Mă simt sufocată în această lume apăsătoare

Conturată cu linii albe și negre.

Pe străzi încolțește minciuna și faima.

Lauda de sine e pururea regină!

De sapi adânc,

Zărești greutatea de oase a aniilor legendă

dar spiritul contează…

O clipă dintr-o zi îmi doresc a trăi departe.

Multă, multă iarbă să-mi mângâie căderea,

Să-mi leg rugăciunea de acest pământ, șoptind-o în gând.

Mă împotrivesc realității, căci nu e dreaptă, e vicleană,

Te-mbată cu plăcerile vieții, iți cântă note mult prea înalte,

Ți-ascunde adevărul, pe care îl găsești în tine însuți,

Dorința e să poți, să vrei să lupți.

Cât să țin durerea-n sufletul despletit?

Simt mișcarea neîncetată a propriului demon creat,

Nevroza nu va fi departe, căci urcă treptele veloce.

Vreau să vorbesc cu un neom și să-i mărturisesc

Că sufletul înnebunește, iar ura se extinde.

De când am sufletul rupt, am numai durere.