https://blog.revistaderecenzii.com/

E mult de-atunci, mult, soarele își coborâse
Toată mierea în livadă, când ți-am spus parabola cu Orbul.
Despre Dumnezeu nu poți vorbi decât așa:
îl întrupezi în floare și-l ridici în palme,
îl prefaci în gând și-l tăinuiești în suflet,
îl asemeni c-un izvor și-l lași să curgă lin peste picioare;
îl prefaci în soare și-l aduni cu ochii;
îl închipui om și-l rogi să vie în sat
unde-l așteaptă toate visurile omenești.
Arunci grăunțe între brazde și zici:
Din ele crește Dumnezeu
În dimineața ceea ca să mă priceapă și copiii,
L-am schimbat în orb —
Le-am spus: noi suntem văzători,
Iar Dumnezeu e-un orb bătrân,
Fiecare e copilul lui —
Și fiecare îl purtăm de mână…
Căci nu ești tu Dumnezeire ne’nțelesul orb,
Ce-și pipăie cărarea printre spini?
Nu știi nici tu de unde vii și unde mergi.
Ești chinuitul gând strivit în gol.
Te sbuciumi veșnic dibuind
să faci minuni, cum n-au mai fost,
dar brațele nu-ți sunt așa de tari
precum ți-e visul de înalt.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/lucian-blaga-*de-mana-cu-marele-orb-poezie-id-53497/