https://blog.revistaderecenzii.com

Poetul Dan Ionescu (născut în 1970, în Bălăcița, județul Mehedinți) a debutat în 1995 cu volumul de
versuri Biblioteca într-o alocuțiune (Editura Avrămeasa, 1995)
în care punea, cu curaj, problema condiției poetului într-o
lume contemporană debusolată, o lume a brutalei abandonări
a spiritului și a valorilor tradiționale care, totuși, au definit-o
și i-au dat sens. Punctul de vedere al poetului este tonic, sub
aparența naivității este absolut încrezător în valoarea perenă
a cuvântului și mai ales în nevoia lui de a recupera omenescul
din concasoarele unui timp al continuei degradări.

Astfel, el
redescoperă această lume prin simplul ceremonial (pierdut de
mulți dintre contemporanii săi) al lecturii: „deschid un volum/ cu nimb rustic:/ tocmai căzu luna,/ în cântecul cocoșilor” (Lectură). Evocarea subtilă a unor elemente ale civilizației satului abandonate de modernitatea urbană încorsetată
în cutii de oțeluri și betoane, suficientă sieși, apare aici fără
să supere, tocmai pentru că poetul reușește să evite cu siguranță locurile comune ale retoricii, reinventând frumusețea
poeziei printr-o nouă sintaxă, ca rezultat al bunei stăpâniri a
limbajului poetic. Reușita lui este dată și de preocuparea pentru conținutul profund uman al cuvintelor, în care realitatea
intră cu toată bogăția ei, neglijată prea ușor de către semeni:
„inima n-a putut arunca afară/ vreun sentiment/ se prefăcea
continuu/ în lună sau poveste” (Inspirație).
Elementele arhicunoscute ale peisajului bucolic sunt
sublimate viu de poet într-o creație în care spontaneitatea
trăirilor se topește într-o meditație duios-ironică asupra marilor momente ale vieții individuale, protejate de tradiție:
„În expresivă stare/ a clopotului care-și îngroapă sunetul/ în
lumina mucegăind pe coapse,/ ne apropii sau numai ne desparți?” (Simplă interogație). Dangătul clopotului amintind de
Ion Pillat, martorul eternității de bronz a vieții individuale
și sociale prin marile lor evenimente, revine firesc în poezia
lui Dan Ionescu, ca o necesitate a recuperării timpului trecut,
dacă nu cel edenic, măcar cel mereu prezent în devenirea de
sine a omului. În eternitatea acelui dangăt de bronz, poetul, la
fel ca înaintașul său în ale descifrării eternităților de-o clipă,
caută clipele de grație ale unirii prin nuntă cu ființa iubită sau
ale despărțirii prin moarte de aceasta. În toate, însă, găsește
un suport al eternității, care este însuși satul cu credința sa
nezdruncinată. Cum această civilizație pare abandonată, poetul o recuperează duios din amintire: „Și se duceau/ în amintiri la moară străbunii mei cu saci rotunzi de grâu”. Este imaginea permanenței vieții, imagine venită din netimp, pe care
poetul o surprinde viu. Așa cum surprinde orice moment al
vieții personale, deschis plenitudinii: „Suprapus concretului,/
episodul în care tu, neliniștită,/ loveai zăpada cu piciorul tulburând-o,/amenință permanent să se așeze în scris”.
Volumul următor, Altceva de cunoscut (Editura Aius,
Craiova, 1998) pare a descoperi timpul gol al contemporaneității măcinate de risipiri, întru utilitatea materialității înrobitoare. Orizontul deși împuținat îi apare greoi, degradat, derizoriu:
„Apusul plecat peste un purceluș rumen,/ cu mărul în gură”.
Este una din imaginile apocalipsei ghiftuirii omului grobian, a
omului fără dimensiunea spiritului, a transcendenței.
În acest context, poezia este chemată să-l salveze pe
acest om împuținat, pe acest om pierdut, adormit spre aneantizarea grămezilor de lucruri care l-au înrobit: „Tensiunea
poeziei mă fură din bagajele acestei vieți./ Între atâtea obiecte, voi fi prosopul care/ să șteargă de tristețe și suferință pe
Dumnezeu” (La hotel).
