființa. Într-un asemenea repaus, poetului nu-i trebuie chip de om în preajmă, ci o schimbare a vremii, care să-i ofere posibilitatea ieșirii din casă.

            Poemul nu e încadrabil în sămănătorism. Odaia, din care se poate pleca oriunde, fie la o cafea, fie la cinematograf, în niciun caz pe câmp, e un simbol oximoronic: „Nu plouă, norii, nici nu vor să treacă… / Stau în halat, privind mahmur afară; / Mi-e lene rău; urâtul mă omoară; / Deschid fereastra: pâcla mă îneacă. / Mă culc s-adorm, dar somnul mi-e povară; / O dimineață umedă, posacă, / Pătrunde în odaia mea săracă… / O, de s-ar face-odată primăvară!”.

            Raportarea la cosmos, la fulgerul „scăpărat”, insinuează înlocuirea titanilor, respectiv a lui Prometeu, cu sfântul Ilie care se implică în dinamica fenomenelor naturale: „Dar fulger alb a scăpărat în zare: / Se mișcă norii, izbucnește ploaie: / Prelung și surd un tunet vuie, crește”.

            Mult așteptatul aspect primăvăratic al naturii îl regăsim în textul April (tot din acest volum, Versuri), când poetul iese în stradă și contemplă noua configurație a mahalalei, cu inima, într-o destindere în acord cu anotimpul primăvara. Gestul nu rămâne singular în literatura noastră și este succedat, relativ imediat, de G. Bacovia, care însă are înclinația congenitală de a valorifica liric elementele care degradează natura și determină omul la meditație și la recunoașterea limitelor. Peisajul volitiv, regăsit în exterior, îi conferă poetului sentimentul de acasă, deși el se va situa între aspecte divergente: suma de negustori avizi de câștig și izolarea încă a unui artist (obligat să se izoleze, pentru că nu deține haine corespunzătoare de ieșit în lume). Legătura dintre băiatul „sărac” și hărmălaie se face prin topirea țurțurilor, ale căror fărâme de apă reflectă până jos, la trecători, strădania locuitorului de la mansardă: „De un ceas se chinuiește / Ca să vâre ață-n ac”. În Semnale, varianta aceasta nu exista, decât a fulgerului traversând mitologia, ca un blitz de la vreun aparat de fotografiat. În traiectoria lui, fulgerul a mai luminat pasaje din realitate.

            În April, există o diferență de viziune asupra lucrurilor: negustorii nu țin seama de aspectul vestimentar, sunt „zdrențuroși”, pe când artistul migălește de zor la pantalonii „de dril”, asigură o decență minimală propriei apariții: „Negustorii zdrențuroși / Țipă cât îi ține gura: / – Hai la ghiocei frumoși! // În mansardă locuiește / Un artist. Băiat sărac / De un ceas se chinuiește / Ca să vâre ață-n ac”.     

            Când încearcă satirizarea unor aspecte sociale, Șt. O. Iosif nimerește în note în marginea ironiei (afirmate în glumă): „Acolo, noaptea, se zărește / Lumină până dinspre zori,/ Și toată casa auiește, / Acolo cântă trei surori! / Lucrează-ntr-una la dantele, / Pe deget firul răsucind, / Și se îndeamnă în de ele / Când gândurile le cuprind. // Ah! Migăli-veți toată viața / Dantele pentru cei bogați? / Abia vi se plătește ața  / Pe care voi o cumpărați” (Surorile).