https://blog.revistaderecenzii.com

Această carte minunată o am scos eu întâiași-dată la lumină de pe o scrisoare Latinească cu mâna, pentru care sfârșit, mi-a lăsat-o Domnul Miler sfetnicul de Colegie. Iară chipul cu care a dat el de dânsa, se poate vedea la Prefața lui. Scrisoarea aceia este Latinească, iară eu am socotit a fi de folos ca să o dau să se tălmăcească în limba nemțească, ca să poată fi de trebuință și acelora carii nu știu limba Latinească. Deci D. Ioan Ludovig Redslov iscusitul Profesor a corpului Cadeților de aice, au săvârșit această tălmăcire și alăturând-o cu amăruntul cu izvodul cel Latinesc, sânt răspunzător pentru adevărul ei.

Bișing.

Berlin 1769.

Prefață

Dimitrie Cantemir o dinioară Domn Sau Gospodariul Moldaviei este îndestul de cunoscut din Istoria care o a făcut el pentru împărățiea turcească și din scrisoarea vieții lui care este adaosă la acea istorie.

Învățătura lui cea mare și știința limbilor celor multe, covârșește pre toate acele ce este de a se cere dela un Beizade carele n’au învățat aiurea nicăiri, decât numai la Țarigrad dela Grecii cei de acolo.

Însă trebue să arătăm că Dimitrie dă cu totul o altă idee despre vredniciile Grecilor acelora, decât obișnuește a se gândi pentru dânșii^[1] unul dintr’aceștia, Atanasie (nu Anastasie) Conduida, din ostrovul Corfus, pentru care pomenește Dimitrie la acel loc că ia învățat pre copii săi, mai pe urmă cu adevărat s’au cunoscut în Rusia om foarte învățat; și Petru cel mare l’au făcut întâi Egumen la Mănăstirea Tolscoi nu departe de Iaroslav și mădulariu Sinodului. După aceia s’a făcut Arhimandrit la mănăstirea Spascoi la Iaroslav, apoi Arhiepiscop la Vologda. și pe urmă Arhiepiscop la Suzdal unde a și murit la Octombrie în 10, anul 1737.

Dimitrie după ce și-a scăpat Domnia și a fost dăruit de Împăratul Petru cu moșii bune în Ucraina și prin prejurul Moscovei, și-a petrecut vremea mai mult cu învățătura, isprăvind acolo multe scrieri pe care le-a fost început la Țarigrad și o scrisoare pentru religia turcească a scris-o din nou, având la aceasta poruncă dela Împăratul, care s’a tipărit în limba Rusească în Petersburg la 1722, cu titlul Sistemul sau starea religiei Turcești, coală în două, în 379 fețe^[2]. Vrednică este de a se tălmăci în fiește care limbă, căci cuprinde în sine atâtea lucruri nouă și necunoscute, în cât nu se găsește aseminea nici un istoric care a scris despre aceasta.

Din scrisoarea vieții sale, aflăm că el a alcătuit o carte morală în dialog sub titlul: Lumea și Sufletul, în limba Moldovenească.

Iară pentru oarecare manuscripte care să se fi pierdut în marea Caspică la sfărămarea corăbiei, poate să fie îndoeală; însă aceasta o vom lăsa nehotărâtă. Între celelalte scrieri care au rămas de dânsul la moartea sa, se vede a nu fi adevărată, acea pentru cântările turcești, pentrucă însuși Dimitrie dă pentru dânsa o nădejde prea cu ‘ndoială la viața lui Selim I, Nota 0 din istoria împărăției turcești.

Scrisoarea vieții lui pomenește, c’ar fi fost mădulariu a Academiei învățaților din Berlin, însă la istoria aceștii academii este netrecut. Și fiindcă lexiconul cel de învățătură a lui Jexer îl arată a fi el Director a academiei din Peterburg, zicând c’ar fi multe adăogiri ale lui în izvoadele acestei academii, aceasta este o rătăcire vederată, căci când s’a făcut academia Peterburgului, era mort Domnul Cantimir. Iară aceia ce se găsește de dânsul la izvoadele aceștii academii, se cuprinde numai într’acea scrisoare a lui, pentru zidul cel vestit dela Derbent, care a fost de trebuință răposatului profesor Baer, la descrierea muntelui Caucazul, în cartea cea dintâi a lucrărilor academiei.

Baer ar fi tipărit și istoria împărăției turcești a Domnului Cantimir, dacă nu l’ar fi împedicat ducerea la țara Englezească a lui Antioh fiului celui mai tânăr a lui Dimitrie căci Antioh a luat-o cu sine, ca să o dea în tipar acolo, însă în loc de latinește a tipărit-o englizește, de pe care s’a dat mai la urmă și’n tipar franțez și nemțesc.

Și măcar că ‘ntru aceste tălmăciri, nu s’a pomenit nimic de aceia a profesorului Baer, însă tot se văd întru dânsele adăogirile lui pe la margini osebite de celelalte prin stelișoare; și scrisoarea vieții încă se vede mai mult a fi alcătuită de dânsul.

Tălmăcirile acelea pot să fie prea bune, însă tot se poate să fie intrat întru dânsele niscaiva greșale și pentru aceia aș dori ca stăpânitorul ast de acum al scrierii cei vechi latinești, să voiască a o da în tipariu, măcar de o vor socoti cineva a fi de prisos, pentru celelalte tălmăciri ce s’au făcut. Iară cei iubitori de istorii, fără de îndoeală vor fi într’un gând cu mine.

Acum să pomenesc și de scrierea aceia a Domnului Cantemir care ne-a îndemnat spre această prefață, adecă Descrierea Moldovei, un lucru care nu poate lesne să se răsplătească de către geografi, căci ea luminează prea frumos istoria, obiceiurile vechi, împreună și toată închipuirea țării.

Eu cunosc scrierea aceasta aproape de 40 ani, căci Beizade Antioh învăța pe atuncea la Academia împăraților de aicea și Ivan Ilinschii odineoară Logofăt al Domnului Dimitrie, a fost unul din tălmăcitorii ei și mie mi se pare c’am auzit atuncea, cum că izvodul l’ar fi fost alcătuit Dimitrie în limba Moldovinească și apoi acel Ilinschii l’ar fi prefăcut în limba Latinească. Beizade Antioh a luat Descrierea Moldaviei, ca și istoria turcească și o a adus cu sineși la anul 1732 la Englitera și de acolo la Francia.

După ce a murit Beizade Antioh și rămasele sale s’au vândut, aflându-se atuncea la Paris Graf Tomson, un ginere a lui Berhave celui mare, a cumpărat scrierile bătrânului Cantemir, pricinuind prin aceia de a rămas Rusiei. Pentru că după moartea lui le-a dăruit soția sa unchiului ei Avram Raab Berhave, carele a fost odinioară Profesor la Academia învățaților de aici și dela acesta le-a luat prin moștenire domnul Cruze sfetnicul de poliție și medic al Împăratului.

Un om adevărat învățat, este mulțămit să se arate obștei cu slujbă prin o îndeletnicire de acest fel.

Deci cu acest chip și domnul Cruze mi-a dăruit mie Descrierea Moldovei, dându-mi volnicie nehotărâtă, ca să lucrez cu dânsa dupre cum voiu socoti.

Și s’ar fi căzut ca să împodobesc acest lucru și cu oarecare adăogire dela istorici Leșești, Ungurești și Turcești, încă și din istoria cea turcească a Domnului nostru Dimitrie, dar îmi lipsește vremea trebuincioasă la aceasta.

G. F. Miler.

Petersburg 1764.

Prescurtare din viața Principelui Dimitrie Cantemir[modifică]

Prințul Dimitrie Cantemir s’a născut la anul 1673 Octomvrie 26, când tatăl său Constantin era numai Serdar la Orhei. La 1684 numindu-se Constantin Cantemir Domn Moldaviei. si urmând a trimite zălog pre unul din fiii săi la Poarta Otomană (după cum se obișnuia atunci), el a trimis pre Antioh fiul său cel mai mare împreună cu alți șase tineri fii de boeri. După trei ani l’a schimbat fratele său Dimitrie rămâind la Constantinopoli până la 1691 când iarăși l’a schimbat Antioh.

În cursul vremii cât s’a aflat acolo, el s’a ocupat cu limba și mai ales cu muzica turcească pre care a adus-o la o deplinire de care era cu totul lipsită, căci el fu cel dintâi ce a regulat notele turcești.

În anul următor a întovărășit cu tatăl său pre Seraschierul Deldabon în campania dela Soroca.

La 14 Martie 1693, murind tatăl său, boierii care făgăduiseră murindului părinte că vor alege Domn pre Dimitrie, n’a putut izbuti, căci Poarta numi pre un altul, iar Dimitrie fu chemat la Constantinopoli. La 1700, s’a însurat cu Casandra fata lui Șerban Cantacuzin care fusese Domn în țara românească și din căsătoria aceasta i s’a născut o fiică.

Curând mazilindu-se Antioh, s’a înturnat și Dimitrie cu dânsul la Țarigrad, unde s’a făcut părinte a patru feciori și a patru fete.

Aici a rămas până la anul 1710, când Petru I al Rusiei a declarat război Turciei. La asemenea. împrejurare, Poarta găsi de cuviință a numi pre Dimitrie domn Moldaviei, căci domnul ce era Nicolai Mavrocordat, deși om învățat și în favor la Turci, nu avea experiența ce se cere la vreme de război.

Cantemir primi domnia mai mult prin îndemnul lui Deblet Girei hanul Tătarilor prietenul său, câștigând făgăduința marelui vizir Baltagi-Mohamet că nu i se vor cere dările acele mari ce se obișnuiau la numirea Domnilor. Făgăduința însă nu se ținu, căci abia sosise el în capitala sa cu cea mai mare grabă, când și primi poruncă să trimită îndată banii pentru domnie și să facă pod peste Dunăre pentru trecerea oștilor turcești.

Acestea îl supărară într’atâta, încât îndată a și intrat în tratație cu un doctor grec numit Policala pre care-l trimisese Petru și au încheiat un tratat care încuviințându-l și întărindu-l acest monarh la Luțc în Polonia în 13 Aprilie 1711, i s’au și trimis cu un înadins.

În urma acestei convenții, Cantemir înștiința pre Petru de toate cele ce se urmau, prelungind pre cât putea facerea podului și îndemnând pre Țarul a veni cât mai curând. Amăgit însă de Brâncoveanul, domnul Valahiei și dușmanul Cantemireștilor, Petru sosi prea târziu, când nu mai putu opri trecerea Turcilor.

Oștile rusești tăbărâră pe Prut, iar împăratul vizită Iașii în luna lui Iunie, unde boierii și tot norodul îl primiră cu considerația și respectul ce se cuvenea unui așa mare monarh. Țarul se zăbovi în Iași două zile și apoi se înturnară în tabăra sa.

Campania dela Prut e prea cunoscută pentru ca să o mai spunem aici, îndestul că Petru cel mare silit a încheia pace, refuză hotărâtor de a da Turcilor, ce-l ceria, pe domnul Moldaviei ce era în lagărul său.

Cantemir împreună cu vreo mie Moldoveni, ce voiră a se deștera pentru dânsul, întovărăși pre Împăratul în Rusia. Petru se arătă recunoscător și generos. Prin un uric cu data din 1 August dela Movilă numi pre Dimitrie și urmașii săi Cnezi Rusești cu titlul de Prea Înălțați și Prea luminați, îi hărăzi o însemnătoare pensie și îl dărui cu mari moșii în Ucraina și cu mari privilegii, căci, lucru nepilduit încă, îi lăsă dreptul de viață și moarte asupra Moldovenilor ce-l urmaseră. În acelaș an, ei se și așezară cu toții în Harcov.

Aici petrecu Cantemir până la 1713, ocupându-se de literatură, când se duse la Moscova, unde bolnăvindu-se soția sa Casandra, se și săvârși din viață la 12 Mai nea vând încă treizeci ani. Ea fu înmormântată într’o mânăstire grecească din Moscova, la care soțul ei contribui mult spre zidirea unei biserici frumoase.

La 1714 chiemat fiind la Petersburg, Țarul primi în gvardiea sa pre Șerban al treilea fiu al lui Cantemir. Aici zăbovi până la 1715 când Petru întreprinse o călătorie în Europa, iar el se înturnă la moșiile sale unde sfârși istoria împărăției Otomane, pre care a fost începută la Țarigrad.

La 1718 întovărășind pre Țarul la Petersburg, se însură de al doilea cu fiica Cneazului Trubețcoi, când își schimbă și portul, luând costumul franțez. La serbarea cununiei lui, au asistat Împăratul, Împărăteasa și toată nobilimea curții și la această ocazie fu numit sfetnic de taină, dăruindu-i Petru și o sabie de mare preț.

În anul următor ș’a dus la Petersburg și copii, afară de fiica sa Smaragda care fiind bolnavă de oftigă, a și murit la 4 Iulie în al șeaptesprezecelea an al vârstei sale. Noua sa soție însă a îndeplinit acea lipsă născând la 8 Noemvrie o altă fată, căriia a fost cumătră Împăratul și Împărăteasa, numind-o tot Smaragda.

La 1720 primi poruncă să întovărășească pre Țarul la Persia, împreună cu Graful Tolstoi și amiralul Apraxin. În campania aceasta, Apraxin avea grija oștilor, iar Cantemir și Tolstoi a trebilor politice, alcătuindu-se din acești trei sfatul de taină al Împăratului.

Mergând cu Împăratul până la Colomna ce este la gura apei Moscova unde se varsă în Oca, de acolo au intrat în corabie și au mers la Astrahan unde au sosit la 4 Iulie 1721. Dela Colomna însă a început a simți o durere la rărunchi împreună cu niște friguri ascunse care-l aducea uneori într’atâta slăbiciune, încât era silit să nu se scoale din pat câte trei, patru zile. La August simțindu se mai bine s’a dus dela Astrahan după Țarul la Persia într’o fregată cu douăzeci tunuri; și toată oastea trecând peste apă cu Împăratul, au ajuns în puține zile la locul unde s’a zidit apoi cetatea St. Cruci. Cantemir mergând de acolo cu Petru pe uscat până la Derbent, ș-au trimis fregata înainte cu oamenii și lucrurile sale.

O grozavă furtună însă aruncă corabia într’un scruntar unde, afară de oameni, se perdură toate alte lucruri, între care și multe scrieri ale sale. Slăbiciunea sa însă mergea sporind și boala sa se văzu că era o curgere de ud, la care nu puteau medicii, să-i facă nici o ușurință. Atunci el își făcu testamentul și îl încredință Împăratului, pre care îl numi Epitrop copiilor săi.

Înturnându-se la Astrahan și simțindu-se ceva mai în putere, își ceru voe dela Țarul ca să se ducă la moșiile sale, unde ajungând în luna lui Martie, își petrecea vremea cu trebile casnice și cu zidirea unei biserici pre care a închinat-o St. Dimitrie, dar reapucându-l boala se săvârși din viață în 21 August 1723, fiind în vârstă de 40 ani, 7 luni și 5 zile.

El avu cu soția dintâi șease feciori și două fete, iar cu cea a doua, numai o fată. Una din fete și doi feciori muriră, încă trăind el; și așa-i rămaseră două fete Maria și Smaragda și patru feciori Matei, Constantin, Șerban și Antioh. Acest din urmă fiind trimis ambasador al Împărătesei Elisabetei lângă regele George, a luat cu dânsul și istoria Latină a tatălui său despre Împărăția Otomană, care s’a tradus și s’a tipărit mai întâi Englezește și apoi franțuzește și nemțește.

Dimitrie era la stat de mijloc, mai mult slab decât gras; pururea vesel, vorba sa era foarte blândă și plăcută. Se scula dimineața și se ocupa de literatură până la amiazăzi când prânzia; pe urmă după obiceiul meridional dormia puțin după masă și apoi iar se apuca de cetit și scris. A trebuit însă să-și mai schimbe felul traiului după ce s’a făcut sfetnicul lui Petru cel mare și ș-a luat o soție tânără. Grăia turcește, persienește, arabește, grecește, latinește, italienește, rusește și românește; și înțelegea foarte bine limba elenică, slavonă și franțeză. Se îndeletnicia mai mult de istorie deși iubia filosofia și matematicile. Arhitectura îi plăcea mult și bisericile făcute în trei sate ale sale dovedesc gustul său în această artă, căci ele fiind de croiala sa sunt de un stil grațios și original. Cele mai multe din scrierile sale sunt cunoscute și prețuite în lumea învățată; și fără nici o îndoială, el poate lua loc între cei întâi lirați ce au existat pe la sfârșitul secolului XVII și începutul celui al XVIII. Pentru Moldavi însă el trebui să fie îndoit scump și ca domnitor și ca istoric. Deși domnia lui fu scurtă și viforoasă, totuș a arătat îndestulă înțelepciune și chibzuire în cârmuirea trebilor țării. Ca autor el fu cel întâi ce a dat idei lămurite istorice și statistice asupra Moldaviei.

Chiar când sosi vestea morții lui la Petersburg, rezidentul Împăratului Nemțesc de acolo primise diploma prin care Cantemir se numia Prinț de Imperia Romană.

C. Negruzzi.

1851 Ianuarie 1.

PARTEA GEOGRAFICĂ[modifică]

CAP. I. Despre numirile vechi și cea de astăzi a Moldovei[modifică]

Toată țara pe care o numim astăzi Moldova, împreună cu ținuturile învecinate de către apus, au fost dintr’un început stăpânite de cuceritorii celor trei părți ale lumei, Sciții, dar fără să aibe locuințe statornice, ci strămutându-se, după datina lor, dintr’un loc într’altul. După mai multe numiri ce deteră acestor țări, hoardele lor care urmau unele după altele, Grecii chiemară pe locuitorii țării, când Geți, când Daci; în fine, sub stăpânirea Romanilor, le ziseră Daci peste tot. Iar după ce Decebal regele acestora, fu învins prin vitejia lui Nerva Traian, Dacii fiind toți, parte stinși, parte răspândiți în toate părțile, toată țara lor fu prefăcută în provincie romană, dată cetățenilor romani și împărțită în trei părți, numite: Ripense, Mediterana și Alpestre. Decea dintâi ținea o parte a țărei ungurești și țărei românești, Transilvania se numea Mediterana și în fine, partea cea mai mare a Moldovei noastre dintre Dunăre și Prut, împreună cu marginile învecinate țării românești, Alpestre. Iar după ce mai la urmă începu să scadă domnia Romanilor, Moldova fu adesea călcată de barbari, de Sarmați, Huni și Goți și coloniile romane se văzură nevoite a se trage la munți și a-și căuta scăparea în contra furiei barbarilor în partea muntoasă, în Maramureș. Apărați aci prin greutatea locurilor în curs de câteva secole, trăind sub legile și domnii lor, în fine, văzând cât crescuse numărul locuitorilor, Dragoș, fiul lui Bogdan, își propuse să treacă munții spre răsărit sub chip de vânătoare, însoțit de vreo 300 oameni. În această călătorie dete din întâmplare peste un bou sălbatic, căruia Moldovenii îi zic bour, și luându-l la goană, descinse la poalele munților. Iar o tânără cățea de vânat ce avea, pe care o iubea foarte mult și-i zicea Molda repezindu-se asupra fiarei, aceasta se aruncă în valurile unei ape curgătoare, unde vânătorii o uciseră cu săgețile lor, iar cățeaua ce o urmărea cu fuga și ‘n apă, se ‘necă în repedele ei unde. În memoria acestei întâmplări, Dragoș numi râul Moldova; locul unde se întâmplase aceasta, dete numele gintei sale Roman; iar capul bourului voi să rămână semn al noului său principat.

Cercetând apoi locurile cele mai apropiate și descoperind acolo câmpuri mănoase, cu râuri adăpate, orașe, cetăți întărite, dar lipsite de locuitori, spune toate acestea compatrioților săi și-i invită să ocupe un pământ atât de fertil.

Nu fără multă voie bună urmează tinerimea română pe Domnul său, trece munții în cete numeroase, se așează în aceste locuri aflate cu acest chip minunat și se ‘nchină lui Dragoș aflătorul lor, ca celui dintâi Domn al acestor locuri.

Astfel, această țară intrând iarăși în stăpânirea vechilor ei posesori, pierzând domnia Romei, perdu și numele roman și dacic și dela râul Moldova se numi Moldova, atât de străini cât și de indigeni. Dar numirea aceasta încă nu rămase pretutindeni. Căci Turcii, intrând adeseaori în Moldova pentru țările vecine ce ocupară în Europa, pe Moldoveni îi numiră la început Ak Ulach^[3].

Iar după ce Bogdan, închină țara conform ultimei voinți a părintelui său, Ștefan-cel-Mare, Otomanii, după datina ce au de a da țărilor numele domnitorilor săi, numiră pe Moldoveni Bogdanli, iar vechea numire rămase până azi în limba Tătarilor. De altă parte, vecinii Poloni și Ruși numesc pe Moldoveni Valachi, adică Italieni, iar pe Români, Munteni, adică oameni de peste munte.

CAP. II. Despre situațiunea Moldovei, marginele ei cele vechi și cele de astăzi și despre clima ei[modifică]

Moldova se ‘ntinde în lat dela gradul 44°, 54′, până la 48° și 51’.

Lungimea ei nu este determinată, dar cei mai mulți partea ei occidentală care atinge Transilvania, o așează la 45°, 39′, iar cealaltă extremitate, care formează. un unghiu ascuțit lângă Alba Iulia sau Cetatea Albă, cum o numesc locuitorii, la 53°, 22′, precum se poate vedea din chartă. Dealtmintrea, fiindcă o parte a țărei, cea despre Transilvania, e muntoasă, iar ceeace se întinde spre Ucraina Poloniei, spre Basarabia și spre Dunăre, e șes, clima nu pretutindeni este aceeași. În partea muntelui suflă vântul mai rece, dar și mai sănătos, iar în partea câmpului, mai cald, dar mai puțin princios sănătății. Cu toate acestea însă Moldova nu cunoaște multe boale, zic aceasta în asemănare cu alte țări mai călduroase; câte odată, dar rar, e cercetată de pestă și de friguri rele. Experiența a arătat că pesta nu se naște din vițierea aerului, ci observăm că ea pătrunde ‘n țările noastre, uneori din Polonia, unde mai aspru domnește, alte ori prin rasele egiptene și constantinopolitane care debarcă în portul Galați. Frigurile rele d’aici sunt de altă natură ca în celelalte părți ale Europei. În genere sunt foarte tari și aproape pestilențiale, așa încât cei prinși de friguri mai toți mor a treia zi, rari care o duc șeapte zile și prea puțini se reînsănătoșesc. Și atât este de lipicioasă această boală, încât locuitorii mai mult se tem de dânsa decât de ciumă și se feresc și de amicii cei mai intimi prinși de această boală. Dacă locuitorii nu ajung adânci bătrânețe, cauza nu poate fi alta, decât ori repezile schimbări ale temperaturii ori traiul vieții, ori vreo slăbiciune firească a puterilor. Prea rare ori vei găsi om de șeaptezeci de ani, d’abia vreunul de optzeci. Dar viața și-o petrec mai mult cu sănătate, și astfel scurtimea vieței le este compensată că, atât cât au de trăit, trăesc mulțumiți și nesupărați de boalele care răpesc cea mai mare parte a fericirii omenești. Afară de aceasta, țăranii ajung la o etate mai înaintată, decât nobilii și cei crescuți în desfătări și ‘n moliciune.