Și tot poezia se întoarce triumfătoare spre poet, când
surprinde elementele din natură, pe care omul ghiftuit, omul
gol de substanță, nu o mai vede. Notează el în poemul Spirala:
„Exultă grădina. Palpitația se transferă în păsări./ Văzduhul
dă bice norilor, a căror turmă,/ așază pe-o îndepărtată cetate,
începe să pască/ sunete de clopotniță”. Metafora spiralei este
metafora destinului omului, dar și cea a continuei deveniri
a universului. Văzduhul, norii, constituie leagănul formării
omului primitiv, natural, al trăirilor pure, nelimitate, iar cetatea, sunetele clopotniței sunt creațiile civilizației care i-au dat
sens. Dar atunci când sunt părăsite aceste elemente esențiale,
pentru haosul fără sens al obiectelor perisabile ale contemporaneității, omul e pierdut.
Volumul ce-l succede, Departe de ocean (Ed. Cartea românească, București, 2000) reia tema destinului poetului în
lumea de azi, găsind puncte de reazem tot în omul naturii și al
civilizației tradiționale, reprezentat simbolic de țăranii risipiți
pe ogoare, ale căror brăzdări pe frunți și obraze „amintesc de
supărarea Domnului pe om”. E vorba de supărarea care a născut creația umană, efortul de completare a creației perfecte,
dar limitate, a lui Dumnezeu.
Poetul, în fâșia de timp care i-a fost dată ca să trăiască se
întreabă din nou „de cine e țesută și la ce macat/ e adăugată, la
al plângerii sau fericirii?” (Subiecte despre vreme).
Volumul Vis visus sau Forța visului (Ed. Scrisul românesc, Craiova, 2007) regăsește în tradiția clasică a lui Lucretius
sau Ovidius etenitatea ființei ce nu a renunțat să viseze, care
nu a renunțat la iubire. Atunci când omul comun se pierde
prin labirinturile aglomerărilor materiale ale civilizației risipirii, când nu-și mai află sens și ideal, îi amintește de vorbele
acestora în poemul Îndemn (după Ovidiu): „Prin aceste îndeletniciri, prin altele,/ te dezobișnuiești să iubești./ Tu călătorule, totuși,/ cu toate că, prin lanțuri puternice, iubirea te reține”.
Prin contactul cu clasicii, expresia poetului devine mai
sigură, mai înțeleaptă. Astfel, el se adresează contemporanilor mult mai sigur de înțelepciunea dobândită prin creațiile
acestora. Adaugă el în poemul Înspre gândurile lui Dumnezeu:
„Lumina viselor îmbogățește,/ Într-un fel misterios lucrurile./ O reașezare a lumii în rosturi și o îndeplinire mai bună a
destinelor”.
Pericolele vin însă din superficialitatea prezentului.
Astfel, îi apare în față o lume fără de busolă, fără visuri, fără
iubire: lumea faptului divers: „Din ziare extragem, pentru
bârfă/ subiecte comice” (Pretenție estivală). La fel, în goana
nebună a individului de azi de a-și transforma ființa într-o
chinuită piesă a angrenajului practicii societății producătoare
de bunuri, constată că „Din mersul tău prin fapte, cu viteză,/
taina scade în ochii tăi într-un fapt mărunt”.
Dincolo de acest angrenaj al devorării de sine au rămas țăranii în veșnicia trudei lor pe pământul mare și bun:
„Țăranii au plâns./ Plugurile ușoare față de lacrimile vărsate./
S-a arat cu lacrimi” (Zeul Ares).
Prin urmare, în acest spațiu al dorinței de a nu pierde
tradiția, înțelepciunea, visul, dragostea se construiește poezia
lui Dan Ionescu. Astfel, avem poemul-emblemă a recuperării
omenescului, intitulat sugestiv, O inimă deschisă: „O întovărășire de culori surprindea/ clopotul în răzbat./ Sub circumferința de bornz,/ ai deschis gura plină de mirare./ Se vestea
despre persoana de alături care,/ pentru iubire, la umbră, sub
cuiburi”. E vorba de aceeași imagine a clopotului etern care
cheamă la credință, iubire și vis, care apără omenescul de destrămare, într-un prezent mutilat.
Prin urmare, poezia lui Dan Ionescu reușește să facă
atent omul modern, omul sedus de o societate a utilitarismului mort, risipit printre labirinturile abundenței oarbe de
obiecte fără sens, la valorile care au creat ființă, care au creat
spiritualitate. Versurile sale au menirea de a-l scoate pe acesta din inerție, de a-l determina să mediteze asupra propriei
condiții, să schimbe ceva din această lume, iar asta să o facă
conștient, începând chiar cu sine.
(Recenzie apărută în revista Mozaicul,
Anul XVI, nr. 1 <171>, ianuarie, 2013)