Cutremurile de pământ, care turbură plăcerile mai tutulor țărilor călduroase, se simt arare ori, și nici că s’a auzit vreodată, ca vreun oraș sau munte să se fi risipit sau cufundat din cauza cutremurului.

Moldova n’a avut totdeauna aceleași margini, ci când mai întinse, când mai strimte, după cum și țara creștea sau scădea. În fine, ȘtefanVodă numit cel Mare, a pus țării marginile pe care le păstrează până astăzi. Spre miază-zi totdeauna s’a ‘ntins până la Dunăre, cea mai mare apă a Europei și mai departe până la gura ei, aproape de Chilia se varsă în Marea Neagră. Spre răsărit, marginea cea veche a țărei era marea Neagră, dar în timpii din urmă după ce Turcii luară cu armele Basarabia și Benderul, țara fu împuținată de această parte. Astăzi marginea Moldovei o formează Prutul dela gura sa până la satul lui Traian, iar de aci, valul lui Traian, care e dus prin apa Botnei și ‘n linie dreaptă până la gura Bâcului, unde se varsă în Nistru, precum se vede clar în chartă. Spre miază-noapte și răsărit, râul Nistru (Tyras), căruia Turcii îi zic Turla, desparte Moldova de Polonia și de Tătarii de Ociacov. Mai înainte țârmul Nistrului numai până la Hotin era al Moldovenilor și de acolo o linie dreaptă trasă prin râurile: Prut și Cirimișu forma marginea țărei în acea parte; dar în urmă provincia ce zace despre Podolia până la gurile râului Serafinești, fu supusă Moldovei prin bărbăția lui Ștefan-cel-Mare și astfel aceste ape unite între sine, adică Nistrul, Serafinești, Colacinul și Cirimușul închid Moldova despre miază-noapte, unde este Câmpulung rutean^[4]. Despre apus Moldova astăzi e cu mult mai întinsă decât era odinioară. Pentru că înainte de timpurile lui Ștefan-cel-Mare, toți munții de care e încinsă, erau ai Transilvaniei și țara era îngustă despre această parte. Dar prin puterea acestui Domn, care bătuse în câteva rânduri pe regele Matiaș al Ungariei, Transilvanii respinși se văzură nevoiți a-și căuta prin învoeli scăparea de loviri mai grele. După aceste învoeli tot șirul munților cari despart aceste două țări s’au dat sub puterea Moldovei, adică toată partea de loc care zace între văile apelor care curg în Moldova.

Se trase deci o linie dela sorgintea apei Cirimușului prin sorgintea râurilor Suceavei, Bistriței și a Trotoșului până la rîul Milcov și această linie s’a decis a fi marginea despărțitoare a acestor două țări.

Mai înainte Siretul și Trotușul despărțea Moldova de țara românească, dar apoi prin bărbăția lui Ștefan-cel-Mare, județul Putnei se aduase Moldovei, așa încât astăzi rîulețul Milcov și Siret despart aceste două țări.

La partea despre miazăzi sta margine Dunărea.

Înăuntrul acestor margini Moldova coprinde cale de 237 ore sau 711 milliarie italiene, calcul ce oricine ușor poate face consultând alăturata chartă geografică. Iar mai înainte, până a nu fi Basarabia ocupată de oștire turcească și tătărască, coprinderea Moldovei era de 247 ore și 822 mil.

Moldova se ‘nvecinește la apus cu Transilvanii și cu Românii, la miază-noapte cu Polonii, la miazăzi cu Turcii.

Cu toți aceștia aveau a se lupta ager Moldovenii, pe când își apărau încă libertatea. Despre aceste lupte iată cum vorbește un scriitor polon demn de credință: „Acești Moldoveni prin natura, datinele și limba lor nu diferă mult de Italieni, sunt oameni feroci, dar de o mare virtute, nici este vr’un alt neam, care având o țară așa de mică, să se lupte pentru gloria resbelului cu atâta bărbăție, cu atâți inimici deodată, ori că aceștia îi fac resbel, ori că se apără contra lor”. Mai adaogă apoi zicând: „Ei sunt așa de viteji, în cât cu toate aceste neamuri cu care se mărginesc, în același timp făcu resbel neîncetat și eșiră învingători, pentrucă Ștefan care pe timpul părinților noștri domnia în Dacia, bătu și învinse într’un mare resbel, mai în aceiași vară, pe Baiazet Turcul, pe Matia Ungurul și pe Ion Albert Polonul”. (Ovichoviu, annol 5 an. 1552).

Dar mai în urmă după ce țara Moldovei căzu sub puterea Turcilor, nu mai fu cercată de alte rezbele, afară de acelea îndreptate in contra Turcilor, având cu aceștia aceiași amici și aceiași inimici. Numai Tătarii Nogai, cărora Turcii le dedeseră Basarabia spre locuire, devastară Moldova prin desele lor incursiuni și’n mijlocul păcei, aducând-o în mizeria în care se află și astăzi.

CAP. III. Despre apele Moldovei[modifică]

De abia vei găsi în vreo altă țară atât de mărginită, precum este Moldova, atâtea ape împodobite cu atâtea jocuri ale naturei ca acestea.

Moldova numără patru ape mai mari și navigabile: Dunărea, Nistrul, Prutul și Siretul.

Dunărea deși spală numai o mică parte a țării supusă astăzi domnului Moldovei, dar tot aduce țării cele mai mare foloase. Căci afară de aceea că vasele neguțătorești a mai multor neamuri pot să vină pe Dunăre și să debarce la Galați aduce Moldovenilor îndemânarea de a-și trimete marfa^[5] pe Prut la Constantinopol și la alte cetăți de pe lângă Marea Neagră, de unde nu scot puțin profit. Despre undele și bunurile ei cele ascunse, trecem într’adins, fiindcă au vorbit pe larg despre acestea aceia ce au descris Germania și Ungaria mai nainte de noi.

În Dunăre se varsă Prutul, odinioară Hierasus^[6], el vine din munții Transilvaniei, Carpații celor vechi, cari despart această țară de Polonia și taie toată Moldova prin mijlocul ei. Apa Prutului este cea mai sănătoasă din câte cunoaștem, însă cam turbure din cauza mâlului ce poartă cu sine; iar puind-o într’un vas de sticlă, mâlul se așează la fund și apa rămâne limpede și curată. Când eram în Moldova, am făcut însumi încercare și am aflat că o măsură de 100 drame apă de această, este cu 30 drame mai ușoară decât o cantitate egală de apă luată din alte râuri.

Siretul, râul propriu al Moldovei, se naște din cele mai depărtate margini ale țărei despre Polonia, curgând spre miazăzi, se varsă în Dunăre prin două guri. Râu destul de lat și profund, dar fiind pretutindenea înconjurat de păduri și de munți, iar în unele locuri împedicat de vaduri, încă nu e pretutindeni navigabil.

Spre miazăzi mare parte a Moldovei este adăpată de Nistru^[7] râu așa de cunoscut, încât găsesc de prisos a mai vorbi de dânsul. Caută însă a se aduce aminte că Turcii pe acest râu transportă toată proviziunea și cele pentru resbel din Constantinopol prin Marea Neagră la Bender, odinioară și la Cameniția, astăzi la Hotin. Apa Nistrului e limpede, dar grea și sănătăței foarte vătămătoare. La Cetatea Albă se varsă în Marea Neagră.

Pe lângă acestea mai sunt și alte ape mai mici care adapă Moldova: Bârladul care curge în ținutul Tecucilor, despre răsărit spre apus și se unește cu Siretul la satul Șerbănești. N’am putut afla vechiul nume al acestui rău. Suceava care dete nume Suceavei, odinioară capitală a țărei. Moldova, al cărui nume l-am arătat de unde vine. Bistrița curge din Alpii Transilvaniei și este atât de repede, încât cele mai mari pietre le surpă din munte și le duce cu sine. Trotoșul, cu apa tot atât de repede; sorgintea lui nu e departe de a Bistriței. În Prut se varsă Cirimușul, care formează marginea între Moldova și Polonia. Mai jos de acesta se varsă Jijia. Iar în Nistru se varsă râul Reutul, care lângă Orchei formează o prea frumoasă insulă, și Botna, care pe jumătate este a tătarilor de Budjac.

Pâraie Moldova are nenumărate. Vom însemna aci numai cele mai însemnate, al căror nume l-am putut afla.

Se varsă în Siret, Bănila, Molnița, Somușiul cel mare și cel mic, Valea neagră, Faraon, Răcătău, Gerul Sahului, Milcovul și Putna, cari aceste două din urmă unindu-se poartă numele de Sirețelul.

Pe Suceava o măresc Sucevița, Solca și Solonețu.

În Moldova se varsă: Homorul, Slatina, Risca, Neamțul, Topologul, Valea albă și altele.

Cu Bistrița se unește Crăcăul.

În Trotoș se varsă Tăslăul sărat și celalt Tăslău, Oituzul, Cașinul, Valea seacă și Valea rea.

Bârladul se adaugă cu Bârlădețul, Sacovețiul, Vilna, Rebricea, Vasluiul, Vasluiețul, Racova, Crasna, Lohanul, Docolina, Hobalna, Horiata, Smila, Tutova, Berheciu, Zeletinul, Oorodul.

Cirimușul se naște din Cirimușul alb și negru și din Putila.

În Jijia se varsă Siubana, Sitna, Miletinul, Bahluiul, Bahluiețul, Sârca.

Prutul duce cu sine, Colacinul, Cosmanul, Cuciurul, Ciuhurul, Basieul, Corovia, Caminca, Căldărușa, Jijia, Gârla mare, Dele, Valea mare, Valea Bratuleni, Mojna, Nirnova, Călmățui, Lăpușna, Strâmba, Sărata de răsărit și cea de apus, Chighieciu, Larga și Slanul.

În Nistru se varsă Serafinetul, a cărui gură formează cel din urmă unghiu al Moldovei spre miazăzi, Ciorna Ichielul, Băcovețiul, Isnovețiul și Bâcul.

În Răut se varsă, Solonețiul, Ciulucul cel mare și mic, Dobruja, Cula și Cogălnicul.

Acestea în Moldova.

În Basarabia, Cahulul, Saicea și Ialpuchul măresc Dunărea, Cogalnicul, Nistru.

Din acestea numai Ialpuchul curge necontenit, iar celelalte două sunt ape mai mult stătătoare decât curgătoare; de asemenea și Cogalnicul nu are sorginți, ci numai atunci se poate numi pârâu când se umple de ploile de toamnă, iar peste vară este sec și uscat și ca un șanț la vedere, pentru aceia vitele tătarilor din Budjac adesea pier din cauza lipsei de apă.

Precum râuri, de asemenea nu lipsesc lacuri (bălți) în Moldova.

Dintre mai multe lacuri parte naturale, parte artificiale, merită a fi însemnate mai cu seamă următoarele cinci.

Lacul Brateșu^[8], între Prut și Siret, lângă Galați; lățimea lui este de un milliariu și jumătate italian, lungimea de două milliarie. Nu are sorginți, ci numai o gârlă mică și nu prea adâncă, numită Prutețu, care atunci când Prutu crește prin ploi, se adapă dintr’însul. Altădată gârla rămâne uscată și aduce lacului putrejune. Iar primăvara când Dunărea crește prin topirea omătului, nu numai împinge Prutul înapoi, ci umple și lacul cu apă proaspătă și cu pește, pe care locuitorii îi prind fără osteneală, după ce apa scade.

Lacul Orcheiului, lângă orașul Orcheiu, se formează din apele Răutu și Cula, șease milliarie de lung și două de lat. Lungimea și lățimea lui o mărește un iez, făcut de Vasile voevod Albanit cu scop de a opri ape și a face mori, cari aduc mari venituri. În mijlocul lacului este o insulă, nu prea mare, dar care odinioară era împodobită cu vii frumoase și alte deosebite fructe.

Lacul Dorohoiului, numit astfel dela urbea vecină cu acel aș nume, nu departe de sorgintea Jijiei, demn de memorat pentru mulțimea peștilor ce are.

Lacul Colacinul, la marginea Poloniei, demn de a fi însemnat mai cu seamă pentru aceea, că din laturea lui boreală și cea australă curg două râuri, Colacinul și Serafinețiul, care formează marginele Moldovei și Poloniei între Nistru și între Prut.

Cel din urmă și cel mai celebru este lacul lui Ovidiu, numit de locuitori Lacul Ovidiului^[9] aproape de Acherman, odinioară Alba Iulia, în Basarabia, ilustrat cu acest nume, pentrucă în apropierea lui se zice a ti fost exilat cunoscutul poet roman Ovidiu^[10].

El se varsă în Nistru, nu departe de gura acestuia, pe o gârlă strâmtă, dar împresurată de atâtea și atât de întinse mlaștini, în cât peste două milliarie italiene în lat nu poți trece cu piciorul. Are un pod peste dânsa, de o construcție foarte veche, precum arată îndestul atât tăria lucrului, cât și mărimea pietrelor din care e făcut.

Toate aceste până aci descrise ape curgătoare și stătătoare sunt pline de pești frumoși și mai ales pâraiele ce curg din munți, au păstrăvii cei mai cu gust, lostoatie și lipeni. Acest pește la zilele de post se aduce totd auna viu pe cai, pentru masa domnească.

Băi, ape acide si minerale, Moldova n’are, ori nu le-a descoperit încă, poate pentru că crede că apa Prutului este destulă doftorie contra tutulor boalelor.

CAP. IV. Despre ținuturile și târgurile cele de acum ale Moldovei[modifică]

Odinioară Moldova se împărțea în trei părți: în țara de jos, țara de sus și Basarabia, în care se numărau peste tot 23 ținuturi mai mici. Iar după ce a căzut Basarabia prin trădarea lui Aron Vodă, au rămas Domnilor Moldovei numai 19 ținuturi și nici acestea întregi.

Țara de jos cuprinde 12 ținuturi mai mici.

În mijloc este:

1. Ținutul Iașilor. Aici este urbea Iași, lângă apa Bahluiul, cu patru milliarie mai sus de vărsarea lui în Prut. Aici e scaunul țării pe care l’a mutat Ștefan Voevod din Suceava, pentru ca să poată apăra țara mai bine din mijlocul ei contra năvălirii Turcilor și Tătarilor, observând că-i venea mai cu greu a face aceasta din Suceava, atât de departe de marginele barbarilor. Mai nainte de aceasta era un sat prost, în care abia se așezaseră vre-o trei sau patru țărani; avea și o moară, în care era un morar bătrân, numit Ion, căruia îi zicea și Iassi. Numele acestui om a voit Domnul alt păstreze urbea ce a făcut dânsul, în care a zidit mai întâi o biserică care astăzi e catedrală, închinată Sfântului Nicolae și după aceia și alte palate pentru sine și, pentru boerii săi. Iar Radu Vodă a înconjurat Iașii cu ziduri, alții l-au înfrumusețat cu alte ornamente și edificii publice, așa în cât și astăzi numără mai mult de, 40 de biserici, atât de peatră cât și de lemn, cea mai mare parte prea frumos lucrate. Mai nainte cu 50 de ani numărându-se, s’au găsit 12 mii case private, iar apoi, arzând de mai multe ori și pustiindu-se prin năvălirile Tătarilor și Polonilor, de abia a rămas a treia parte nemistuit. Osebit de curtea, domnească, care trage la sine veniturile din toată țara, șade acolo și mitropolitul țării, măcar că nu are numele de mitropolit, al Iașilor, ci al, Sucevei, vechiul scaun al țării, iar în Iași nu e în adevăr decât protopopia, precum mai jos se va arăta mai pre larg.

Cu acest ținut se mărginește la miazăzi.

2. Ținutul Cârligăturei, în care nu e nimic de însemnat, afară de Târgul-Frumos, opt ore dela Iași spre Suceava, tot lângă apa Bahluiului. În acest târg se află o casă domnească, peste care e pus un pârcălab.

Mai încolo spre apus se întinde:

3. Ținutul Romanului, cel dintâi în care s’au așezat cetele Romanilor carii s’au întors din Transilvania în urma năvălirilor lui Bathie, dându-i numele lor cel vechiu. Aci e Romanul, Bonfiniu îl numește Forum Romanorum, târg și scaun archiepiscopal, la confluența Moldovei și Siretului. Doi pârcălabi se rânduesc dela domnie asupra acestui târg. Mulți susțin că aici s’au așezat mai întâi pământenii noștri reîntorși. Dar nu toți sunt de această părere, pentru că nu departe de acolo se vede alt loc, pe malul răsăritean al Siretului, numit de locuitori Smedorova, și aci cred unii c’ar fi fost întemeiată cea dintâi și mai mare urbe. Adevărul este, că aceasta a fost înoită mai târziu de Ștefan cel Mare și pusă iarăși în vechea ei splendoare, dar după câteva decenii de ani Petru Vodă Rareș, nu se știe din ce cauză, a risipit-o iarăși și pe locuitori i-a strămutat la Roman.

Cu aceasta se mărginește spre răsărit sub ținutul Iașilor și al Cârligăturei.

4. Ținutul Vasluiului. În acest ținut este Vasluiul, 12 ore dela Iași, pe drumul Dunărei, la gura apei Vasluiu, unde se varsă în Bârlad; era câte odată scaun domnesc, unde și acum sunt casele de față. După ce domnia s’a așezat la Iași, la Vaslui se rândui un pârcălab.

Spre miazăzi se întinde de-a lungul:

5. Ținutul Tutovei, numit așa dela apa Tutova, care curge prin mijlocul lui. Scaunul ținutului este Bârladul lângă apa cu acelaș nume. Bârladul era odată mare iar acum e căzut și lipsit de toate frumusețile. Acesta este scaunul vornicului țării de jos, dar fiind el pururea pe lângă curte, se rânduesc în locu-i doi alți vornici mai mici.

Un milliariu de loc mai jos la același mal se văd rămășițele unei cetăți foarte vechi, ce se zice astăzi Cetate de pământ. Dar nu s’a aflat nici o temelie de casă, nici vre un alt monument, din care să se poată cunoaște bine de cine să fi fost zidită, că nu este alta decât un zid de pământ, de unde poate nu fără cuvânt credem, c’acele zidiri vor fi fost făcute în timpurile vechi de către locuitorii țării, spre a respinge invaziunile Tătarilor.

6. Ținutul Tecuciului, se mărginește despre apus cu Bârladul; ținut mare, dar n’are alt nimic însemnat, decât micul târg Tecuciu, lângă apa Bârladulul, opt ore dela Bârlad pe drumul Galaților. Nu are ziduri; aici șed doi pârcălabi.

În malul Siretului spre apus este:

7. Ținutul Putnei, se vede că-și are numele dela apa Putnei^[11]. Aici este Focșanii, târgușor lângă râul Milcov la marginile țării românești. Starostele de aici administra ținutul. Adjudul, târgușor puțin însemnat pe Siret în sus. La piciorul muntelui Vrancei, nu departe de Mira, mănăstire întemeiată de principele Constantin Cantemir, se văd ruinele unei cetăți foarte vechi, dar nu s’a putut afla vre-o urmă, nici de timpul zidirei nici al ziditorului. Locul se chiamă astăzi Crăciuna. La celălalt mal al Siretului, la mijloc între Siret, Dunăre și Prut, este:

8. Ținutul Covurluiului, care se chiamă așa dela șanțul Covurluiu, care deși se ‘ntinde pe un spațiu de opt ore, e mai mult uscat decât cu apă. Aci merită atențiune târgul Galați, care deși e de o structură și mărime puțin însemnată, dar e piața cea mai celebră pe toată Dunărea. Aci debarcă de două și de trei ori pe fiecare an, vase, nu numai din locurile vecine ale Mărei Negre, din Crimeea, Trapezunt, Sinope, Constantinopole, dar și din Egipt și din însuși Barbaria și se ‘ntorc încărcate cu lemne din Moldova, stejar, corn, brad, cum și cu miere, ceară, unt și bucate, din care nu puțin folos scot toți locuitorii Moldovei. Nu departe de Galați, la gura Siretului despre răsărit se vede ruinele unei cetăți vechi, care astăzi locuitorii o numesc Ghierghina. Cum c’această cetate a fost întemeiată pe timpul lui Traian, ne încredințează monetele descoperite acolo în timpul nostru dar și o marmură c’următoare inscripțiune:
IMP. CAESARI. DIV. FILIO. NERVAE. TRAIANO. AUGUSTO. GERM. DACICO. PONT. MAX. FEL. B. DICT. XVI. IMP. VI. CONS. VII. P. P. CALPURNIO. PUBLIO. MARCO. C. AURELIO. RUFO.^[12]

Deasupra acestuia pe Prut este:

9. Ținutul Fălciului în care e Fălciu, târg frumos lângă Prut. Cum că aici a șezut odinioară Taifalii, mă încredințează urmele unei cetăți vechi, ce am descoperit eu însumi nu departe d’acolo; căci cetind eu odată într’o scrisoare cu mâna din istoria lui Erodot, cum că neamul acel războinic al Taifalilor ar fi locuit pe Prut cale de trei zile dela Dunăre, și ar fi zidit și o cetate foarte mare; și neputând eu a găsi nici într’un ținut rămășițele ei, am trimis vreo câțiva oameni cari știa bine părțile locurilor, ca să caute în pădurile cele de pe lângă Prut, doar vor putea afla niscaiva semne din care să se poată vedea luminat, pentru starea cea mai adevărată a cetăței aceia. Și viind ei înapoi au povestit, că în pădurile cele mai dese despre apus în cuprinsul de cinci mile italienești dealungul apei, ar fi găsit temelii de ziduri și turnuri zidite cu pietre arse, care măcar că pe câmpul acel dinprejur de acolo nu se mai găsesc alte rămășițe, dar tot au semn de vreo ocolire mare. Osebit de aceasta se mai întărește chibzuirea mea și cu numirea aceasta de acum a ținutului acestuia, căci asemănarea adeveream să se fi izvodit Falciei din Taifalica.

Mai sus înăuntrul ținutului este Hușu, un târgușor mic, dar scaun episcopal, însemnat numai prin resbelul în care Petru cel mare, autocratul Rusiei, cu o mică oștire a susținut și respins cu tărie patru zile dearândul, mai ades repețitele atacuri ale Turcilor, în anul 1711. Nu departe de acest loc se vede o movilă mare făcută de mână de om, care o numesc Tătarii Chan Tepesi, iar locuitorii movila Rabâii. Încât pentru origina ei sunt deosebite păreri. Unii zic că Moldovenii ar fi ucis aci pe un oarecare Chan al Tătarilor cu toată oștirea sa și că întru aducerea aminte s’ar fi ridicat această movilă; alții spun că o regină a Sciților, anume Rabâia, sculându-se contra Sciților ce locuiau atunci în Moldova și ajungând cu oastea până aci, ar fi perit, și aci ar fi îngropat-o ai săi. Care este adevărul, nu pot spune într’o istorie atât de întunecată.

Cu acest ținut se mărginește la miazănoapte.

10. Ținutul Lăpușnei. De acesta se ținea odinioară Tighina, Turcii îi zic Benderu, care mai înainte încă era foarte întărită, iar Turcii o întăria acum și mai mult la Nistru; în timpurile noastre a fost loc de scăpare al regelui Suediei în fuga sa după bătălia dela Pultava. Turcii până a nu li se supune, adesea dar în deșert bătură această cetate, dar ceeace nu putură cu forța câștigară în urmă prin frauda și perfidia lui Aron Vodă, căruia Moldovenii, îi ziseră și tiranul, pentru că fiind scos din țară pentru cruzimea și tirania cu care se purta, a fugit la împăratul turcesc și-i promise că de-l va readuce în domnie, îi va da Tighina cea de atâtea ori cerută împreună cu 12 sate și i-o va da pentru totdeauna. Plăcând sultanului acest dar, pe Aron îl puse iarăși în domnie, iar pentru prețul ostenelei sale luă cea dintâi cetate a țării și mai mare întăritură a ei contra Polonilor și a Tătarilor.

Astfel astăzi Lăpușna este locul cel mai de frunte al ținutului, la râul cu acelaș nume. Doi pârcălabi rânduiți de domn îngrijesc de trebile ținutului. Apoi Chișineul, lângă apa Bâcu, târguleț de puțină importanță. Nu departe de aci se vede un șir de petre foarte mari, așezate în linie dreaptă, ca și cum ar fi puse într’adins de mână de om. Însă atât mărimea pietrelor, cât și lungimea șirului, nu ne lasă a crede aceasta. Pentrucă unele dintr’ânsele sunt în patru colțuri de câte trei și patru coți de mari și șirul lor se întinde peste Nistru până în Crimeea. În limba țării se cheamă Chieile Bâcului și prostimea crede că este o lucrare a celor necurați, cari i-ar fi conjurați să astupe apa Bâcului. Cu adevărat este că, mai mulți domni au cercat să astupe albia acestei ape, care curge o bună bucată printre munți, vrând a preface în baltă locurile de acolo, cari nu sunt bune decât pentru fânețe, dar acest lucru niciodată nu s’a putut împlini.

Din sus de acesta pe Nistru zace:

11. Tinutul Orcheiului. Poartă acest nume dela târgul Orchei, lângă apa Răutul, târg nu mare, dar frumos și având cu îndestulare toate cele necesare vieței omenești. Nutriment deajuns îi da lacul Orcheiului, nu departe de târg spre răsărit și frumoasa insulă ce a format într’însul și despre care vorbirăm mai pe larg mai sus la Cap. III^[13].

Ținutul cel mai de pe urmă ce este pe canalul Nistrului, o bucată bună de cale, e:

12. Ținutul Sorocei. Scaunul lui este Soroca, odinioară Alchionia, lângă Nistru, sub deal pe un șes. Soroca e mică, dar după timpul în care a fost zidită, foarte tare. Are un zid cu patru unghiuri, foarte tare și apărat de turnuri foarte înalte, zidit cu bicasie, de cari sunt pline dealurile dimprejur. Partea de sus a acestui ținut nu se poate cultiva pentru lipsa de lemne și apă și acesta este unicul, dar nu atât de mare deșert al Moldovei. În chartele geografice cele bune e și însemnată această parte de loc ca deșert. După perderea Tighinei, această cetate nefiind de puțină importanță în contra Polonilor, domnul așeză acolo doi prefecți militari.

Țara de sus coprinde șeapte ținuturi mai mici:

1. Ținutul Hotinului, care se întinde pe din sus de al Sorocei, pe lângă Nistru, spre miazănoapte. Aici este Hotinul, cetate pe Nistru de către Cameniția, ce se numără între cele mai mari cetăți ale Moldovei. Aceasta era mai ‘nainte întărită despre apus cu ziduri înalte și șanțuri adânci, iar despre răsărit natura însăși o întărise prin râpa cea repede a Nistrului și prin stâncile ei, dar în cel din urmă resbel ce avură Rușii cu Turcii, luând aceștia cetatea la 1712, dărâmară zidurilor de partea dincoace, iar de cealaltă parte atât o întăriră cu noui lucrări după datina de acum, lărgindu-o mai mult de jumătate, încât astăzi merită a se numi cea mai frumoasă și mai tare între cetățile Moldovei. Când era sub ascultarea domnilor Moldovei, paza ei era încredințată unui comandant deosebit, iar de când au luat-o Turcii, o guverna un pașe turcesc contra încredințărilor de pace ce legaseră cu Polonii, că niciodată să nu se așeze în cetățile Moldovei oștire turcească.

Spre apus urmează:

2. Ținutul Dorohoiului, în care este Dorohoiul, târg puțin însemnat, nu departe de sorgințile Jijiei. Aici e scaunul Vornicului din țara de sus, care fiind pururea ocupat la curte, e înlocuit prin doi Vornici mai mici.

Ștefănești, târgușor lângă Prut, în care Turcii, curățind râul, se zice că ar fi făcut un stabiliment naval și o magazie pentru oștirea din Hotin.

Mai în jos:

3. Ținutul Hârlăului. Aici e Hârlăul, târgușor mic, pe care îl administra un deosebit pârcălab. Târgul Cotnarii este renumit pentru viile sale care întrec pe celelalte toate. Administrațiunea lui e încredințată marelui paharnic. Locuitorii catolici au aici o biserică de peatră prea frumos zidită.

Târgul Botoșani, ale cărui venituri și ale părților lui dimprejur le trăgea doamna, iar pentru strângerea lor e rânduit un deosebit cămăraș.

Aceste ținuturi le încinge ca o coroană:

4. Ținutul Cernăuților, care se întinde dealungul marginelor Poloniei. Târgul cel mai însemnat e Cernăuți, pe malul de miazănoapte al Prutului, administrațiunea lui e încredințată marelui spătar. Aproape de satul Cozmin, lângă apa Cuciurul, nu departe de vărsarea ei în Prut, se văd ruinele unei cetăți foarte vechi, dar cu toate cercetările ce am făcut, n’am putut afla vreo urmă de întemeietorii ei.

Pe malul Siretului spre apus urmează:

5. Ținutul Suceavei, în care însemnat este Suceava, odinioară capitala Moldovei, scaunul domniei și al mitropolitului, iar astăzi mai toată zace în ruine. Ea e situată lângă apa Suceava, dela care și orașul s’a numit așa, pe un deal neted, împresurată cu ziduri înalte și șanțuri^[14]. Suceava avea pe valea dealului o suburbie foarte întinsă. Afară de curtea domnească și casele boierilor, se numărau aici patruzeci de biserici de piatră, mai multe de lemn, 14 mii case private, cari toate au căzut după strămutarea scaunului domnesc. Astăzi stă sub îngrijirea Hatmanului.

Nu departe de Suceava, lângă apele Suceava și Siretul, în cotul Siretului, unde acesta se întoarce spre miazăzi, este Rădăuții, târg și scaun episcopesc.

Aproape din jos este:

6. Ținutul Neamțului, care se întinde o bucată bună între apele Moldova și Bistrița. Aci este Neamțul, cetate pe un deal înalt lângă apa cu acest nume, care din fire este așa de tare, încât poate să înfrunte cu mândrie orice atac ostil. Ea a fost împresurată de mai multe ori, dar luată numai de două ori, odată de Turci sub imperiul lui Suleiman și odată în timpurile noastre de Ioan Sobiesky, regele Poloniei și nici atunci n’ar fi luat-o dacă puținii Moldoveni ce erau într’însa, după o împresurare de mai multe zile n’ar fi fost siliți să se închine Polonilor. Mai nainte era împrejurată cu două ziduri și avea numai o poartă, iar după aceia Turcii stricând zidul cel pe din afară, a rămas acum Moldovenilor numai cel din năuntru. Până a nu fi Moldova supusă Turcilor, la vreo întâmplare de resbel, Domnii își trimtea copii și visteria acolo ca într’o cetate nebiruită. Încă și acum este pentru locuitori la ori și ce timp de resmeriță un loc foarte sigur de scăpare. Pentru aceia și Domnii mai nainte au zidit într’însa case mari, cari și acum se pot vedea, dar nu au purtarea de grije ce li se cade. Drept dincolo de apa Bistriței este târgul Piatra.

În fine:

7. Ținutul Bacăului, peste care este un vornic, cu scaunul la Bacău, târg situat într’o insulă a râului Bistrița, vestit pentru abondența merelor și altor fructe. Are și un episcop catolic, care se numește de Bacău, pentrucă în ținuturile de pe lângă munte sunt mulți supuși Moldoveni, numiți catolici după naționalitatea și religiunea lor, pe cari i-a așezat acolo Ștefan Vodă, după ce a biruit pe Matiaș regele unguresc și i-a împărțit pe la boierii săi. Este de însemnat satul Cantemireștii din ținutul Roman, numit Faraoni, ai cărui locuitori mai bine de 200 familii sunt toți catolici și au o biserică de piatră foarte veche. Ocna și Trotoșul lângă apa Trotoșiu târguri renumite pentru salinele excelente ce se găsesc împrejurul lor. Pe aici e intrarea cea mai largă din Moldova în Transilvania.

Basarabia. Basarabia era odată a treia parte a Moldovei. Tot pământul ei este șes, n’are dealuri, nici codri, se adapă numai cu Ialpugul, care curge necontenit; neavând râuri nici fântâni, ca să scape de lipsa de apă, locuitorii sunt nevoiți a săpa puțuri foarte adânci și în loc de lemne se folosesc cu balega vitelor, cu aceasta dupăce o usucă la soare își încălzesc colibele. Această parte de țară fu subjugată de Turci înainte de a li se supune toată Moldova. Astăzi nu mai stă sub domnia Moldovei, cu toate că orașele și satele de pe lângă Dunăre până în ziua de astăzi sunt pline de Moldoveni care urmează legea creștină și rabdă tirania Turcilor și Tătarilor. Ceilalți locuitori sunt parte Tătari, parte Turci, supuși ascultărei Serascherului. Basarabia se împarte astăzi în patru ținuturi: al Budjacului, Achermanului, al Chiliei și Ismailului.

În mijlocul acestei părți de pământ este:

1. Budjacul^[15] care s’a dat spre locuință Tătarilor de Nogaia, carii se zic unii de Budjac, alții de Belgrad, pentru ca pe la anul 1568 dela nașterea Domnului, chanul Crimeei cercând, din ordinul lui Selim II, să împreuneze Donul cu Volga, mai bine de treizeci de mii familii de Tătari Nogai, din cei ce erau supuși imperiului rusesc, se desfăcură de Ruși și se retraseră în Crimeea. Dar fiindcă în această peninsulă nu încăpeau, li se dete alt loc de așezare în ținutul Budjacului. În curgerea timpului, mai venind apoi și alte mai multe familii din Nogaia, așa se înmulțiră acești Tătari, încât astăzi mai că nu sunt mai puțini la număr decât celealte oarde scitice. Se împart în două: Orak-ugli și Orumbet-ugli și-și păstrează geneologiile cu îngrijire. După datina lor părintească, viața și-o petrece pe câmpu liber: târguri n’au, afară de Causiani lângă râul Botna, care atinge prea puțin acest pământ. Dar cum că această provincie se bucura odinioară de orașe destul de frumoase, se vede lămurit din ruinele vechilor zidiri ce se găsesc pe ici și pe colea, între alte ruinele unei prea vechi cetăți la malul Nistrului, care se chiamă astăzi Tartarpunar, adică ținutul Tătarilor. Aceste ruine se află deasupra pe o stâncă foarte înaltă, din al cărui picior curge o sorginte foarte limpede. Dar nici o inscripțiune nici altă urmă de cine ar fi înterneiată nu s’a putut descoperi. Nu departe de gura Ialpugului însă se găsesc urme unei cetăți mai vechi, care de comun se chiamă Tint. Ștefan cel Mare o ridicase din ruine, iar după aceia Turcii o asemănară pământului, încât astăzi de abia i se poate arăta locul unde a fost. Din ruinele ei se ridică un alt târg în dreptul celui vechi, care înflorește și astăzi și se chiamă Tobacu, lângă Marea Neagră, poate în locul unde era vechiul Aepoliu.

2. Ținutul Achermanului. Aici e Achermanul, locuitorii îi zic Cetatea Albă, Romanii îi zicea Alba-Iulia, Grecii Moncastron, Polonii Bielograd, pe țărmul Mărei Negre, cetate destul de mare și foarte întărită. Când ținea de Moldova, o guverna marele logofăt, astăzi o guvernă un Aga de ianiceri. În timpul din urmă s’a renumit prin Sfântul Ion cel nou, care a suferit moarte și martiru sub tirania turcească. Rămășițele acestuia făcătoare de minuni împreună cu alte odoare dăruite din îndurarea Domnilor, le-a luat și le-a dus în Moldova Ioan Sobiesky, regele Poloniei, pe când se lăuda că el se oștia pentru biserică și pentru Crist, dându-i ajutoare bănești papa dela Roma.

Mai jos pe țărmul Dunărei se întinde:

3. Ținutul Chiliei. Aici e cetatea cea de frunte Chilia^[16], odinioară Lycostomon, la gura septentrională a Dunărei, numită tot astfel de corăbieri greci, pentru cât se pare că-și varsă apa ca dintr’o gură de lup. Ea nu este așa de mare, dar e o piață celebră, cercetată nu numai de vasele cetăților maritime de prin prejur, dar și de altele mai depărtate, dela Egipt, Veneția și Ragusa cari se încărca de aci cu ceară și cu pei crude de boi.

Locuitorii sunt nu numai Turci, ci și Evrei, Creștini, Armeni și alții de alte națiuni pe cari toți îi administra un Nasir. Pe timpul împărăției lui Suleiman Moldovenii o au prefăcut în cenușe și de atunci n’a mai putut ajunge la strălucirea ei de mai nainte.

Pe țărmu Dunărei din lăuntru este:

4. Ținutul Ismailului. Aci merită a însemna:

Ismailul, căruia Moldovenii îi zicea odinioară Smilu, cetate care nu e de desprețuit, cu oaste turcească comandată de un Mutecveli.

Cartalu, la Dunăre, unde se varsă Ialpugul, în dreptul Isaccei, întăritură nu prea însemnată. La 1711, când avură Turcii rezbel cu Rușii, aci făcură un pod peste Dunăre spre a trece oștirea în Moldova. Pentru paza cetății e rânduit un comandant numit Dijdar.

Reni, cum îi zicea Moldovenii, iar Turcii îi zic Timarova, cetate de aceiași ordine, nu departe de gura Prutului în Dunăre. Deși sta sub puterea turcească, nu se afla aci nici un turc; ostașii toți sunt creștini, toți Moldoveni, prefectul lor, tot creștin, numit Besliagasi, sta sub pașa dela Silistra, care totd’auna e seraschieriu.

Acestea erau mai toate cetățile și orașele Moldaviei, care înfloria pe când erau libere și apoi au căzut prin tirania cea nedreaptă și inimica înflorirei lucrului public. Despre întemeietorii lor, tac istoricii vechi și noi, inscripțiuni și monumente însă nu se descopere. Nici o urmă din care să se poată vedea timpul sau poporul ce le-au întemeiat, nici o inscripțiune pe ziduri, afară numai când vre-un principe le-a restaurat. Numai Suceava are în zidurile ei o peatră mare, în care sunt săpate șapte turnuri, acoperite c’o coroană imperială, pe care o țin doi lei. Afară de aceasta, se mai vede în temelia turnurilor o peatră, în care stau doi pești solzoși, cu capetele în jos și cu coadele în sus, și sub dânșii, capul unui bour, iar în coarnele acestuia o stea cu șease raze. Fiind însă că capul de bour s’a așezat ca stemă a țării numai după a doua venire a Romanilor în Moldavia, precum arătarăm la Cap. I, se înțelege că acea peatră încă arată mai mult înnoirea zidurilor, decât întemeiarea lor. Apoi toți istoricii noștri sunt într’un cuvânt, cum că Moldovenii, când se întoarseră din Maramureș în vechia lor patrie, au găsit orașe și cetăți deșarte de locuitori, de unde se vede că întemeierea datează din timpuri mai depărtate. Aceasta se mai probează și prin modul structurii zidurilor în cele mai multe cetăți, cari nu seamănă decât a architectum romană, afară de prea puține de care arătarăm mai sus că sunt făcute mai în urmă spre apărare în contra incursiunilor tătare. Dar partea cea mai de frunte sunt mărturiile celor mai buni istorici romani din cari se vede că, împăratul Traian a adus în Dacia mari colonii romane și următorul său Adrian, cedând barbarilor mai multe provincii orientale, a fost oprit de-a părăsi Dacia numai de frică să nu fie nimicite de barbari acele colonii. Adauge apoi monumentul sempitern al acestui lucru adică Valul împăratului Traian, care până ‘n ziua de astăzi păstrează numele întemeietorului său, despre care mă mir cum de nu memorează nici unul din vechii sau marii istorici. Aceasta, după cum l’am văzut eu însumi, începe cu două șanțuri dela Petrovaradinu în Ungaria și de aci până la munții Demarcapu, adică până la Poarta de fer, se întinde apoi ca un simplu șanț prin toată România și Moldova, tăia prin Prut la satul lui Traian, prin Botna la târgul Causiani și trecând prin toată Tataria se termina la apa Donului. Până astăzi are o adâncime de 12 coți, de unde nu fără cuvânt putem culege, că spațiul valului când s’a făcut, va fi fost încă pe atât de lat și profund. Care așa fiind, nu se poate admite de loc aceia ce voim unii să afirme^[17], că orașele Moldovei ar fi fost întemeiate de Genuesi. Pentru că oștirea romană care de-a pururea se afla acolo asediată în mare număr, n’ar fi putut sta fără orașe și fără acoperământ și nici se poate crede că Genuesii, cari numai pentru negoț venia de se așeza la mare, ar fi pătruns în interiorul Moldovei și că ar fi întemeiat orașe în locuri ce servesc mai mult pentru agricultură decât pentru comerț. Iar dacă ar susține cineva că ele ar fi întemeiate de Dacii cei vechi, pe când lucrurile lor înfloriau pe timpul domniei lui Decebal și că după aceea le-au ocupat Romanii și au așezat într’însele colonii, noi unii n’am cuteza să contrazicem.

CAP. V. Despre munții și minerele Moldovei[modifică]

Despre apus, unde Transilvania se mărginește cu România, Moldova mai peste tot e împresurată cu munți înalți, de unde Romanii o numia și Dacia muntoasă; iar cealaltă parte a ei despre răsărit, are câmpii foarte producătoare. Munții sunt învescuți din fire cu arbori fructiferi și pomi, care pe aiurea caută a-i produce prin artă. Printre munți curg pâraele cele mai limpezi, care se varsă din sus cu sunet desfătat și aseamănă aceste părți de loc cu cele mai frumoase grădini. Câmpiile dau cu îndestulare semănături pe care aerul rece al muntelui nu le lasă a crește.

Muntele cel mai înalt este Ciahlăul, care de era cunoscut celor vechi, nu era să fie mai puțin celebru în fabulele lor, decât Olimpul, Pindul sau Pelia. El se află în ținutul Neamțului, nu departe de sorgintea Tăslăului; mijlocul lui totd’auna e acoperit de zăpadă, iar vârful lui nici odată, pentrucă pare a fi mai înalt decât norii cei de zăpadă.

Din piscul lui, care se înălța foarte în foma unui turn, se vărsa un pârâu foarte limpede și cu mare sunet se repede peste stânci în Tăslău. În mijlocul muntelui se vede o statuă de peatră, foarte veche, de cinci coți înnaltă, care reprezintă o babă înconjurată de 20 oi; dintru a căreia parte firească curge necontenit un izvor de apă și cu greu poate cineva să ‘nțeleagă, dacă natura și-a arătat în acest monument jocurile sale, sau dacă s’a lucrat astfel prin mâna vreunui maestru iscusit. Pentrucă această statuă n’are o bază pe care să fie așezată, ci e ‘mpreună crescută cu restul stâncei, iar pântecele și spatele îi sunt libere, și măcar de s’ar admite că crăpăturile s’ar fi uns cu oarecare var artificios, precum înșine nu negăm că asemeni descoperiri ale celor vechi se vor fi perdut în cursul timpului, dar totul nu poate lesne să se înțeleagă, în ce chip acel canal s’a adus prin picior în partea naturei, pentrucă prinprejur nicăeri nu se văd urme de fântână sau vre-o albie de apă. Se poate cu adevărat să fi servit păgânilor pentru cultul idolilor, ai cărui închinători erau obișnuiți ori prin mijloace firești, ori prin farmece a face lucruri care să aducă minuni și cugetări de dumnezeire pentru prostimea cea lesne credincioasă.

Înnălțimea cea mare a muntelui se poate cunoaște din aceea, că el tocmai dela Acherman, care cetate este de 60 de ceasuri depărtate de dânsul la vreme limpede. la apunerea soarelui, se poate vedea tot și așa de curat ca când ar fi aproape, care lucru cu greu se poate zice pentru alți munți, până și pentru cele mai vestite piscuri, după cum socotesc eu.

Pre dealurile de prinprejur, se găsesc prăbușite în petre, urme de cai, de câini și de paseri, asemenea ca când ar fi trecut pe acolo vreodată o călărime mare. Locuitorii povestesc pentru acest lucru multe basme, însă cercătorii naturii cei poftitori de știință, să ispitească adevărul acestui lucru.

Mai este încă și altă întinsoare de munte, ce se numește de locuitori Ercul, spre miazănoapte la apa Cirimușul, în cotul unde se împreună hotarul Moldovei cu al țării Leșești și al Ardealului, carele pentru înnălțime nu este de a se asemăna cu celălalt. Iară pentru alt osebit fenomen firesc, care pre aiurea nu s’a mai văzut, este iarăși de a se socoti.

Adecă: locuitorii culeg roua care cade pre frunzele buruenilor, mai nainte de a răsări soarele și puind-o într’un vas, găsesc pe deasupra apei plutind cel mai frumos unt, care nici la miros, nici la floare, nici la gust, nu are osebire de untul celălalt, dar nu este preste tot anul, ci numai trei luni, Martie, Aprilie și Mai. Untul acesta are în sine atâta putere de hrană, în cât când suie oile la munte, întru acea vreme se ‘nădușe de multa grăsime. Pentru aceia păstorii cari știu, își opresc turmele lor în lunile acelea, numai la poalele muntelui.

Munții noștri nu au lipsă nici de acele daruri, care aduc munții, adecă metaluri. Însă mai înainte n’au îngăduit săparea lor, atâta îndestularea domnilor, cât și lipsa de băeași. Iară spre vremile noastre, au împedicat-o știuta lăcomie a Turcilor, și frica, că de vor umbla săpând vor perde împreună cu țara încă osteneala, și rodul ei. Dar cum că munții nu sunt săraci de acest fel de comori, ne adeverează pâraele care curg din trânșii. Pentrucă acelea fiind înguste și umplându-se de multe ori cu apă de ploae, sau cu topirea omătului, se varsă din gârla lor și după ce scad iarăși, remâne apoi pre locul acela unde au vărsat, niște nisip, în care se găsesc mulțime de grăunțe de cel mai curat aur. Pre care le strâng țiganii și curățindu-le, scot atâta aur dintr’însele, încât pot să aducă Domniei în tot anul în loc de bir, câte 1600 dramuri. Pe malul Nistrului în ținutul Hotinului, nu departe de cetate, se găsesc gurile de fier însuși din fire făcute, care sunt așa de rotunde, încât fără de a le mai lucra poate cineva să împuște cu dânsele. Însă materia lor este atâta de proastă, încât la nimic nu poate să slujească, până a nu se topi în foc; și mai înainte până a nu se lua Hotinul, le căra cu grămădire la Camenița. lară în vremea de acum gândesc că cu greu vor lăsa Turcii, ca spre stricăciunea lor să le strângă Leșii și să le aibă cu îndestulare la război.

În ținutul Bacăului nu departe de târgul Trotușul, sunt ocne foarte bogate de sare, care n’au trebuință de nici un meșteșug pentru curățit, căci săpând pământul de un cot sau doi de adânc, se gășește sare prea curată, care se prevede ca cristalul și nu este amestecată cu pământ nici cât de puțin; și aceste ocne nici odinioară, nu i-au sfârșit, măcar deși lucrează într’ânsele multe sute de oameni, pentrucă în tot locul unde se tae drobii cei de sare, lasă într’un loc și într’altul, stâlpii de acest cristal de sare, ca să sprijinească pământul boltiturilor și să aibă loc de a se lăți vinele acele noui; și așa apoi boltele acestea, atâta se umplu de sare până în douăzeci de ani; încât nici se cunosc că au fost deșertate vre odată; și se găsesc într’însele uneori pești împreună crescuți, cari n’au deosebire de peștii cei firești cari se află prin pâraele de prin prejur.

Și într’alte locuri se mai găsesc multe ocne de acestea, însă domnii au oprit să nu se destupe, pentrucă nu fiind prea multă sare să-i scază prețul, fiindcă acele ce se lucrează ajung în destul pentru trebuință.

Încă și dealuri întregi sunt în Moldova, care se văd a fi pline de sare, luându-se fața pământului deasupra lor.

Dela această sare nu numai Domniea, ci și toata țara are mare folos; osebit de locuitori, vin și dela Bugeag și dela Crim, încă și dintre alte țări mai depărtate și o cară în toți anii cu corăbiile.

Silitra o fac mai în tot locul, pentrucă pământul Moldovei este negru și silitricios.

Pre Tăzlăul sărat nu departe de satul Moinești, în ținutul Bacăului, curge dintr’un izvor păcură cu apă amestecată, cu care se slujesc țăranii pentru unsul carelor și zic, că de s’ar putea scurge bine de apă, ar fi cu mult mai bună pentru trebuința casei decât dohotul.

CAP. VI. Despre câmpiile și pădurile Moldovei[modifică]

Câmpii Moldovei cari sunt lăudați pentru rodirea lor, atât de istorici cei vechi, cât și de cei noi, întrec cu mult bunătățile munților pentru care am vorbit mai sus; căci aceia cari sunt în mijlocul celor mai multe ținuturi, ce sunt despărțite cu dealurile și apele Moldovei, măcar de nu-i mai grijește nimenea, dar tot își dau rodirea lor la toți. Semănăturile care nu se pot semăna la munte pentru răceală, cresc atâta de frumos pre câmpii acești netezi, încât grâul în anii cei bine roditori, își dă sămânța sa locuitorilor cu douăzeci și patru de părți mai mult, secara cu treizeci de părți, orzul cu șasezeci de părți, iar mălaiul de nu va vedea cineva însuși, cu greu va crede, căci asemenea își dă sămânța sa cu trei sute de părți mai mult decât semănătura.

Pentru ovăz nu este Moldova așa roditoare, ca pentru celelalte semănături și nici este obicinuit până la atâta, pentrucă caii se hrănesc cu orz în loc de ovăz. Mălaiul crește atâta de frumos în țara de jos, cât este cu putință, pentru aceea au și țăranii acest proverb: „Că mălaiul în țara de jos și merile în țara de sus, n’au coajă”. Pre acesta măcinându-l ei, îl frământă și-l fac pâine și-l mănâncă mai vârtos cu unt, când este cald.

Nu livezi se găsesc pe câmpii aceștia ci chiar păduri întregi cu copaci roditori. Acestea cresc din fire la munte, iară la câmp se hultuesc și pentru aceia sunt și mai cu gust; și îndestularea poamelor este așa de mare, încât Leșii când avea în vremile vechi să meargă cu oaste la Moldova, credea că n’au trebuință de altă zaharea, zicând: că poamele care sunt cu îndestulare în țară, le-ar fi deajuns pentru toată oastea. Însă ei prin așa mare lăcomie ce aveau la acestea, își pricinuiau de multe ori boale lor, prin care mai tare au căzut, decât de armele vrăjmașilor și apoi s’au și învățat a se păzi mai bine de dânsele. Viile cele de frunte, ce sunt o bucată bună de loc, între Cotnari și între Dunăre, întrec pe toate celelalte bunătăți ale țării; căci ele atâta sunt de bogate, încât numai un pogon dă câte patru și cinci sute vedre de vin.

Și vinul cel mai bun, se face la Cotnari, un târg în ținutul Hârlăului, iară afară din țară nu este cunoscut, căci dacă îl scot din țară și-l duc pe apă, sau pe uscat și n’au vasele purtare bună de grijă, apoi își perde puterea sa. Iar eu fără de aceea îndrăsnesc al socoti a fi cel mai bun decât toate celelalte vinuri ale Europei, încă și însuși decât cel de Tocaia; că țiindu-l cineva trei ani în pivniță adâncă și boltită, după cum este obiceiul la noi în țară, apoi întru al patrulea an, dobândește acel fel de putere, încât arde ca rachiul, și cel mai mare bețiv, abia este vrednic să bea trei pahare să nu se îmbete; încă nu aduce durere de cap și floarea lui este osebită de ale altor vinuri, căci este verde și de ce se învechește, se și mai înverzește.

De acolo spre miazănoapte, nu mai sunt alte vii care să poată face vin mai bun, căci în partea muntelui Cotnarii despre miazănoapte încă nici un strugur măcar nu se coace, despre cum de multe ori s’au ispitit; și se vede că firea îndărăptând celorlalte ținuturi rodirea vinului, ș’a arătat puterile sale numai la acest loc. După vinul acesta, se socotește a fi mai bun, acela care se face la Huși, în ținutul Fălciului; al treilea, cel dela Odobești în ținutul Putnei spre Milcov; al patrulea al Nicoreștilor în ținutul Tecuciului pe Siret; al cincelea cel dela Greceni în ținutul Tutovei pe Berheciu; și al șaselea acel din viile dela Costești tot dintr’un acest ținut; osebit de alte locuri cu vii mai proaste, pe care le trec acum cu vederea.

Aceste podgorii nu slujesc numai pentru trebuința locuitorilor, ci încă prețul cel mic al vinului, trage la sine și pre neguțătorii Rusești, Leșești, Căzăcești și Ardelenești; ba încă și pre cei Ungurești; și duc pre tot anul în țările lor mulțime de vin, măcar deși nu întrece cu bunătatea pre al lor. Basarabia mai înainte până când era a Moldovenilor, încă nu avea vii slabe, iară după ce au început a o stăpâni Turcii, hulitorii de vin, au căzut și acelea și acum numai cât își țin creștinii cari locuesc în ținutul Chiliei și al Ismailului vreo câteva vii, din care de abia scot atâta vin, cât le este pentru trebuinta lor.

Cu codrii încă este Moldova foarte îmbogățită, al cărora lemn nu este numai pentru cherestea și pentru foc, ci și copaci aducători de roadă îndestulă.

Lucrătorii de corăbii, caută mai vârtos stejari Moldovenești și îi laudă a fi mai buni pentru corăbii, decât tot celălalt lemn, și mai tare împotriva cariului. Încă ei au înțeles la acest lemn, că de nu curăță bine coaja lui cea albă ce este pre dedesupt și se întâmplă de rămâne cât de puțină, apoi în scurtă vreme pricinuește tot lemnului, borte de cari; iară curățindu-i bine pelița aceasta, acest lemn nici peste o sută de ani, nu-l vatămă nici vremile, nici aerul, nici apa.

Doi codrii au fost la Moldoveni mai vestiți decât toți ceilalți, adică al Cotnariului și al Tigheciului.

Al Cotnariului este aproape de târgul acestuiași nume și nu s’au făcut din fire, ci însuși sârguința locuitorilor l’au clădit; căci pe vremile lui Ștefan Voevod celui mare, era acolo numai un câmp mare gol, iară după aceea, Leșii cu o oaste mare așezându-se cu tabăra pre câmpul acela și strâmtorându-i Ștefan Voevod i-au bătut și le-au robit tabăra și luându-i pe fugă, pre cei mai mulți i-a oborât și preste douăzeci de mii a prins robi, dintru care cei mai mulți era boieri. Și apoi pentru rescumpărarea lor îndemnându-l Craiul Leșesc cu o sumă de bani, n’au primit-o el, pentrucă nu era iubitor de argint, ci a voit mai vârtos să-și facă așa un semn de biruință, care să-i vestească vitejiile sale și în veacurile cele viitoare. Și pentru acest sfârșit, a înjugat el pre toți Leșii la plug și a poruncit de a arat tot câmpul acela, pre care s’a întâmplat războiul, care este de două mile de lung și de o milă de lat și a semănat pre dânsul ghinda care era gătită pentru acea trebuință, din care au crescut acum păduri în destul de largi și de fruumoase, care se numesc Dumbrăvile Roșii, pentrucă s’au udat cu sângile Leșilor; iară Leșii le numesc Bucovina și niciodată nu pomenesc fără de lacrămi pentru acest loc.

Alt codru dincolo de Prut, la hotarul Basarabiei, ce se chiamă Tigheciu, cuprinde în lăuntru mai la treizeci de mile Italienești și este pentru Moldoveni apărarea cea mai tare în potriva Sciților, cari de multeori l’a năpădit dar nici odată nu l’a avut. Și măcar că copacii întru dânsul sunt foarte înalți, dar stau foarte deși unul de altul, încât nici pedestrași nu poate să străbată printr’însul, afară numai pe poteci, care sunt știute numai de locuitori.

Mai înainte se număra pre acolea preste 12 mii de locuitori, cari era ostașii cei mai viteji în toată Moldova; iară acum după războaele și căderile cele multe de abia au rămas două mii. Acești oameni au cu Tătarii megieși dela Bugeag, o învoeală, ca pre tot anul să le dee o sumă de grinzi, pentrucă în Basarabia mai totdeauna este lipsă de lemn; și această învoială o păzesc și până în ziua de astăzi foarte. Însă când voesc Tătari să calce preste tocmeală și să iee lemn mai mult, care de multe ori să și întâmplă, atuncea acești locuitori de pre acolo, se apără cu mâna înarmată, izbutind de multe ori biruință.

CAP. VII. Despre fiarele cele sălbatice și dobitoacele cele domestice[modifică]

Despre fiarele care sunt în Moldova asemenea ca și în celelalte țări de prin prejur, nu este treaba noastră ca să facem o descriere așa lungă, pentru că noi, nu ne-am apucat ca să arătăm turmele cele ce umblă prin codrii adică; cerbii, ciute, căpioare, vulpi, râși și lupi; ci numai ca să povestim pentru dânsele ce am aflat cu osebire la aceste fiare Moldovenești. Și așa îmi aduc aminte, că la noi sunt trei soiuri de oi, acele de munte, de Soroca și cele sălbatice; dar nu se știe bine, câte și de mari turme de oi se află la munte; pentru că toate părțile Moldovei despre apus, care nu sunt așa bune pentru semănături, slujesc pentru pășunea oilor, cu care se țin mai vârtos locuitorii de pre acolo. Pentru aceea Beiliccii dau la Tarigrad pre tot anul oi de acestea, ce se numesc în limba turcească, Chivirdoc, mai mult de șasezeci mii, pentru cuhnea Sultanului; pentru că carnea lor se socotește de Turci mai mult decât toată altă carne, atât pentru gustul ei cel bun, cât și pentru ușurința mistuitului. În trei locuri se găsește deosebit bună pășune; în Câmpu-lung Rusesc spre Putila, în Câmpu-lung Moldovenesc pre Moldova și pe muntele Vrancea în ținutul Putnei.

La câmp sunt oile cu mult mai mari, însă mai puține decât la munte; și dintre acestea sunt de a se socoti deosebit, acelea ce sunt în ținutul Sorocei că toate au câte o coastă mai mult decât celelalte și cât trăesc ele, nu o pierd. Iară trecându-le într’alt ținut, fată miei la al treilea an numai cu acelea coaste, obișnuite, și asemenea și alte ori de pre aiurea, aducându-le într’acest ținut, fată miei câte cu o coastă mai mult.

Decât acestea sunt mai cu mult deosebite oile cele sălbatice, care cu greu se vor găsi și pre la alte locuri. Buza lor cea deasupra spânzură în jos de două degete mari, pentru aceea sunt nevoite ca să pască mergând îndărăt; și grumazul lor este țapăn fără de încheetură, pentru aceea nu pot să-și întoarcă capul nici în dreapta, nici în stânga, și picioarele lor sunt scurte, însă atâta de grabnice, încât nici câinii când le gonesc mai nu pot să le ajungă; și adulmecarea lor este atâta de aspră, încât de o milă nemțească departe adulmecă pre vânătoriu, sau pre fiara care vine cu vântul asupra lor. Iară când vin asupra lor împotriva vântului, nu pot să-i adulmece până când le prind.

Oamenii locuitori de pre lângă munte, au boi mici, iară cei din partea câmpului, au cirezi mari de boi prea frumoși, pre cari îi dau prin țara Leșească la Danțig pre tot anul mai mult de patruzeci de mii, și de acolo îi vând prin țările de prin prejur, în loc de boi Leșești și în Moldova se cumpără perechea de boi câte cu 5 și iarna încă și câte cu 3 taleri nemțești, iară în Danțig îi vând și cu câte 40—50 taleri, și boii cei mai grași și mai buni se găsesc pre pârâul Sărat în ținutul Fălciului, și pre pârâul Bascul în ținutul Cernăuțului pentru c’acolo este câmpul foarte sărat și iarba foarte bună și îngrășitoare. Și atâta sunt de mulți acolo, încât nu numai că sunt cu îndestulare pentru chivernisirea locuitorilor; ci încă își pot plăti cu dânșii și birul și dările cele grele, care le iau Turcii dela dânșii.

Pe amândouă malurile Nistrului se ivesc câte odată bivoli, dar se vede că nu sunt de loc, ci sunt trecuți din Podolia și din țara Tătărească preste Nistru când îngheață, din pricina vânturilor despre miazănoapte ce bat iarna în părțile acelea.

Pre munții despre apus se află o fiară, care mai că a-și adeveri că este a Moldovei și se numește de locuitori Zimbru. La mărime se aseamănă cu boul domestic, însă capul lui este mai mic grumajul lungăreț, pântecile vitoan și mai înalt la ciolane, coarnele supțiri crescute drepte în sus și vârfurile lor cele foarte ascuțite sunt puțin întoarse în afară. O fiară sălbatică și grabnică și asemenea ca și căprioarele se poate urca pre stăncele cele oable; pentru aceea cu greu se poate prinde cu alt chip, fără numai cu pușca. Și aceasta este fiara a căriea cap l’au luat stemă țărei Dragoș Voevod Domnul cel dintâi al Moldovei.

Râmătorii în ținutul Orheiului la satul Tohatin, între apele Ichilul și Răuțul, nu sunt cu copitele despicate, ci întregi și mai ca și la cai și râmătoarele care le aduc acolo din alte părți, al treilea an încă fată prăsilă asemenea cu copitele întregi și aceasta nu se întâmplă numai celor domestici, ci și celor sălbatici cari se plodesc mulțime prin stuhurile ce sunt pre lângă Nistru.

Caii Moldovenești în partea muntelui sunt mici, și la făptură asemenea celor Rusești, însă foarte vârtoși și trainici la muncă și la copite așa de tari încât n’au trebuință de a fi potcoviți, măcar de au a merge ori și la ce drumuri grele.

Iară în partea câmpului sunt caii mai mari și mai frumoși la făptură, potriviți la ciolane, mai grabnici și mai trainici și nu sunt iubiți numai de Leși și de Ungari, ci și de Turci, cari au și proverb: Agem dilberi, Bogdan^[18] bargiri meșhurdir, adică: un tânăr persesc și un cal Moldovinesc, sunt mai slăviți decât toți ceilalți.

Împrejurul hotarelor Moldovei se mai găsesc încă și herghelii mari de cai sălbatici, cari nu sunt cu nimic alt osebiți de cei domestici, ci numai că sunt mai mici și copitele de o palmă de late, vârtoase și rotunde. Pe aceștia îi cumpără Tătarii de Bugeag și îi țin ori pentru ospețe, ori pentru slujba casii. Căci despre toamnă când este vre-o parte de acelea adăpate cu ploi necontenite, prefăcându-se ca o mlaștină, atuncea hotărăsc ei o zi și locul unde să se adune și toate câmpiile cele de prin prejur le umplu de chiote și de zberete. Deci caii când aud chiotele care răsună din toate părțile de pe câmpii, fug împrăștiați într’o parte și într’alta și nu găsesc nici un loc să fie fără de vuet; și apoi cu acest chip îi mână în mijlocul vre unui șes de acelea mlăștinoase, pe care îl numesc Ghioler, de unde ei pentru copitele lor cele late nu pot să mai fugă, ci rămân acolo înglodați; și așa îi ucid apoi Tătarii cu săgețile și cu sulițele și îi prind pe o seamă și vii și îi împărțesc între dânșii după plăcerea lor.

Pentru alte fiare de care sunt plini codrii noștri, nu voiu zice acum nimic, adecă: pentru rîși și pentru șderi și pentru vulpi, a cărora blane slujesc foarte mult împotriva frigului.

Iar pentru albine voiu zice măcar cât de puțin, căci aceia ce am înțeles pentru economia lor, nu este neplăcut și nici este la toți cunoscut. Locuitorii au dela dânsele mare dobândă, pentru că toate câmpiile în toate locurile sunt pline de cele mai frumoase și mai desfătate flori; și pădurile încă le dau neîncetat materie pentru ceară și pentru miere; și ar avea și mai mare dobândă, când ar cuteza să ție pe toți roii care roiesc ele în toți anii, însă în legea țării este oprit ca orișicine să nu ție mai mulți stupi decât sufere locul său, ca nu cumva mulțimea lor să zâhăească pe megieși. Osebit de fagurii cei obișnuiți de miere și de ceară mai fac albinele moldovenești încă și alt soiu de ceară cam neagră prea mirositoare, dar nu pun miere într’ânsa, ci o așează numai împotriva lucirii soarelui; pentru aceia prisăcarii, când prind câte un roiu cu matca lui, apoi fac în vasul în care îl pun o bortă și tn multe locuri crestături, și ele mai nainte de a ‘ncepe să lucreze altceva, astupă borțile și crestăturile cu ceară d’aceasta neagră, pentrucă ele nu pot să lucreze, fără numai la întuneric și apoi după aceia încep a lucra. Pe această ceară o scot prisăcarii la vreme cu mierea și o vând mai scump, pentrucă miroase mai ca și ambra și stă împotriva razelor soarelui.

S’au înțeles că roii cari sunt aproape de alții, când se întâlnesc unul cu altul prin văzduh încep război cumplit și nu încetează până când partea cea biruită este nevoită a scăpa cu fuga, și de acolo înainte partea cea biruitoare, nu-și mai strânge miere de pe flori, ci merge în toate zilele la știubeiul celei biruite și îi ia mierea cea gătită, pentrucă ea nu se poate apăra. Ș’apoi văzând prisăcariul că albinele lui lucrează cu sârguință și spor, nu fac nimic, atuncea el pe toate albinele care le găsește în știubeiul acela le stropește cu cridă muiată în apă și a doua zi merge la megieșul său pe ale căruia albine are presus și îi arată petele cele albe și îl silește să-i împlinească paguba.

Se mai găsește încă în Moldova și pe hotarul Pocuției, o pasere ce se numește de locuitori, Ierunca, și de Leși, Glușca, adecă surdă, și este asemenea cucoșului de gotcă, însă mai mic și de fire nătângă și surdă; și dacă găsește vr’un vânător și o sută într’un copac, pe toate le poate împușca pe rând și celelalte privesc cum cade una după alta. Carnea lor este foarte gingașe și albă și ‘ntrece cu gustul ei cel bun pe potârniche, încă și pe fasan.

PARTEA POLITICĂ[modifică]

CAP. I. Despre ocârmuirea stăpânirii Moldovenești[modifică]

Cela ce voește să facă o descriere politică pentru Moldova, trebue după cum gândesc, întâi să cerceteze chipul și mijlocirea cu care se ocârmuește, pentrucă aflăm, că încă și oamenii cei mai învățați au greșit în descrierea ei.

Mărturiile cele lumina te ale istoricilor celor vechi, nici de cum nu ne lasă să fim la în­doială cum că toată Dacia, când era încă a Ro­manilor, nu numai că s’a ocârmuit de stăpâ­nitorii Românești, ci încă și despre legile lor; iar după căderea Monarhiei, ne mai trimițând Romanii întru dânsa nici oști, nici ocârmuitori; și bejenarii Romanești ne mai putând suferi năvălirile cele multe ale barbarilor, pentrucă nu avea nici ostași, nici ocârmuitori, se vede că au fost nevoiți ca să-și pue loru’și stăpâni­torii dintre dânșii, după pilda vecinilor lor; însă închipuirea stăpânirii aceștia nu se înțelege lu­minat, pentrucă istoria tutulor popoarelor de pe vremile acelea este întunecată, ci numai aceasta este știut, că locuitorii Moldoveni, cari venise dela Italeia și după aceea ș’au căutat scăparea lor prin munți, pentru năvălirile Sci­ților și a barbarilor, au avut însuși Craii sau Domnitorii lor. Dela Crai se trage Ioan cel Românesc, carele a fost așa de vestit, pre­cum arată Nechita Honieat și tatăl lui Dragoș I, carele a sfătuit pe strămoșii noștri să se întoarcă iarăși înapoi în patria lor cea veche, primind și dregătoria domniei sale dela cel ce a venit în Moldova după dânsul.

Ai săi următori au ocârmuit cu atâta de mare socotință stăpânirea care o dobândea ei prin alegerea boerilor, încât, măcar că pentru puterea și mărirea țării nu era asemenea cu cei mai mulți principi creștinești, dar nici unii dintr’aceeia nu avea a porunci nimica asupra supușilor lor.

Pompele împărătești cu care se slăvesc stă­pânitorii cei mai mari, nu le lipsia lor nici una și în țară nu avea pe nimeni asupra lor afară numai de Dumnezeu și legea și nici la o stă­pânire străină nu era nici închinați, nici supuși. Războiul, pacea, viața, moartea și averea tutulor supușilor lor era numai la însuși voia lor și la toate aceste avea să poruncească după plăcerea lor, fără de a avea ei împotrivire dela cineva, măcar de urma cu dreptate sau cu strâmbătate.

Încă și împăratul grecesc Ioan Paleologul, pe vremea soborului dela Florenția a dăruit lui Alexandru celui bun coroana Crăească împreună cu numele de Despot. Și a pricinuit acestui domn ridicarea vrăjmașului asupra lui, pentru care fiind el nevoit să-și isbândească împotriva vrăjmașului aceluia, a poruncit de a apuca tot neamul arme în mâini; și cu acest chip nu numai că s’a păzit și s’a apărat Moldova numai singură de către năpădirea megieșilor ei, ci încă și de către tulburarea Turcilor, Iățindu-se încă și hotarele mult mai înăuntru în țările vrăjma­șilor ei, adică în vremea stăpănirei lui Ștefan V, celui mare^[19]. Însă stăpânirea lui a fost o prea scurtare de vreme pentru Moldova, întru care a stâmpit de a mai crește; și a început când și când a scădea, până când a căzut mai la urmă în stările cele mai sereimane întru care o vedem acum. Căci subt Bogdan un fiu al său, de odată s’a stins raza cea de frunte a slavei Mol­dovenești, voia de a mai face răsboi și a lega pace, jurând el împăratului turcesc jurământul credinței, făgăduindu-i să plătească pe tot anul patru mii de galbeni semn de închinăciune. Iară o bucată de vreme tot a rămas o umbră a slavei ei vechi și se părea că republica ar fi mai mult supt paza Turcilor decât sub supunerea lor; poate pentrucă Turcii nu voia să tulbere cu­getele cele ce încă nu era de tot plecate a le supușilor lor celor noi și purta frică că de-i vor purta ca pe niște robi le vor fi la vedere vrăj­mași și rescolnici; iar apoi după ce s’a stins neamul cel vechi al Drăgoșeștilor cu Ștefan VIII, fiul lui Petru Voevod Rareș, apoi lăcomia de cinste a celor mai mari cari-i făcea gâlceavă pentru stăpânire, a dat prilej Turcilor ca să mai mărească birul Moldoviei și să o mai prade încă și de slobezenia care mai avea până atunci. Și mai după vreme a ridicat de tot și puterea de a mai alege pe Domn, pe care o mai avea boerii, trimițând în scaunul acesta pe alți domni străini cari li se părea lor, pe cari îi scotea și apoi iarăși îi punea; amestecând așa una cu alta, încât a căzut la urmă subt Otomani puterile cele mai înalte, care le avea domnii mai înainte.

Aici nu se poate să nu zicem, că și o seamă din cei străini lacomi de cinste, nu au fost pri­cină la această stricăciune, cari numai ca să aibă nume de domni, nu socotea întru nimic a tă­gădui Turcilor orice și a se lipsi de toate ale lor și apoi neputând trăi numai din dările cele obicinuite, se afla siliți ca să stârnească alte chipuri de sarcini și să le arunce asupra țării.

Și într’acest chip Moldova care își luase asu­prași întâi numai un jug singur și nu prea greu, a fost silită pe urmă să-l poarte îndoit, atât de la Turci, cât și dela domnii cei străini. Și ca să zic de toate pe scurt; înțelepții împărați ai Turcilor, ș’au oprit pentru dânșii în vremile aceste tulburate toate acele ce au socotit că le sunt trebuincioase; iar aceia de unde n’avea ei să nădăjduiască nici o dobândă, a lăsat-o dom­nilor, ca să mulțumească cât de puțin cugetele cele iubitoare de cinste a le acelor ce voia să se facă domni.

Puterea de a începe război și a face pace, a lega alianții și a trimite soli cu trebuința republicei pe la stăpânirile de prin prejur, s’a oprit stăpânitorilor Moldovei; însă li s’a îngă­duit toată volnicia și mai tot aceiași putere care avea ei și mai înainte, a pune legi, a pedepsi pe supușii lor, a face boeri, sau și a le lua boeria, a arunca biruri încă și a pune arhierei împreună și altele de acestea.

Puterea lor nu este numai asupra boierimei și a locuitorilor Moldoveni, ci încă și asupra Turcilor neguțători și alții ori și din ce stare ar fi când se află în țară și viața și moartea lor este în mâinile Domnilor; și judecând ei pe cineva spre moarte, spre bătae, surgunire sau spre perderea tutulor moșiilor, măcar și cu strâmbătate și tirănie, apoi aceea cărora le pasă (adică le este milă) pentru acel judecat, numai că pot să se roage pentru dânsul cu ruga, sau prin scrisoare; iară de a se împotrivi judecăței Domnești, nimeni nu cutează.

Așijderea și când voește Domnia să sloboadă pe vreunul carele este judecat la moarte de toată obștea, nici atuncea nu poate nimeni să steie împotrivă și luându-l Domnia supt apărarea sa, nu-l pot omorî cu sila, și toate dregătoriile cele ostășești și politicești spânzură numai din sin­gura voia sa; le dă celor iubiți ai săi și le ia dela aceia cari îi sunt urâți; și la împărțirea lor nu are să caute nici după un canon; și voind să facă și pe un țăran Logofăt mare, care este boeriea cea mai mare a Moldovei, ni­menea nu cutează să vorbească de față împo­trivă; așa și când voește să lipsească dintr’una ea aceasta de unul măcar și din neamul cel mai de frunte, îndată acela trebue să se supue hotărîrei Domnești.

Asemenea putere are nu numai asupra celor mai de jos a Clerului bisericesc, ci încă și asu­pra Mitropolitului și a celorlalți Arhierei, Ar­himandriți și Egumeni și asupra tutulor ce sunt de tagma bisericească; și când fac vreun rău, sau dau vreo sminteală unui mirean, sau cu­getă ceva împotriva Domniei, sau a ocupației, atuncea și fără de învoiala Patriarhului din Țarigrad, neîmpedicat poate să-i scoață din dre­gătoria lor, afară de a-i lipsi de darul hiroto­niei și cerând trebuința, poate încă și cu moarte să-i pedepsească.

Partea bisericească își alege singură pe păs­torii cei noi, însă atuncea când îi chiamă Domnia la aceasta, la care se cere și îngăduirea Domnească, adică dă celui nou ales, un toiag păstoresc, cu însuși mâna sa, care putere a luat-o Papii cu meșteșug dela Împărații Roma­nești, și nici unul din prințipii creștinești n’o are mai mult afară numai singur Împăratul Rusesc.

Acestea sunt puterile Domnilor Moldovenești asupra supușilor lor, cari nu li s’au lăsat nu­mai dela poarta Otomanicească, ci încă li s’au întărit și prin hrisoavele altor împărați mulți, încă asupra moșiilor locuitorilor nu le-au lăsat nici o volnicie de aceste, căci când voește Dom­nia ca să arunce pe țară niscai sarcini grele, măcar că nu poate nimenea să i le abată fără de primejdia vieții, dar tot este silit de curtea Turcească ca să deie samă pentru asupririle lui; și mai ales atuncea are să aștepte și mai mare pedeapsă, când îl pârăște cineva la Vizi­rul pentru vărsare de sânge nevinovat (măcar că nu-l pot pârî); și când se jeluște toată țara, pentru sarcinele cele prea mari, apoi atuncea de multeori, îl pedepsește cu surgunire sau cu răpirea tutulor moșiilor sale. Iară pedeapsa mor­ții ș’o pricinuesc Domnii numai prin răscoală și prin apărare de a nu plăti Împăratului bi­rul de preste an. Însă nici această încuetoare nu este îndestul de tare de a nu se putea strica, căci dacă s’a făcut el prieten bun primit și prin daruri, cu Vizirul, cu Cihaia și cu Tefterdarul și cu alte obraze de aceste care au îndrăsneală către Împăratul, apoi n’are să se teamă nici de pâra boerilor nici încă și de toată țara, căci un advocat la curtea Turcească le ia toate asu­pra sa, să-I apere, când poate ca să arăte cu iscusință îndreptarea pricinii aceia acelui despre partea lui.

Și într’acest chip se apasă Moldova foarte greu cu tirania Turcească, însă tot poate Dom­nia să săvârșească orice voește fără de frică și nimenea nu cutează să-i stea împotrivă fără de a aștepta pedeapsă.

Iară de a nu ținea în seamă poruncile ce­loralalți mai dinainte Domni, sau de a aduce iarăși din nou înaintea Divanului, pricinile cele hotărâte de dânșii, îl oprește mai mult obiceiul țărei, decât vreo lege careva; pentru aceea, măcar de a și fost oarecari Domni în Moldova, cari au tras iarăși la cămara lor moșiile cele dăruite de Domnii cei mai dinainte de dânșii, cu cuvânt c’ar fi fost dăruite la oameni ne­vrednici, dar de către obștie nici odată nu s’au ținut în seamă, nici s’a îngăduit și oamenii acei asupriți, totdeauna au dobândit dreptate și în­toarcerea moșiilor dela Domnul cel următor.

CAP. II. Despre alegerea Domnitorilor[modifică]

Fiindcă am vorbit de puterea Domnilor Mol­dovinești, cere orânduiala ca să scriem oareși ce mai pe larg și pentru alegerea lor cea veche și cea de acum. Lenevirea celor ce au fost mai înainte de noi, cărora le sta mai mult la inimă să facă fapte bune, decât să scrie, este vino­vată la aceasta, de nu putem spune nimica cu adeverință pentru vremile cele dintâi ale nea­mului nostru; iară dacă se vor ținea în seamă prepusurile, atuncea poate că nu se zice fără de cale, cum că Domnia Moldovenească a fost moștenitoare în vremile vechi și cum că puterea alegerei n’a aflat loc fără numai atuncea când era stins de tot neamul Domnesc. Și osebit de temeiul acesta, cumcă la toate popoarele cele de frunte ale Europei a fost tot acestași obicei pe vremile acele, se mai întărește zicerea aceasta și prin arătarea aceasta care nu este grea adică catastihul Domnilor celor dintâi care arată lu­minat, că rar s’a pus în stăpânire altul strein, până când mai era vreo stâlpare de neamul celui mai dinainte; și ca să se poată vedea mai bine aceasta, socotesc că nu va fi de pri­sos ca să arat aici de rând pe toți Domnii Mol­dovei, până pe vremile noastre.

Domnul cel dintâi carele după năvălirea lui Batie, a agonisit iarăși strălucirea cea mai dinainte a Moldovei a fost:

1. Dragoș și măcar că hronografiile noastre nu arată pentru știința neamului său, dar la noi se zice necontenit, că a fost din neamul cel vechiu al crailor Moldovinești, și a avut tată pe Bogdan fiul lui Ioan, dela carele toți Dom­nii obișnuesc a-și pune la iscălitură numele Ioan.

Și cuvântul acesta este mai ușor de a se ade­veri și pentru aceasta, căci cu greu este de a se crede, că altul din neam mai prost, ar fi putut cu o tovărășie așa mare să meargă la vânat, carele a dat prilej la descoperirea Mol­dovei și ar fi putut îndemna pe ceilalți patrioți ai săi, ca să vie după dânsul. Următor după dânsul la scaunul domnesc a fost fiul său:

2. Sas. După dânsul fiul lui,

3. Lascu. După Lascu:

4. Bogdan I, cu poroclea Mușat, fiul lui Lascu.

5. Petru I, un fiu al lui Bogdan Mușat, și pentrucă a murit fără de a avea copii a urmat fratele tatălui său:

6. Roman I, fiul lui Lascu și frate cu Mușat. Și după moartea lui, sau pentru nevârsta lui Alexandru fiul său, sau în vre-o răscoală a a ales pe:

7. Ștefan II, după carele a urmat:

8. Petru al II-lea, și după dânsul:

9. Ștefan al II-lea, fratele lui Petru și fiu al lui Ștefan I.

10. Iuga, care a gonit cu sila din Domnie pe Ștefan II, dar nici el nu a purtat mult stă­pânirea sa cea cu nedreptul, căci încă până a nu împlini anul, l’au împins:

11. Alexandru I, cu poroclea cel bun, fiul lui Roman I, dela locul ce-l răpise cu nedreptul. Și așa prin aceasta iarăși s’a pus neamul Dra­goșesc la loc, în dregătoria cea mai dinainte. Acesta este, carele a făcut cunoscut numele Mol­dovenilor care era puțin cunoscut pre la alte țări, adecă prin aceasta, că a trimis pe Mitro­politul și sol moldovenesc la soborul dela Flo­renția și prin apărare statornică a învățăturii cei lămurite s’a învrednicit de a luat dela Ioan Paleologul împăratul răsăritului, numele de Des­pot cinstindu-l și cu coroana Crăească. După dânsul a urmat fiul său:

12. Ilie I, și după acesta fratele său,

13. Ștefan III, fiul lui Alexandru I. Acesta a fost cel întâiu carele s’a făcut Domn în urma fratelui său spre paguba Beizadelei, care în urmă de multe ori s’a întâmplat. La această pricină a fost nimic alt vinovat, decât numai acesta, că fiind Alexandru depărtat de scaunul Domniei, cu alegerea lui Ștefan I, nu a putut cu alt chip să ajungă în dregătorie, fără numai prin alegerea boerilor și apoi de acolea au dobândit boerii Moldovei mai mare volnicie la alegerea Domnilor decât aveau ei mai înainte; însă cu hotărâre de a nu cuteza să aleagă pe altul, fără numai din neamul Domnesc, dacă mai era ci­neva. Tot această rânduială se păzia mai înainte, de aceia și cu alegerea Crailor Leșești și în vremea de acum cu alegerea Sultanului tur­cesc și a Hanului de Cram. După acesta a luat Domnia:

14. Roman al II-lea, fiul lui Ilie I, și după moartea lui, s’a pus:

15. Petru al III-lea, un fiu al lui Ștefan al III-lea și-a avut următor pe fiul său:

16. Ștefan al IV-lea, după acesta s’a pus:

17. Alexandru al II-lea, un fiu al lui Ilie I, și frate lui Roman al II-lea, după dânsul fiul său:

18. Bogdan al II-lea și după acesta a urmat fratele său:

19. Petru al IV -lea, ce s’a zis Aron, un fiu al lui Alexandru al II-lea, după moartea acestuia a ajuns în Domnie:

20. Ștefan al V-lea, cu poroclea cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea. Acesta a fost un domn cu totul vrednic de laudă și apărător viteaz patriei sale de către toate năpădirile vrăjmașilor săi, ori din care parte se ridica; după dân­sul a urmat fiul său:

21. Bogdan al III-lea, ce se zice Chiorul pentru o patimă ce avea la ochiu. Acesta a închinat Moldova Turcilor, pricinuind ei starea cea mai ticăloasă în care se află acum și după ce a murit, s’a pus în domnie fiul său:

22. Ștefan al VI-lea, cel tânăr; și murind el și neavând copii, a urmat în locul său:

23. Petru al V-lea, căruia îi zicea Rareș, sau Majă, un fiu afară de cununie al lui Ștefan al V-lea, dintru a căruia alegere se vede luminat, cât de cu luare aminte, păzia boerii Moldovei odinioară urmarea moștenitoare a Domnilor, căci ivirea acestui Petru era la toți necunoscută, ori pentrucă tatăl său s’a rușinat cu fiul său cel afară de cununie, sau pentrucă n’a voit să dee pricină, ca după moartea sa să se stârnească sfadă și gâlceavă. Și însuși Petru carele nu știa nimic de neamul său cel de frunte atât a fost sărăcit, în cât era nevoit ca să-și agonisească hrana cu vânzarea de pește, ce se zice la Mol­doveni măjerie, care i-a și pricinuit lui numele acesta. Și apoi după moartea lui Ștefan al VI­-lea, gândind că s’a stins nemul cel slăvit al Drăgoșeștilor, s’a adunat toți boerii ca să facă alegere nouă; atuncia s’a arătat și muma acestui Petru și a scos un hrisov dela Ștefan cel Mare, în care o arăta el pe dânsa a fi slobodă de bir, și pe Petru fiul ei îl arăta a fi drept fiu al său. Și după acest hrisov, au fost toți plecați, fără de a se mai sfătui ca să ridice în scaun pe Petru, ca pe fiul Domnului lor și a-l chema în Domnie dela pescărie. Iară mai pe urmă l-a lipsit din dregătorie Suleiman Împăratul tur­cesc, vinovățindu-l c’ar fi aprins Chilia și a pus în locul lui pe:

24. Ștefan al VII-lea, carele s’a arătat pe sine a fi strănepot lui Alexandru al II-lea și subt acest nume a ajuns cererea, sa și a boeri­lor Moldovei la Împăratul turcesc.

Însă în scurtă vreme l’au ucis boerii care se sfătuesc asupra lui și au chemat la scaun, iarăși pe Petru al V-a Rareș și apoi murind el a lăsat domnia fiului său:

25. Ilie al III-lea, și ne având acesta copil, i-a urmat fratele său:

26. Ștefan al VIII-a, asemenea fiul lui Petru al V-a și acestuia încă s’a întâmplat de nu a avut copii și murind a făcut sfârșit neamului Dragoșesc, atât celui ales, cât și celui neales a căruia apunere s’a făcut cea mai mare pricină a toate întâmplările cele nenorocite, la care a ajuns Moldova după aceia; căci nefiind nici unul să întreacă pe ceilalți cu vrednicia neamului și să poată supune sub ascultare pre urzitorii neodi­huirilor, apoi toată țara s’a răsvrătit și s’a um­plut de răscolnici.

Iară Turcii răbda bucuroși neodihuirile aceste din lăuntru, pentrucă ei au cunoscut că vor putea purta mai lesne după cheful lor pre Mol­doveni, dacă vor fi slabi, decât dacă vor fi uniți și tari și așa în vreme de câteva vreme de vreo câteva luni, pe mulți ia ales și i-a scos, până când la urmă, prin învoiala celor mai înțelepți, s’a ales și s’a pus domn din osebite familii.

27. Petru, stolnicul răposatului Ștefan, iară la ungere a dobândit numele de Alexandru al III Lăpușneanu; însă altă parte a adus asupra lui în scaun pe:

28. Ioan Despot, ce se numește de istoricii noștri mai vârtos Rițer, un om viclean și bâr­fitor, care a scos pe Alexandru cu ajutorul Turcesc. Și apoi fiindcă cei mai mulți cugetau cu reu asupra lui, ispitindu-se de multe ori să-l și otrăviască, s’a făcut că ar fi murit și a dat în locul lui alt chip asemenuia lui ca să-l în­groape; iar el a fugit în țara Leșească, ca să cunoască mai cu amănuntul gândurile lor.

După ducerea lui, au chemat Moldovenii de al doilea pe Alexandru al III-a Lăpușneanul; însă această bucurie nu a ținut atâta că viind Despot înapoi din țara Leșească, l-a gonit prea lesne cu ajutorul oștilor sale pe care i le-a în­tărit Leșii. Și apoi după moartea lui, a luat stăpânirea cu sila:

29. Ștefan al IX-a Tomșa, hatmanul lui Despot; însă Moldovenii cari în scurtă vreme se supăraseră cu stăpânirea lui cea cu nedreptul, au chemat de a treia oară din țara Leșească pe al lor drept domn Alexandru al III-a și bi­ruind cu războiu pe Stefan, l-a prins și la pedepsit cu moarte; și după așa multe întâmplări schimbate, a gustat el la urmă odihnă și a murit în scaun. Moșiile și domnia a lăsat-o clirono­mului și fiului său:

30. Bogdan al IV-a, și ne având acesta copii, au ales boerii pe:

31. Ion Armanul, carele s’a chemat așa pen­trucă el în postul sfinț. Apostoli a mâncat carne după obiceiul Armenesc.

El a fost un om foarte învățat în limba gre­cească și latinească și a fost tovarăș la școală cu acel vestit dascăl grecesc Ioan Lascar, a că­ruia răvașe trimise la dânsul stau și acum în cartea Cruzii, ce se numește Turcogreția; pen­trucă el a voit să iasă de sub stăpânirea turcească, străduindu-se după slobozenie, pentru aceia l-au prins turcii cu vicleșug și l-au rupt în două bucăți cu cămilele și au pus în locul lui pe:

32. Petru al VI-a Șchiopul,. fiul lui Mircea al II-a, domn din țara Românească. Însă boerii n’au voit să se lese a fi stăpâniți de străini și au lucrat de l-au scos Turcii, și au pus în locul lui pe:

33. Iancul, ce a fost născut din părinți Sas, acesta nu știu cu ce meștașug a sfătuit pe cei mai mulți, zicând că ar fi din neamul Drago­șeștilor, însă apoi pentru curvia și strășnicia sa, s’a făcut la toți uricios și l-au ucis boerii care s’au sfătuit asupra lui și au pus Turcii în locul lui de al doilea pe: Petru Șchiopul, carele vă­zându-se pe sine în turburări necontenite și iu­bind mai vârtos odihna decât slava a lepădat domnia de bună voe și s’a la Ardeal. Scaunul cel părăsit de dânsul l-a dobândit prin alegerea boerilor:

34. Aron, un om strașnic și sălbatec, pe ca­rele l-au isgonit Moldovenii pentru tirania lui. Însă Turcii dându-le el Benderul l-au pus iarăși în scaun și după moartea lui a stăpânit o bu­cată de vreme:

35. Ștefan al X-a Răsvan, și după dânsul au ales boeri pe:

36. Eremia Movilă, și după moartea lui, fra­tele său:

37. Simion Movilă, și după moartea lui a avut Moldova trei domni dintr’o tulpină pe:

38. Mihail I, fiul lui Simion Movilă, pe:

39. Constantin I, și:

40. Bogdan al V-a, frați, fii ai lui Eremia Movilă, însă apoi începând ei isnoave și vrând ca să dea țara Leșilor, i-au isgonit boerii, pen­trucă boerii nădăjduia prea puțină pază dela Leși, și apoi ei pentru credința aceia, fără de osteneală, au dobândit dela Turci, întărirea celui ales de dânșii.

41. Ștefan XI Tomșevit, pentru carele credea că ar din neamul lui Ștefan IX. După acesta a urmat:

42. Gaspar, născut Italian, carele a fost mai nainte Dragoman la Poarta Otomană și l’au pus Turcii cu sila domn în Moldova și apoi vrând el să aducă în Moldova legea papistășească, l’au isgonit boierii și au pus Turcii în locul lui, pe:

43. Radul I, carele fusese mai înainte domn în țara Românească și avea porecla Lungul și după moartea lui, a urmat:

44. Miron I Barnoschii, leah și pentru sluj­bele sale cele multe, s’a primit între boerimea Moldovei, și prin alegerea celor mai mari, a ajuns și în stăpânirea Domniei. În vremea acestuea a căzut în mâna Turcilor toată volnicia alegerei Domnilor, care încă o avea boerii până atuncea, cu însuși voia lor; că stârnindu-se răsboi între Leși și între Turci, acest Miron a trecut la Leși și a pricinuit prin aceea o groaznică năvălire a Tă­tarilor în Moldova. Și pentru aceea boerii ca să numai pătimească și altă dată vreo întâm­plare ca aceea, ș’au lăsat la Turci toată volnicia alegerii, însă cu acest chip: ca să fie din neam domnesc și supus credinței pravoslavnice; și așa dupre așezământul acesta, au trimis turcii domn, tăind pe Barnovschi, pe:

45. Alexandru al IV Ilieaș, socotind că ar fi din neamul lui Ștefan VI, și după moartea lui, pe:

46. Moisi I, un fiu al Simion Movilă și îm­potriva obiceiului l’a cinstit cu trei tuiuri; însă după moartea acestuia, rupându-se toate legă­turile așezămintelor și a obiceiurilor, prea rar a dat ei dregătoria aceasta, pe la fiii domnilor și încă și mai rar pe la alți pământeni, ci mai adeseori au dat-o celor străini și într’acestaș chip, împotriva voii boierilor, numai singur prin bani mulți a luat domniea dela Turci:

47. Vasile I, dela Epir sau Albania, carele se chema Lupul, însă la ungere a dobândit numele acesta, jugul lui l’au purtat supușii săi, cu îndestulă răbdare mulți ani, însă în urmă totuși l’au gonit și au pus în locul lui pe:

48. Stefan XII Burdujea, dobândind-ei și dela Turci întărire la alegerea lui. Și trecând acesta la Leși, au pus Turcii pe:

49. Gheorghie Ghica I Albanit, ce a fost Capuchihaea lui Ștefan la Curtea Turcească și după aceea numindu-l domn în țara Românească, a numit Turcii pe:

50. Ștefan al XIII, fiul lui Vasile Albanitul și după moartea acestuia au ales boierii pe:

51. Eustație I Dabija, dându-i și Turcii în­tărire. După acesta a urmat:

52. Ilie III, fiul lui Alexandru IV Ilieș, cu voia Turcilor; iar la urmă l-au scos iarăși ei, și în locul lui s’a pus:

53. Duca I, un Grec carele era din neam prost, dar prin vrednicia sa, nu ș’a agonisit numai domnia Moldovei, ci și soție pe fiica lui Eustație Dabija; însă după stăpânirea de șase luni l’au scos din domnie și în locul lui au pus Turcii iarăși pe Ilie III. Acesta a fost cel dintâi, pe carele după scoaterea din domnie, iarăși l’au făcut Turcii domn, care după aceea de multe ori s’a întâmplat; căci apoi îndată după dânsul au pus ei iarăși pe Duca, de a doua oară domn în Moldova și apoi părându-l Moldo­venii, l’au scos încă pe drum mergând la răz­boiu la Cameniță și în locul lui au ales boerii pe:

54. Ștefan XIX dela Petrecaic, pre carele și Turcii l’au întărit, și apoi tocmai când se lovea oștile la Hotin a trecut la Leși. Și a dobândit Domnia:

55. Dumitrașc I Cantacuzino, pe carele l’a fost gonit din țara românească și făcea la Țarigrad neguțătorie cu pietre scumpe și a dăruit Sultanului cișmea de argint lucrată foarte cu meșteșug; însă pe urmă l’a scos și au pus Turcii în locul lui, pe:

56. Antonie I Roset, un boier din Țarigrad, carele era Capuchehaea Moldovenească. După dânsul a urmat iarăși Duca Grecul, pe carele l’au pus Turcii domn de a treia oară și robindu-l Leșii, au pus Turcii de al doilea pre Dumitrașc Cantacuzino, și urându-l boerii pentru tiraniea lui, au dobândit ei dela Poarta Turcească voe ca singuri ei să’și aleagă domn și așa au ales el pre tatăl nostru:

57. Constantin II Cantimir cel bătrân și după moartea lui care s’a întâmplat la anul 1693, Martie 23 au ales boerii in scaun pe fiul său cel mai tânăr:

58. Dimitrie II Cantemir, și s’a și uns în Iași de doi Patriarhi, iară pentru că n’a putut ajunge întărire și dela Poarta Otomană a fost nevoit să facă loc lui:

59. Constantin III, un fiu al lui Duca, pe carele Turcii cu sila l’au îndesat Moldovenilor și prin rugămintea boerilor iarăși l’au scos, și au pus în locul lui, pe:

60. Antioh I Cantemir, fiul cel mai mare a lui Constantin II; însă Domnia a fost dat-o Sultanul atuncea lui Dimitrie Cantemir și el a dăruit-o fratelui său. Apoi Constantin Brânco­veanu carele prin banii lui cei mulți, știind cum să vâneze pe lacomul Vizir, l’a scos pe dânsul după ce a domnit cinci ani și a adus in locul lui iarăși pe ginerele său:

Constantin III, fiul lui Duca, puindu-să de a doua oară Domn in Moldova; însă și acesta după doi ani și jumătate, pârându-l boierii l’au scos și-au rânduit Turcii în locul lui, iarăși pe Antioh Cantemir, a căruia mazilie o a dobân­dit Constantin Brâncoveanul, vrăjmașul cel de moarte al neamului Cantemiresc, tot prin chel­tuirea vistieriilor sale, dupre obiceiul său și în locul lui au trimis pe:

61. Mihail II Racoviță, ce avea soție pe Safta fiica lui Constantin Cantemir și fiind vi­novățit de către Seraschierul dela Silistra c’ar fi nesupus, l’au scos Turcii îndată după aceea și au pus pe:

62. Nicolae I Mavrocordat, carele era atuncea dragoman mare, la curtea Împărătească urmă­toriu fiind la acea dregătorie tatălui său celui vestit Alexandru Mavrocordat. Iară apoi stri­cându-se pacea între Ruși și Poarta Otomană și socotindu-l pe dânsul a fi mai bun scriitor decât ostaș; l’au scos din domnie și au pus în locul lui de al doilea pe Dimitrie Cantemir, carele pentru voea unor lucruri folositoare a lăsat toată cinstea și îndămânarea și s’a întors cu oastea sa către partea creștinească și în locul lui a venit iarăși:

Nicolae Mavrocordat, pe carele foarte îl iubia Turcii, pentru credința sa și a tătâne-su și prin această credință învrednicindu-se el apoi și de Domniea țării Românești, a pus în Moldova iarăși pe Mihail Racoviță, la anul 1713.

Noi ne-am văzut a fi nevoiți ca să vorbim așa pe larg întru această materie, fiindcă se vedea, că mai pe scurt nu s’ar fi putut lesne aduce cu înțelegere înaintea ochilor celor ple­cați asupra cetirii, schimbările aceste osebite ale stării Moldovenilor.

Iară acum de va voi cetitorul să caute de­scrierea aceasta care am făcut-o pentru Domnii patriei noastre, va înțelege fără de osteneală:

1. Că dela Dragoș întemeietorul Moldovei și până la Ștefan cel mare, cât a fost Mol­dova slobodă, totdeauna s’a păzit moștenirea în Domnie.

2. Că acest obiceiu s’a păzit și sub stăpânirea turcească, întocma nesmintit, cât a fost neamul Dragoșesc.

3. Că de când s’a stins neamul Dragoșesc și până pe vremea Movileștilor, au lăsat boierii toată volniciea alegerii Domnilor.

4. Că Moldovenii, totdeauna și-au pus Domn pe unul din fii sau rudenia celui răposat.

5. Că după Ioan Armanul carele a umblat să iasă de sub stăpânirea Turcească și după prodosia lui Aron, au tras Turcii asupra lor întâi numai întărirea, iară apoi și alegerea, însă așa, cât la altul strein, nu se deschidea lesne drumul la stăpânirea Moldovei, decât numai celor de neam domnesc.

6. Că dupa răscoala lui Miron Barnovschi, nu numai c’a eșit această lege din obiceiu, ci încă și dregătoria Domniei au vândut-o Turcii pe la alții streini ca un negoț eftin.

Pe toate acestea le vom arăta mai pe larg când vom afla vreme să scriem Istoricește întâmplările patriei noastre, dela început până pe vremile de față.

CAP. III. Despre obiceiurile cele vechi și cele noi, la punerea Domnilor[modifică]

După ce am arătat pentru acele care mai înainte vreme, cum și în vremea de acum se socotea a fi vrednic pentru stăpânirea Moldovei; socot că este de cuviință să spunem ceva și pentru țerimoniile care se facea mai înainte în vremile vechi la punerea Domnilor.

În vremea celor șase Domni dintâi, până a nu se ridica urmarea cea moștinitoare la scaun a stăpânitorilor Moldovei, cu alegerea lui Ște­fan I, care o avea ei până atuncea, nu au prea avut loc obiceiurile cele politice, sau nici cum n’au încăput; căci moșteanul Domniei carele să știa încă până ce trăia tatăl, sau fratele său, nu avea trebuință de nimica la suirea în scaun, fără numai ce’l vestea la iveală. Iară apoi după aceea, de când s’a cerut sfatul boierilor la alegerea Domnilor, s’au introdus mai multe obiceiuri și țerimonii la punerea lor. Că îndată după moartea lui Roman I, Domnul cel al șea­selea după descălecarea Moldovei, pentru ne­vrâsta fiului său Alexandru celui bun, carele era prea slab de a putea goni înapoi pe vrăjmașii cari năpădise în Moldova din toate părțile, pentru acea au socotit boerii a fi mai bine ca să’și aleagă un Domn mai harnic și oștean bun, decât să pue în vâsla republicei un copil și pentru nepriceperea lui să li să întâmple vreo mare primejdie.

Această putere care o avea atuncea toți boe­rii, au lăsat-o mai la urmă (din pricina tulbu­rărilor, care le pricinuia de multe ori mulțimea alegătorilor), numai celor șapte boeri mari ai stărei dintâi, adecă: Logofătului mare, amân­doror Vornicilor, Hatmanului, Postelnicului, Spă­tarului mare și Paharnicului mare; pentru ale cărora slujbe vom arăta mai jos la capul VI.

Aceștia îndată după ce muria Domnul, obiș­nuia de se aduna în divan și deschidea testa­mentul Domnului celui răposat. Și dacă nu era nimenea însemnat întru dânsul să fie Domn, apoi ei cu sfatul lor își alegea Domn, însă nu’l ves­tea la iveală; iară dacă era însemnat vreunul din fii Domnului în dieta tatălui său să fie Domn, apoi și obrazele cele alegătoare trebuia să rămâe la acel cuvânt, ne mai fiind volnici să facă altă alegere. Și isprăvindu-se aceasta, purta grijă pentru îngroparea mortului și tru­pul lui, dacă făcuse vreo biserică până ce a trăit, îl punea întru dânsa; iară dacă nu, apoi îl punea într’altă biserică mare și după îngro­pare, toți boerii și curtenii împreună cu sluji­torii cei de oaste se întorcea dela biserică îna­poi la curte, cu mare tăcere și cu strae jalnice și fețe mâhnite. Și boerii după aceea îndată intra în divanul cel mare și se așează tot întru aceleași scaune și locuri, care le avea până ce trăia Domnul; iară cetele ostașilor, atâta de mult cât putea se întindea rând în curte, cu puștele și steagurile întoarse și aștepta punerea Domnului celui nou. La aceasta obișnuia acela carele era să fie Domn, dacă era vreunul din fii celui răposat, de sta la scaunul tatălui său cu strae jalnice; iară dacă era ales dintre boieri, apoi rămânea nemișcat la locul său cel mai dinainte. Și după ce era toate acestea așezate, apoi întâi curma Mitropolitul tăcere și făcea cuvânt de laudă pentru Domnul cel mort și se jeluia pentru moartea lui în numele republicei. După aceea citia Logofătul cel mare la adu­nare cu glas testamentul mortului; pentru că dacă se întâmplă, după cum se obișnuia de multeori, să fie însemnat în diată următoriu la scaun fratele cel mai mic, înaintea celui mare, să știe fiește carele, că nu s’a făcut cu voea celor alegători, ci s’a făcut cu voia mortului.

Tot acelaș logofăt mare întâi după cetire, se apropia de Domnul cel nou și dacă era din neamul celui mort, apoi îi arăta întâi că și lui i-ar fi împreună tânguire pentru moartea tatălui sau a fratelui său; și apoi îi arăta că ar fi el hotărît și ales prin testamentul răposatului ca să fie Domn; și-l ruga în numele tuturor breslelor Moldovei, ca cât a fi cu putință de îngrabă să intre în stă­pânire și pe dânșii să voiască ai stăpâni cu drep­tate, ca pe supușii și slugele sale cele credin­cioase.

După aceia, trebuia Domnul cel nou să stea cu capul gol și cu puține cuvinte să respunză și să se tânguească pentru întâmplarea aceea c’a perdut republica pe un Domn așa bun și să arate că el măcar că nu este destul de vrednic a purta sarcina țării; însă trebue să se plece atât poruncii tatălui său, sau a fratelui său, cât și la voea a toată republica; și pentru aceia voește ca să ia dregătoria aceea înbietă și să stăpânească pe supușii săi cu toată dreptatea, dragostea și mila.

După aceea îndată se scula toată adunarea dimpreună cu Mitropolitul și cu partea biseri­cească și-l petrecea cu mare alai până la bise­rica cea mare și la ușa bisericei îi eșia întru întâmpinare Mitropolitul, purtându-i înainte două făclii și îl cădia și îi întindea sfânta cruce și Evanghelia de o săruta și-și arăta evlavia sa; după aceia intra în biserică și ‘ngenuchea la altar drept ușa cea Împărătească și-și răzema capul de sfântul pristol, iar Mitropolitul îi punea omoforul pe cap și-i cetea cu glas rugăciunea care obișnuește să se cetească la încoronoarea Împăraților pravoslavnici și apoi îl ungea pe frunte cu sfântul mir. După săvârșirea acestor țeremonii, se scula Domnul în picioare și săruta atât sfântul pristol, cât și sfintele icoane cu evlavie și eșind deacolea în mijlocul bisericei, îi pune Mitropolitul pe cap o coroană de aur împodobită cu multe pietre scumpe și cântând cântăreții „Cade-să să te fericim”; îl lua Mitro­politul de subțioara dreaptă și Postelnicul cel mare de subțioara stângă și-l ridica într’un scaun cu trei trepte ce este de-a dreapta în biserică și la acea vreme se slobozea toate tunurile câte era și muzica începea a cânta.

După săvârșirea liturghiei, îl îmbrăca în priv­dorul bisericei cu caftan Domnesc și îndată toți boerii după lepădarea straelor celor jalnice ce le avea până atuncea îmbracă alte strae vesele și strălucitoare; și după aceste încăleca Domnul iarăși pe armăsar și se întorcea la curte sub petrecerea atât a Mitropolitului, cât și a tot sfatul; și la intrarea în sala cea mare se suia pe scaunul Domnesc. La această țeremonie obiș­nuia Hatmanul dea dreapta și Postelnicul cel mare dea stânga de-i ducea poalele caftanului. După dânsul urma Mitropolitul și tot sfatul și fiește carele după rândueala sa, se așează pe la scaunele lor. Și apoi mergea întâi Mitropolitul și-i săruta mâna; și’n scurtă vorbă, îl heritisea poftindu-i noroc la stăpânire și-l încredința că va fi rugător către Dumnezeu pentru dânsul și să ruga lui, ca să fie și el apărat împreună cu tot clerul bisericesc. Apoi se întorcea cătră tot poporul, îl blagoslovea și-l sfătuia, ca să fie cu credință spre Domnul lor.

După Mitropolitul urma Arhiereii și cealaltă parte bisericească a Moldovei, arătându-și și aceștia cinstea lor cătră Domnul cel nou. Apoi mergea și Logofătul cel mare cu ceilalți boeri și-i sărută mâna.

După săvârșirea acestor țeremonii, se scula Domnul din scaun și cu capul gol mulțumea la toți pentru cugetări le cele bune ce arăta către dânsul și făgăduia patriei milă, dreptate și apă­rare. Și după aceste cuvinte, îi lua Spătarul cel mare coroana de pe cap, și el după ce se ducea toți boerii, intra în cabinetul său cel din lăuntru.

Tot acest fel de țeremonii arăta jupânesele boerilor și Doamnei lui Vodă (dacă avea), în sala Doamnei, iar încoronării nu era ea părtașă duhovnicește. Ea încă avea strană în biserică, însă oareștece mai jos decât strana Domnului ei și în sala ei unde toate jupânesele boerilor avea locuri știute după boieriea bărbaților lor, purta și ea coroana tot într’acelaș chip ca și a băr­batului ei, care se poate vedea pe la portretele cele vechi.

Într’acestaș chip se urma odinioară la pu­nerea Domnilor în Moldova.

Iar după ce a căzut toate în neorândueală cu stăpânirea cea silnică a Turcilor, luând dela boeri și volniciea de a-și alege Domni, de aceea acum se păzește cu totul altă urmare la ale­gerea unui Domn Moldovenesc, că îndată făcân­du-se înștiințare Vizirului c’a murit Domnul Moldovei, sau când Vizirul a hotărât ca să-l scoată având ură asupra lui, sau făcând el vreo greșală; apoi el căută pe alt Domn nou dintre fiii Domnilor, sau alți boeri din Țarigrad și la vremea de pace făgăduește el Domnia numai la unii ca aceia cari îi dau lui bani mai multi; iar la vremea de război, numai pe acela îl face Domn carele este cunoscut a fi mai credincios și mai viteaz, și dacă se învoește el cu Domnul acel nou, pentru darurile și pentru alte tocmele și ia dela dânsul scrisoarea pentru plătirea ba­nilor, apoi își arată socotința sa Împăratului, cu o scrisoare ce se numește Talhis, cu aceste cuvinte:

„(Cutare) Domn, stăpânitorul acest de acum al Moldovei, asuprește prea tare pe supușii îm­părăției tale, încât boerii țării, ca să scape din tiraniea lui sunt siliți să fugă prin alte țări de prin prejur și unii se nevoesc a veni și aicea, ca să ceară într’ajutor mila Împărăției tale de către un domn așa ștrașnic”. Iară dacă nu poate să-l vinovățească cu aceasta; apoi fie adevărat, ori neadevărat, zice, că se apară a nu plăti birul, sau că ar fi leneș la împlinirea porun­cilor, sau îi aruncă, altă vină pentru care este vrednic de a se scoate din domnie. Și mai adaogă zicând: „Și fiindcă acesta este cu totul împotriva împărăției tale, și a folosului țării, pentru aceea dacă va plăcea și împărăției tale, eu am socotit a fi de folos, ca să se scoată mai sus pomenitul domn și’n locul lui să se pue (cutare), pe care eu îl cunosc și-l știu, că este om drept, credincios, bun și vrednic de mila aceasta”.

Și dacă se învoește Împăratul la pricina aceasta și dacă nu stă împotriva vizirului nici Chizlar-agasi, nici alt slujitor de curte, atuncea obicinuește Împăratul a scrie așa însuși cu mâna sa, adecă: „Munge binge amiel oluna”, adecă să fie precum scrie mai sus. După ce primește vizirul îngăduirea aceasta a Împăratului, apoi chiamă noaptea la curte pe domnul cel nou, dacă este ca să se isprăvească lucrul pe taină, și dacă poartă frică, că dacă va oblici domnul acel ce este să se scoată, pentru nenorocirea lui, să nu fugă la vreo stăpânire creștinească. Iară dacă nu este de a purta frică pentru unele ca aceste, apoi îl chiamă ziua la curte și Chihaia bei al Vizirului îl primește cu toată cinstea și-l duce în cabinetul său ce-l are în curtea Vizi­rului și-l poftește să șează și heretisindu-l din partea sa îi arată pricina pentru care l’a chemat, care după obiceiul curții așa trebue să se pof­torească, măcar de este și știută de cel ce este să se pue domn și-i zice: „Că măriea sa Vizirul pentru vrednicia tatălui său, sau a sa și pentru slujbele cele credincioase care a făcut Porții, a arătat Împăratului și l-a îndemnat pentru acestea, de a poruncit ca să-l orânduească domn în Moldova și-l sfătuește ca să se poarte cu vred­nicie în dregătoria aceasta și prin slujbe cre­dincioase să se arate bărbat și să se păzească ca nu cumva prin lenevire, sau necredința lui, să fie Vizirul rușinat înaintea Împăratului”.

Și după ce îi vorbește toate aceste, ese Chi­haea și merge în cabinetul Vizirului și-i spune cum că, chematul acela carele este să se pue domn în Moldova, ar fi venit acolea și așteaptă poruncile Măriei sale. Atuncea Vizirul îndată, dacă nu are altă treabă, poruncește lui Capi­gilar Chehai-agasi, sau celui mai dintâi dela perdea, ca să aducă în lăuntru pe domnul cel nou și aducându-l, așteaptă puțin în sala cea dinainte și nu intră în divan sau Orțagasi, până când nu sunt tocmiți în rând toți slujitorii Vizirului și oamenii lui cei dela camară pe de amândouă părțile în sală fiește carele după starea sa; și atuncea merge înlăuntru și sărută mâna Vizirului carele șade între perini după obiceiul turcesc și Chihaia stă de-a dreapta lui. Și după ce-i sărută mâna pășește puțin înapoi și rămâne stând de-a dreapta, iară Vizirul ri­dicându-și capul său și posomorându-și fața; îl heretisește cu politică și-i zice: „Hoș gheeldi Bei”, adică bine ai venit Domnule. „Prea înăl­țatul, prea dreptul și prea milostivul Împăratul nostru, oblicind cum că domnul acela carele a stătut până acum în Moldova, s’a arătat leneș la împlinirea poruncilor sale și a asuprit pe supușii săi; a poruncit ca să fie scos din dre­gătoria sa; și eu l’am rugat ca să te pue pe tine în locul aceluia, fiindcă te știu că ești om de treabă și cinstit și credincios Porții; și întru tot prea puternicul Împărat a ascultat rugă­mintea mea și s’a milostivit asupra ta de ți-a încredințat domnia Moldovei. Deci acum, datoria ta este, ca să te arăți cunoscător prin credință către o milă așa mare Împărătească ce ți s’a făcut. Și pe vrăjmași și pe prieteni să-i aibi uniți cu noi și pe supușii tăi să-i stăpânești cu blândețe; pe cei drepți să-i aperi și pe făcătorii de rău să nu-i treci cu vederea; cu veniturile domniei cele după lege și după obiceiu să fii mulțumit și pe supușii tăi cu nimica să nu-i asuprești cu sila; iară birul și darurile care ești îndatorit a le da Împăratului să le trimeți la curte la vremea știută și de vei urma tu acestea, apoi cât vei trăi, vei gustă mila împărătească; iară de vei face împotrivă, apoi știut să-ți fie că sfârșitul tău într’alt chip nu va fi, decât nenorocit”. Atuncea domnul dacă știe limba turcească, răspunde însuși la cuvintele Vizirului; iară dacă nu știe, apoi răspunde prin Dragomanul cel mare al curții și mulțumește pentru împărăteasca facere de bine care l’a întâmpinat nefiind el vrednic; și se făgăduește că va urma poruncilor trimese și toată puterea lui încă și viața o va jertfi bucuros la slujba Împăratului; și se roagă ca să nu-și întoarcă Împăratul mila sa de către dânsul.

Iară Capigilar Chihagasi aduce din porunca Vizirului un caftan și întâi îl dă domnului de îl sărută și apoi îl îmbracă cu dânsul peste celelalte strae; și după ce l’a îmbrăcat se apropie de Vizirul a doua oară și-i sărută mâna și poala straiului și-i aduce înainte pe Capu Chihagasi a lui ce-l întovărășește și se roagă Vizirului ca să-l primească și pe acela supt apărarea sa și dacă îl primește Vizirul apoi îi răspunde: Nehoș; adică prea bine, și apoi îm­bracă și pe acel Capu Chihagasi cu un caftan mai prost.

După săvârșirea acestor cerimonii, sărută domnul de a treia oară mâna Vizirului și ese din divan fără de a mai zice vreun cuvânt și merge în cabinetul lui Chihaia și îndată după aceea merge și Chihaia după dânsul tot acoloși îl heretisește pentru dregătoria sa cea nouă, îi dă cafea și șerbet și vorbește cu dânsul pentru ale Domniei, sau pentru alte lucruri.

Și până când șed la vorbă, gătește Imira­horul sau comitul Vizirului un cal, prea fru­mos împodobindu-l, și Baș Ceauș cu 24 de Ceauși și cu 4 Ceatiri de ai Vizirului pedeștri și alți Agaleri sau slugi mari de ai Vizirului de curte și lcigaleri sau slugi de casă, așteaptă eșirea Domnului. Și îndată ce ie Chihaea înștiin­țare, cumcă toate acestea sunt gătite cu rân­duială poruncește de aduc înlăuntru mirodenii și afumă cu dânsele pe Domnul, care la Turci este un semn, că trebue să purceagă; după aceea sărută Domnul mâna lui Chihaia și eșind încalică pe cal și ese afară din curtea Vizirului mergându-i înainte patru Alai ceauși cu această rânduială, adică: înaintea lui merg atâția Ceauși, câți cere el, cu Ceaușilar Emini; după aceea urmează Agalerii Vizirului, și lceagalerii și după acești urmează el înconjurat de patru Ceatiri, carii merg doi înaintea calului și cei doi pe de amândouă părțile de îi țin picioarele; în urmă mai aproape de dânsul, vine Capu­chihaea al său și după aceea boerii din Moldova dacă sunt față, sau alți Greci boieri din Țarigrad, cari sunt rudenii sau prieteni cu Dom­nul acela; și așa cu acest fel de alai ese din curtea Vizirului, pe poarta Bacce-Capu ce se zicea mai înainte Hricopile și ese din cetate afară și merge drept la biserica cea mare a Patriarhului din Țarigrad și văzându-l ori și cine trecând, fie Turc, sau Creștin trebue să se scoale pe picioare, măcar de șeade la lucru, să’și pue mâinele pe piept cruciș una peste alta și să’și plece capul în jos. Încă și când trece pe la poartă, trebue pe toate strajele inicerilor să le așeze în rând căpitanii lor să’l heritisească când trece, asemenea ca și pe Vizirul, adică își pleacă capetele și mâinile drepte le pun la piept și slobod în jos poalele cele de dinainte ale straiului. Și această mai de pe urmă, este la dânșii un semn de cinstea cea mai mare, prin care dau a înțelege, că ei într’atâta îl cinstesc pe dânsul, încât stau înaintea lui cu picioarele acoperite și nu într’alt chip, fără numai din porunca lui se vor mișca de pe la locurile lor; și cu această petrecere ajungând el la biserica Patriarhiei, rămân Turcii stând la uliță, iară el intră în ograda bisericii și descalică la scară, adică o peatră care este pusă mai vârtos pentru acest lucru și Ceaușii strigă cuvintele aceste obișnuite:

Hac teala Padișahumuze Vebei Efendimuze cioc ilar umurler virsum devlet ile cioc iasa. Adică dreptul și prea înaltul Dumnezeu să dea Împăratului nostru și Voevodului Domnului nostru, viață îndelungată și să trăiască, mulți ani fericiți.

La poarta cea dinafară despre uliță, îi viu întru întâmpinare preoți cei de mir ai Patriar­hiei și la scara cea de mai sus pomenită, Mi­tropoliții și Arhiereii și alți bărbați bisericești carii pot să fie de față la vremea aceea; iară mai la urmă întâmpină Patriarhul la ușa bise­ricii pe Domnul și-l blagoslovește cu semnul sfintei cruci și merge în biserică cântându-i cântăreții Patriarhului: Cuvine-se cu adevărat; și în mijlocul bisericii se însemnează spre altar cu semnul crucii și sărutând icoanele sfinților, să sue în strana aceea care este făcută pentru Domnul Moldovei și pășind în treapta cea mai de jos a stranei, cetește întâiul diacon ecteniea întru care îl pominește pe dânsul și după ec­tenie intră Patriarhul în altar îmbrăcat cu sfin­țitele vestminte, împreună cu patru Mitropoliți sau mai mulți și Domnul încă merge în altar după Patriarh și plecându-și genunchile își ra­zemă capul de sfântul pristol și Patriarhul pu­indu-i omoforul pe cap, îi cetește rugăciunea care se obișnuia a se ceti odinioară la încoronarea Împăraților Greci și ungându-l cu sfânt mir se scoală pe picioare și merge înapoi la strana sa, cântându-i cântăreții Polihronu și apoi să sue și Patriarhul în strana sa și poruncește ca să fie tăcere și face Domnului aceluia cu­vânt de laudă în scurt și îl sfătuește să fie cu frica lui Dumnezeu și apărător bisericii. După cuvânt urmează Polihronu pentru Patriarhul și atuncea vine Domnul și Patriarhul în mijlocul bisericii; iară Patriarhul îl întărește pe dânsul cu împărtășirea blagosloveniei și el sărută mâna Patriarhului; și la eșirea din biserică, îl petrece Patriarhul până la scara sus pomenită și să­rutându-se unul pe altul, încalică el pe cal și dinaintea ogrăzii bisericii îl primesc Turcii petrecătorii săi și de acolo se întoarce înapoi la palatul său, tot cu aceeași orânduială cu care a fost venit strigându-i Ceaușii de multe ori. Și dacă ajunge acolo, poftește la sine numai pe căpitanii petrecătorilor și le dă dulceți și cafea și le împărțește bacșișul obișnuit; după aceea heretisindu-l ei împreună cu oamenii lor, se întorc înapoi la curtea Vizirului.

A doua zi vine Patriarhul cu Mitropoliții și după aceea toată boerimea care se află la Ța­rigrad și heretisesc pe Domnul cel nou; și obiș­nuesc încă și solii împăraților și ai republicelor creștinești de’l heretisesc însuși ei, sau prin Dra­gomanii lor, mai ales, dacă au mai dinainte cunoștință cu dânsul.

În celelalte zile se zăbovește el cu plătirea ba­nilor cu care este dator pentru luarea Domniei și cu bacșișurile care le-au pus Otomanii cu nume de pișuriș adică, dar de bună voie, însă vederat îl asupresc cu dânsele dupre nesățioasa lor lăcomie.

Și după ce plătește acei bani pe jumătate, apoi îi trimit semnele Domniei două tuiuri și un steag, care se chiamă în limba lor sângeac, mai cu multă pompă, decât la punerea unui Vizir de aceia cari se cinstesc câte cu trei tu­iuri, pentrucă acestora li se dă fără de nici o slavă, dela Miralem-Aga carele le are sub stă­pânirea sa, iar unui Domn de Moldova sau de țara Românească, le trimite cu mare alai prin toată cetatea până la curtea sa. Căci la vremea cea hotărîtă, ceaușii și slugile Vizirului cari au fost petrecut pre Domn la biserică, se adună foarte dimineață în ziua aceia la Miralem-Aga, adecă la acela ce păzește steagurile împărătești, care nu este mică boerie la curtea Împărătească, și înțelegind Domnul că s’au adunat toți aceia acolo, apoi trimete și el pe Capu chihaielele sale și pe boerii cari sunt de față îmbrăcați foarte și mai ales cu cai împodobiți frumos și merg pe la Babihumaiulu sau poarta cea mare care este în afară la curtea Împărătească, și după ce sosesc acolo, îi primește Miralem-Aga cu mare cinste și îndată ce aduce acolo tubulhanaoa sau muzica Împărătească care este orânduită pentru Domn și începând tubulhanaua aceasta a cânta tot felul de cântări care se obișnuesc la Turci; tot alaiul ese cu orânduiala sa din curtea Împără­tească, făcând începutul Ciaușii tot doi câte doi; după aceștia urmează Agalerii Vizirului tot cu aceleași strae cu care se îmbracă și când merg în divanul Sultanului, după aceștia vine Capu­chihaia a Domnului cu boerii Moldovinești și mai pe urmă Miralem-Aga c’un steag și două tuiuri și cu tubulhanaoa înapoia lui; și cu această rândueală merg prin toată cetatea și toate străjile, fie unde ar fi, încă și aceia din curtea Vizirului, trebue să se tocmească în rând la uliță și slobozindu-și în jos poalele straelor, să-și puie mâinele cruciș pe piept și într’acestași chip să cinstească semnele împărătești.

Și așa sosind la curtea domnească iese Dom­nul cu curtezenii dinaintea palatului său, întru întâmpinarea acelui purtător de steag, și Miralem-Aga îi dă lui sângeacul și tuiurile cu capul ple­cat, împreună cu această urare: Allah teala mu­barec eiliie^[20], adecă: Dumnezeu să-ți dee noroc la aceasta. Iar el iea sângeacul în mână și îl sărută cu cinste, și îl dă Sângectarului său sau Stega­rului său, să poarte grijă pentru dânsul și apoi poftește la sineși pe Miralem-Aga în sala cea mare sau divan și dându-i dulceți, cafea și alte după obiceiul turcesc, îl îmbracă cu o blană de samur și-i dă bacșișul cel obișnuit. Atuncea Mira­lem-Aga cu slugile curții se întoarce înapoi la palatul Împărătesc, iar tubulhanaoa rămâne la Domn și cânta pe toată ziua neubet sau semn de strajă câte trei ceasuri înainte de apunerea soarelui, care vreme se zice la Turcii ichindi, însă cinstea aceasta o au numai Domnii de Mol­dova și de țara Românească, iar Pașii nici unul în vremea care se află în Țarigrad, nu poate să aibă această muzică ostășească.

Și așa săvârșind el toate trebile care are să le hotărască cu curtea și plătind toți banii cu carii este dator, arată Vizirului prin Cihaia, cum că nimic nu-l împedică dela intrarea în stăpâ­nirea Domniei și se roagă ca să iasă înaintea Împăratului și să aibă voie de purces și după ce se hotărăște ziua aceia care alta nu obiș­nuește să fie, decât numai Duminica sau Marța, căci întru aceste zile se face divan înaintea Sul­tanului, după așezământul lui Suleiman.

Apoi în ziua aceia foarte de dimineață se adună la divan, Vizirul, Mufti și Cadileschiarii, ceilalți Viziri, Ienicer-Agasi, Silahdar-Agasi și alți cari după dregătoria lor au intrare slobodă și judecă pricinile jăluitorilor, la care ascultă și Împăratul în dosul unor parcane, sau cafas aurit și judecata această ține patru ceasuri, până când numai este nimene să mai jeluiască.

După isprăvirea divanului se poruncește dom­nului, ca să stea drept în rând cu boierii săi dela ușa divanului celui dinafară în Cubea și până la ușa cu care se închide Cubeaoa cea din lăuntru și apoi sculându-se Vizirul cel mare dela locul său merge la Împăratul cu ceilalți Viziri și cu Cadilischierii când trec își pleacă domnul capul către Vizirul cel mare și la cei­lalți Viziri și intrând ei la Împăratul, îl înștiin­țează Vizirul pentru pricinile ce s’au judecat în divan, sau pentru alte trebi ale obștei și după aceea îi spune că sluga sa domnul Moldovei se roagă ca să aibă voie a merge în domnia lui; și dacă îi dă Sultanul voie de purces, apoi îi spune Capugilar Chihaiasi ceeace a hotărît Sultanul și Muhțur-Agasi poruncește ca să-i pue pe cap o Cucă lucrată foarte cu meșteșug de pene de struți, însă Cuca aceasta este mai vârtos o po­doabă a Enicerilor, iară pentru că și domnii se socotesc între cetile Enicerilor, pentru aceea li se dă și lor această podoabă, care nu poate nimenea altul să li o pue pe cap, fără numai Muhțur-­Aga, pe carele atâta îl socotesc, ca când ar avea sub sineși pe toate cetile Enicerilor, numai pentru că este peste straja cea din curtea Vizirului.

Și într’acest chip fiind el împodobit, îl îm­bracă și Tefderdar-bașa cu un caftan, dând și boierilor lui 27 caftane mai proaste; și apoi îl duc în lăuntru doi Capugi-bașa țiindu-l vârtos de supt subsiori, împreună și pe alți patru boieri mai de frunte ce sunt cu dânsul; și viind la ușa diva­nului, îl silesc acei ce îl duc ca să-și plece capul până la pământ; și după aceia încă de două ori pășind câte trei pași rămâne stând drept în mijlocul divanului fiindcă nu este prea mare. Iar Împăratul din scaunul său arată Vizirului carele stă deadreapta sa cu mâinile puse cruciși una preste alta și-i zice ca să spue Domnului ceeace are de spus; iar Vizirul plecându-se până la pământ înaintea Sultanului, vorbește către Domn aceste cuvinte: „Fiindcă credința și buna cuviința ta, s’a făcut cunoscută Măriei sale Împăratului nostru, carele este scăparea a toată lumea, pentru aceia el s’a milostivit asupra ta, și ‘ți-a dat domnia Moldovei, deci tu și de acum înainte să fii cre­dincios slujind cu dreptate și să fii ascultător poruncilor lui celor sfinte, cărora toată lumea se supune și să rămâi cu această evlavie către dânsul, iar pe supușii lui să-i aperi și să-i stă­pânești cu blândețe și cu sârguință, să aibi purtare de grijă a privighia la toate iznoavele vrăjmașilor, trimițând în toată vremea înștiințări sigure pentru unele ca acelea, având purtare de grije pentru acestea din toată puterea ta și apoi prea bine știi ce ai să aștepți, iară lenevindu-te la acestea nu te vei putea îndrepta cu disvino­vățiri deșerte”.

Atuncea Domnul dacă știe limba Turcească răspunde în scurt așa: „eu pe capul meu mă făgă­duesc că voesc a jertfi toată puterea mea la slujbele prea cinstitului și prea milostivului Împăra­tului meu, numai de nu-și va întoarce fața sa cea milostivă ele către mine, sluga sa cea nevrednică”.

Și după ce zice aceste cuvinte, îl scot Capigi­bașii iarăși afară din divan tot cu aceiași țe­rimonie cu care a intrat, însă cu dosul înainte, pentrucă nu este slobod să arate dosul către Sultan.

Și în vremea aceea gătește un cal arabesc Buiuc imirahor sau Comisul cel mare al Împă­ratului, împodobindu-l cu raft de aur bătut cu pietre scumpe și cu harșa cusută cu aur și cu argint și de a stânga cu o spată și de a dreapta cu buzdugan, iară doi Idiccii sau slugi dela grajdul Împărătesc țin calul în poarta curții și pe lângă dânsul stau doi Chiulahlii cu comanace albe pe capete și doi alergători cu strae de fir, cu comanace de argint și poleite cu aur, ce sunt făcute în chip de pahare.

Și așa eșind Domnul, încalecă pe cal și aș­teaptă venirea Vizirului și poruncește boierilor săi ca să stea în rând dea stânga lui și apoi se închină la Vizirul cel mare și la ceilalți Vi­ziri cu plecarea capului și cu mâinile la piept, mulțămindu-i și ei cu plecarea capului și apoi ducându-se aceștia înapoi pe la palaturile lor, ese și el din curte și merge drept la biserica cea mare, tot cu tovărășiea aceia cu care a și venit și cu muzica de oaste sub petrecerea Paicilor și a Chiulahliilor Împărătești și se pri­mește de cătră Patriarhul și de cătră ceialalți bărbați bisericești, tot cu aceiași pompă și țe­rimonie precum am scris mai sus, iară Cuca o ia de pe cap la intrarea în biserică și nu o pune până când nu ese și eșind din biserică, merge drept la palatul său, și acolo îl duc în divan Agalerii aceia carii l’au petrecut și luân­du-și bacșișurile lor, se întorc înapoi la curte, iară paicii și Chiulahlii rămân la dânsul și’l petrec până în Iași care este scaunul și orașul cel de căpetenie al Moldovei.

A doua zi îi trimete Reiz Efendi sau Logo­fătul cel mare al Împăratului, Hrisovul Dom­niei scris foarte cu meșteșug cu litere de aur și’i hotărăște să purceadă la scaun, cu cât se va putea mai în grabă, pentru că niciun Domn după ce merge înaintea Împăratului, nu poate să rămâe la Țarigrad mai mult de o săptămână.

La purcederea lui îi dă Împăratul un Schimne­-Agasi, care se înțelege acela ce sue pe Domn în scaun și dregătoriea aceasta se dă numai la slugile cele mai din lăuntru, adică lui Capigilar Chihagasi, perdelegiului sau Portarului celui mare, Imerahorului celui mare, sau celui de al doilea, adică Comisari Împărătești și nu prea rar și Silahdariului și Ciohadarului, cari sunt întâi între slugile cele mai din lăuntru ale cur­ții: însă acești doi nici odinioară nu obișnuesc a petrece însuși pe Domn, pentru trebuințele lor cele mari ce au la Curte, ce trimit pe alții în locul lor.

I să mai trimete lui și un Capigi-bașa, cu patru Capigii mai mici și patru Ciauși, doi Chiulahlii, doi Ciatiri și doi Paici Împărătești și o ciată de muzicanți, de care are și Vizirul.

Și după ce se săvârșesc aceste toate, apoi cu o zi înainte de purcederea sa din Țarigrad, se roagă Vizirului ca să-i dee voie să meargă să-și eie ziua bună dela dânsul; și dobândind voe, merge la curtea Vizirului cu Capu-Chihaea a lui și cu boierii și sosind el acolo, îl duce Chi­haia în cabinetul Vizirului și Vizirul îl sfătuește iarăși ca să fie cu credință și’i aduce aminte pentru cele ce l’au învățat mai nainte și altele pentru care cere trebuința ca să’i arate, iară el îi răspunde după cum cere trebuința și-i re­comenduește pe Capu Chihaialelile sale și pe sineși însuși și sfârșind vorba îi sărută mâna și atuncea îl slobode Vizirul dela sine cu aceste cuvinte:

„Eu te voiu vedea, urmează bărbătește și vi­tejește și Dumnezeu să-ți deie noroc și sănătate și să-ți fie la toate întru ajutor”.

După aceia poruncește de’l îmbracă c’un Caftan care se chiamă ițuncaftan, sau caftan de purcedere și săvârșindu-să și aceasta, merge după aceia la Chihaia și-și ia zioa bună dela dânsul și la urmă încalică pe cal și merge înapoi la palatul său, sau pre la ceialalți Vi­ziri; ca să se închine și acelora, însă aceasta se obișnuește a fi mai de multeori noaptea de­cât zioa, pentru ca să nu pricinuească Vizirului vreun prepus, că’și caută lui și alte răgele sau că le și are.

A doua zi ese din cetate foarte încet și merge cu mare pompă și tovărășie sub strigarea Ciau­șilor, care se obișnuește totdeauna la încălecare și la descălecare, precum am zis mai sus și ‘nainte merg călărașii de Moldova, dacă sunt atuncea de față și steagul îl duc înainte; după aceștia urmează o muzică creștinească cu pauce și cu trâmbețe; după aceștia un steag alb, care este semn de pace și de supunere, între cele două tuiuri care i se dau lui dela Poartă; după acestea urmează Capu-Chihaialele Domnului și alți boieri de Țarigrad, pe cari îi împresoară două rânduri de Ciauși pre de amândouă păr­țile; după acestea vin pohodnicii Domnești de care nu poate să aibă mai mulți decât șapte ca și alți Viziri și sunt împodobiți cu harșele de mare preț și pre de amândouă părțile sunt împreunați de șase Satiri Domnești, și după dânșii doi Satiri Împărătești, după cari urmează și Domnul îmbrăcat cu turban Domnesc.

Capul calului său îl acoper doi paici Împă­rătești și scările le țin doi Iedeclii, puțin mai înapoia lui de a stânga, care este partea cea mai cinstită la Turci, merge Schimni-Agasi, și de a dreapta Sângeac-Agasi, sau acel ce poartă de grijă pentru steaguri, iară denapoia lui sunt slugile sale dela cămară, și după dânșii vechilii lui Sângeac-Agasi cu trei steaguri roșii și steagul cel din mijloc are în vârful lui luna jumătate, iară celelalte două numai câte un bumb poleit; după acestea, vine o ceată de Mehteri sau mu­zicanți Turcești, cari cu pauce mari și cu trâm­bițe fac muzică răsunătoare, iară mai pe urmă sunt slugile lui Schimne-Agasi și ale lui Sângeac-­Agasi și alții mai proști care trebue să meargă de’mpreună.

Și cu această orândueală merge alaiul încet până la conacul cel dintâi, care nu este departe de zidurile Cetății cei mari. Iară apoi la drum de acolo înainte, nu se pot păzi așa bine toate țerimoniile acestea, fără numai când intră în vreun târg, sau oraș, atuncea iarăși se bate meterhaneaoa și se face strigarea cea obișnuită a Ciaușilor și altele și la drum totdeauna tre­bue să meargă înainte până la al doilea conac, doi Ciauși și o slugă Domnească, ca să orân­duească sălaș și să facă gătire pentru bucate, care toate se fac după voia și după cerirea Domnului; că într’acea vreme, din porunca Îm­păratului trebue toți să asculte de dânsul ca când ar fi însuși Vizirul. Și dacă se arată vre un Turc cu necuviință, sau nu voește să as­culte de porunca lui, atuncea Domnul poate prin Beșli-Agasi al său să-l pedepsească după vina lui, sau dacă voește să fie mai lin cu dânsul, apoi îl dă pe mâna stăpânului său ca să-l pedepsească.

Și’ntr’acest chip ajungând el la Galați, orașul Moldovei cel dintâi despre Țarigrad, îl întâm­pină acolea toți boierii de țara de jos, și unii încă și din țara de sus, cari sunt mai pe aproape, și’l petrec până în Iași și pe drum încă fiind el cercetează pentru supușii săi, le ascultă jalobile și le hotărăște pricinile.

O milă de loc din Iași afară îi ese întru întâmpinare Caimacamii, cari sunt puși de dânsul încă dela Țarigrad prin scrisoare, împreună cu ceialalți boieri, ostași și târgoveți, pe care îi lasă de’i sărută mâna sau poala, călare fiind el și intră în oraș tot cu asemenea pompă și țerimonie, precum au eșit din Țarigrad și des­calecă la biserica cea mare a sfântului Nicolae și ‘n ograda bisericei îi ese întru întâmpinare Mitropolitul, și ceilalți bărbați Duhovnicești cu smerenie și îl duc în biserică, păzind tot ace­leași obiceiuri bisericești, precum am arătat mai sus și după săvârșirea slujbei Dumnezeești, eșind din biserică se primește iarăși de cătră tovără­șiea sa cea Turcească, ce a fost rămas stând la uliță, făcându-i obișnuita strigare și muzică și cu petrecerea aceia merge la Curtea Domnească.

Și sosind acolo, îndată îl ia Schimne-Agasi, și’l duce în divanul cel mare, și rămâne stând lângă scaunul Domnesc, ce este așezat acolo și este cu trei trepte; și după ce se așează toți boierii pe la locurile lor, se lasă în Divan și ceilalți dregători de oaste și neguțătorii cei mai bogați din Iași și apoi se poruncește să fie tă­cere. Și Schimni-Agasi scoate porunca Împără­tească care se zice: hiuchim ferman, și o dă să o cetească secretarul, adecă Divan Efendesi, un Turc pe carele îl ține Domnul cu bună leafă în slujba sa.

Acest ferman obișnuește a se scrie cu aceste cuvinte: „Aleșilor și vrednicilor Boieri și Arhierei, pedestrași și călărași și voi toate slugile și supușii mei, sfârșitul vostru să fie fericit. Sosind la voi puternica poruncă prea luminatei noastre măriri căreia toată lumea este ascultătoare, să știți că în anul (N) luna (N), mila noastră cea nemărginită a văzut credința și slujbele cele făcute cu dreptate, ale prea alesului vrednicului Domn, dintru poporul care crede în Isus, și din neamul Nazareilor și l’am cunoscut a fi destoinic și vrednic de milostivirea, de mila și de ajutorul nostru, pentru aceea l’am miluit și l’am pus Domn în Moldova și i-am poruncit pre cu înțeles, ca să poarte grijă părintește pentru boieri, ori și din care stare ar fi, pentru mazilii cari sunt prin ținuturi și pentru toți supușii lui, să-i apere și să fie plecat asupra lor și poruncile noastre să le plinească cu bucurie și toate slujbele noastre să le săvârșească cu credință și cu dreptate. Iar vouă vă poruncesc ca să-i fiți ascultători în toate lucrurile și să vă supuneți lui și ceeace vă va porunci el vouă din porunca noastră, să faceți cu sârguință fără de zăbavă. Iar carele se va arăta cu necuviință și cu împrotrivire, și se va feri, de la ascultarea poruncilor lui, atunci el pre unul ca acela, ori din ce stare ar fi, poate să-i pedepsească răutățile lui cu sabia sau cu alte pedepse precum îi va plăcea lui. Deci pentru aceasta voi, pe acest de sus pomenit, să-l cu­noașteți vouă stăpân și Domn, carele este pus și orânduit vouă dela noi. Și vă păziți a nu gândi într’alt chip, sau să urmați împrotrivă; ci vă încredeți semnului nostru celui cu totul prea sfânt, (adecă Tura, sau iscălitura Împărătească) aceasta să știți. Dată în Țarigrad, anul (N) luna (N)”.

Și apoi după ce se cetește aceasta de către Divan-Efendisi, tălmăcind tălmaciul fieștecare fras unul după altul: răspund toți boerii c’un cuvânt toți odată: să fie voia Împăratului. Atuncea Schimne-­Agasi îmbracă pe Domn, c’un caftan ce-l aduce cu sine și-l ridică în scaun cu mâna cea dreaptă, slobozindu-se tunurile întru acea clipeală și fă­când Ciaușii obișnuita strigare.

Și într’acest chip fiind el întărit în scaunul său, poruncește de îmbracă pre Schimne-Agasi c’o blană de samur, iar pe Divan-Efendesi și pe Postelnicul cel mare, numai câte c’un caftan obișnuit.

După isprăvirea obiceiurilor acestora, începe întâi Mitropolitul să-i vorbească în scurt, pof­tindu-i noroc la stăpânire și îi sărută mâna și blagoslovindu-l, sărută și el mâna Mitropolitului. După aceasta vin Arhiereii și alți boieri de starea întâi ca să-i sărute mâna și poala. Și numele lor le spune Postelnicul cel mare, cu aceste cu­vinte: sluga Măriei tale (N) sărută prea cin­stita poala caftanului Măriei tale. Asemenea slujbă face și Postelnicul al doilea, boierilor celor de starea a doua si Postelnicul al trei­lea, boierilor stării a treia. După boieri ur­mează dregătorii de oaste fiecare dupre starea sa, cum și neguțitorilor și alți orășeni cinstiți din Iași.

După aceasta intră Domnul în cabinetul său cel din lăuntru, iar pe Schimne-Agasi îl duce Perdelegiul sau Portarul cel mare cu mare alai la gazda care e gătită.

A doua zi se adună iarăși boieri la Divan și așezându-se pe la locurile lor, iase Domnul mer­gându-i înainte Postelniceii și merge din sala cea mare în cea mică adică în spătărie^[21]. Și așe­zându-se el acolea în scaun, chiamă Postelnicul pre toți boierii celor trei stări, adecă fieștecare Postelnic starea sa. Și apropiindu-se de dânsul fieștecare boier dupre starea sa, el sau îi scoate pre dânșii din slujbă, sau iarăși îi înoește, sau îi înalță dintr’o boerie mai mică într’alta mai mare, iar să scoată pe vre unul dintr’ o boerie mai mare și să-l pue într’alta mai mică, nu îngă­duește obiceiul pământului, fără numai atuncea când primește cineva de buna voia sa. Însă la alte pricini poate să urmeze cu dânșii dupre plăcerea sa, asemenea ca când n’ar avea asupra lui pre nimenea în lume.

Și după ce așază pe toate dupre voia sa și pune în orândueală republica ce i s’a încredințat, trimete iarăși înapoi la Țarigrad pre Schimne-­Agasi și pre celelalte slugi împărătești, cinstindu-i cu multe daruri și scoțându-i din oraș cu mare slavă, petrecându-i însuși ca la o mie de pași din oraș și de acolo le dă un boier ca să-i pe­treacă până la Galați, iar el se întoarce înapoi în Iași.

CAP. IV. Despre întărirea sau înoirea Domnilor[modifică]

Într’acest chip precum am arătat mai sus, se da Domnilor Moldovei stăpânirea de la Poarta Otomană care măcar că se vede a fi prea bună, însă atâta este de nestatornică, încât neavând ei cele mai tari legături, nici gândesc când le cade din mâini; căci cu ce chip se arată Oto­manii asupra Moldovenilor, au arătat ei îndestul de luminat, încât cu dreptate să zice pentru dânșii acest proverb: că ei nu gonesc pe epure cu câinii, ci cu carul; nici pe cal nu caută să-l amăgească cu traista deșartă.

Căci ei au socotit a fi mult mai bine ca să ‘mblânzască întâi cu măgulire pe taurul cel ne­înduplecat al Moldovei, a căruia sălbătăcire de multe ori o cunoscuse ei spre paguba lor, decât să înduplece turburarea lui cu sila; pentrucă ei au nădăjduit că după vreme își va lepăda sălbăticirea sa, și mai slăbind din putere, lesne îl vor putea strânge în chingi.

Deci cu acest scop n’au scăzut ei lui Bogdan al III-lea, fiul lui Ștefan cel Mare, nici un obi­ceiu al slavei, după ce a închinat el țara sa Porței Otomane; ce mai vârtos i-au întărit legile țării politice și bisericești și i-au lăsat toate semnele acele de mărirea Domnească ale țării și au fost mulțemiți să plătească ei curții pe tot anul patru mii de galbeni, ca un semn de închinăciune și după moartea lui Bogdan, alegând boerii domn pe fiul său Ștefan VI, ca pe un drept moștenitor al Domniei ce era, l’au cinstit Otomanii și mai mult: pentru că Sultanul i-a trimes lui sol pe comisul cel mare și l’a he­retisit poftindu-i noroc mult la intrarea în Dom­nie și iau trimis Tuiuri, un singeac, turban și caftan Domnesc și un armăsar împătrătesc.

Celorlalți următori ai săi li s’au mai în­greuiat dajdiea, iar din obiceiurile mărirei n’au cutezat Otomanii să smintească nimic, sau să nu primească alegerea vre unui Domn. Până ce au găsit ei vreme cu ‘prilej în zilele lui Ioan Armanul, de au mai împuținat slobozeniile cele vechi și au aruncat în țară alte sarcini noui nepomenite. Căci acest Ioan apucându-se să facă oarecare iznoave și dobândindu-l ei în mâinile lor cu vicleșug, l’au pedepsit cu moarte călcând parola ce au dat; și așa au început ei deaicea să puie țării alte legături mai cu tărie, hotă­rând că dacă nu își va cere Domnul întărire Domniei dela Poartă, apoi să se pedepsească ca un vrăjmaș al împărăției.

Deci într’acest chip fiind Moldova lipsită din puterea ei și văzând Turcii că ea numai poate sta împotriva însărcinărilor lor, îndată după aceea sub stăpânirea lui Miron Barnovschi au început să facă alte obiceiuri cu care au însăr­cinat pe Domni ca să meargă ei însuși la curte să iee semnele Domniei și la fiecare trei ani, să meargă la Înalta Poartă să se arate înaintea Împăratului. Și pentru ca să se păzească acestea mai cu amănuntul, pentru aceea de multe ori au schimbat ei pe Domni și i-au scos din stă­pânire; prin care atâta s’au spăimântat Domnii, încât nu numai că se ‘ndeletnicesc bucuroși ca să meargă la curte, după ce trece un an, sau doi, ca să-și ceară înoirea Domniei, ca o milă împărătească; ci încă și de frica lăcomiei Vizi­rului, cer de bună voie fermanul înoirii; care lesne se dă Domnului, numai dacă n’are Vizi­rul vre un prepus la credința lui, sau dacă nu face altul îmbiere cu vre o sumă mare de bani. Și atuncea Vizirul dă Sultanului un talhiș cu aceste cuvinte: „Fiindcă (N) Domnul acest de acum al Mol­dovei, s’au arătat atâția ani cu credință în stă­pânirea sa, și nici de răpunerea vieții sau a moșiilor sale nu s’au ferit în slujbile Împăra­tului și dajdiea obișnuită o au plătit în toți anii deplin la norocita Poartă Otomană. Și osebit de acestea pre boeri și pre ceilalți locuitori ai Moldovei, i-au stăpânit cu atâta bunătate și dreptate, în cât ei prin necontenite jalbe arată, că sunt mulțămiți cu stăpânirea lui și să roagă Măririi tale, ca să binevoești a-i înoi Domnia lui; pentru aceea, eu îl socotesc pre dânsul a fi vrednic de mila Împărăției tale și aștept po­runca cea prea înaltă a Mărirei tale”.

Scrisoarea aceasta o duce Talhișciul la Îm­păratul după obiceiul turcesc și după ce scrie Împăratul dedesupt cuvintele aceste obișnuite: „Amel oluna”; adecă: „să fie precum scrie”, apoi o trimite tot cu acel Talhișciu, iarăși înapoi la Vizinul. Însă Vizirul măcar c’a dobândit voie dela Sultanul ca să înoească pe Domn în stă­pânirea sa; iară pentru ca să poată scurge bani mai mulți, se arată ca când n’ar fi isprăvit nimic cu Sultanul despre acea treabă. Însă și Chihaea cu tăcerea sa stă întru ajutor lăcomiei Vizirului și chiamă la sine pe Capuchihaelele Domnului și zice cătră dânșii: cumcă prin șop­titurile și zavistiile altor slugi împărătești, s’au arătat Sultanul mai puțin plecat la aceasta, decât avea ei nădejde; și curmcă Măriea sa Vi­zirul a făcut de vreo câteva ori aducere aminte Împăratului pentru pricina aceasta și încă tot n’au luat răspuns deplin. Atunci Capuchihaie­lele văzând primejdiea Domnului lor ce le stă înainte, se aruncă la picioarele lui Chihaea și-l roagă pe dânsul, ca cât ar fi prin putință în tot chipul să stea pentru Domnul lor, făgăduind la urmă că’i vor mai mări darurile cele obiș­nuite, ce sunt pentru dânsul și pentru Vizirul. Și într’acest chip joacă pe pielea bieților Mol­doveni lăcomia de cinste și lăcomia de argint.

Și tot așa urmează, până când le îndestulează mândriea care îi stăpânește, împreună și lăcomia banilor.

Și la urmă învoindu-se amândouă părțile și unindu-se la toate și înțelegând Chihaia cumcă nu mai are nimic să mai scurgă, apoi sloboade dela sine pe Chihaiele; dându-le nădejde că le va merge bine treaba.

Și a doua zi trimete la dânșii pe o slugă a Vizirului, care încă nu se întoarce înapoi cu mâna deșartă și le dă de știre, cumcă Vizirul au dobândit la urmă voie dela Împăratul ca să înoească în stăpânire pe Domnul lor și le po­runcește să vie la curte. Și după ce vin ei la curte, merg întâi la Chihaea și după aceia intră la Vizirul și le arată că s’a milostivit Împă­ratul asupra Domnului lor și după aceia îi îm­bracă câte c’un caftan după obiceiul lor. După vreo câteva zile trimete Vizirul la Domn pe Capugilar chihagasi, sau pe altă slugă din curte, cu hrisovul cel nou al Domniei și cu Hin chim Ferman, ca să i le aducă lui la scaun. Și hri­sovul obișnuesc să-l facă asemenea ca și acela pe care îl dau Domnilor când îi pun întâi în scaun, numai cât în locul cuvintelor acestora: „Că din mila și milostivirea noastră ți-am dă­ruit Domnica”, zice: „Că din mila noastră ți s’a înoit și ți s’a și întărit Domniea”.

Iară porunca aceia sau Hiuchim Ferman, este într’acestași chip: „Pre alesule dintre Domni po­porului celui ce crede în Isus și prea vredni­cule dintre cei mai mari ai neamului Nazari­nesc, Domnule stăpânitor de acum al Mol­dovei (N) ajungând la tine acest ferm an al nostru, să știi c’atât slujbele tale cele credin­cioase le-am văzut, cât și pentru credința ta cea tare ce ai către noi, am înțeles cunoscân­du-te în tot chipul că ești vrednic de mila și milostivirea noastră, pentru aceia am dat po­runcă ca să-ți înoiască și să-ți întărească Domniea Moldovei, puindu-te în stăpânire și dându-ți putere deplin, asupra Moldovenilor supuși îm­părăției noastre: către cari să te arăți cu dra­goste ca și pân’acum și pe boieri și pe fiește­carele locuitor ori și de ce stare ar fi, să-i pă­zești și să-i aperi; și ca să nu te lenevești a arăta fără de zăbavă Porții noastre cei întru totul prea luminate, nevoia și greutățile și toate asupririle lor și să fii gata a împlini poruncile împărăției noastre care ți se vor trimete, puin­du-ți pentru noi toată virtutea ta cea cu poala ridicată^[22]; și haraciul Moldovei de preste an să-l trimiți deplin la vremea hotărâtă la vistie­riea noastră; și te păzește să nu gândești sau să urmezi întru alt chip și crede iscăliturii noastre cei sfinte.

Dat la Țarigrad anul (N), luna (N)”. Într’acest ferman mai adaoge și Vizirul o scrisoare, cu care înștiințează el pe Domn, zicând că el prin rugămintea și regelăcul său, i-au dobândit la urmă înoirea Domniei din mila Împărătească.

Și luând Capigi-bașa scrisorile aceste, vine cu poșta până în Iași și ajungând la Galați tri­mete om inainte ca să înștiințeze pe Domn pentru venirea lui și pentru ziua aceea în care să intre în Iași.

Într’acea zi iese întru întâmpinarea lui Domnul cu toată curtea sa, o mie de pași din oraș afară și întâlnindu-se amândoi, se închină unul la altul de călare și merg alăturea Capigi-bașa de a dreapta care se înțelege la Turci scara cea mai mică. Întorcându-se amândoi în oraș, înaintea Domnului merge o slugă de a lui Capigi-bașa, carele duce în mâinile sale fermanul Împără­tesc învălit într’o basma albă și caftanul Dom­nesc pe brațile sale: iar înapoi vine o ceată de Mehteri împărătești și Ceaușii fac când și când obicinuita strigare; și cu această orânduială so­sind ei la curte și așezându-se Domnul în scaunul său, cu toți boierii în sala cea mare, scoate Capigi-bașa fermanul, și îl dă în mâinile lui, iară el îl dă lui Divan Efendisi ca să-l cetească, care aseminea toate se urmează ca și la punerea Domnilor, precum am scris mai sus.

Osebit de înoirea aceasta care se face după fieștecare trei ani și se numește Mucarerul cel mare; se mai face încă și altă înoire pe tot anul, care se chiamă Mucarerul cel mic, la care se face cu mult mai puțină cheltueală, decât la aceea, care vom arăta mai jos; însă la aceasta, nu se înoește hrisovul Domniei, ci se trimete numai ferman nou, c’o slugă de a Vizirului din starea de mijloc, căreia i se dă și bacșiș mai puțin.

(Va urma)

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Descrierea_Moldovei