https://blog.revistaderecenzii.com/

*Cronică apărută în revista „Scrisul românesc”, Nr. 7 / 2023

Într-o perioadă în care nu mai apar creații folclorice și doar se reiau, de obicei, de către interpreții populari și nici aceia născuți și crescuți în vatra satului, Constantin Eretescu publică un volum despre Știma apei. Studii de mitologie și folclor (Editura Spandugino, București, 2022). Stratul vizat este arhaic, păgân (cu siguranță anterior epocii în care s-a cristalizat balada Meșterul Manole, o ilustrare estetică a mitului jertfei creatoare), întrucât autorul interpretează „legendele despre Știma Apei care sugerează ipoteza sacrificiilor umane săvârșite în cuprinsul riturilor agrare. În concepția populară arhaică, fiecare râu își are știma sa, sufletul apei: Oltul cere în fiecare zi câte un cap de om, zice poporul din Vâlcea. Credințe similare sunt atestate pentru râuri ca Mara, Siret, Prut, Sebeș, Bistrița, Târnava”.

Conform DEX, știma apei este un „personaj din mitologia populară, imaginat ca o femeie care protejează apele, pădurile, comorile etc.”. Din rândul scriitorilor importanți, îl amintim pe Vasile Voiculescu, care valorifică mitul știmei în nuvela intitulată Lostrița, dar nu în direcția de sacrificiu imanent, ci de dăruire a protagonistului (un tânăr pescar) unei iubiri iluzorii, precum în poemul Loreley de Heinrich Heine.

Constantin Eretescu, etnolog eminent, își concepe cartea pe două paliere: Studii, respectiv Oameni și cărți, astfel încât publicul – țintă e destul de larg, de la oameni de cultură, la cei interesați de mistere. Chiar în deschidere (capitolul Știma apei. Încercare de reconstituire a unui mit agrar), sunt reproduse mărturiile mai multor țărani și pescari, adunate în culegerile de profil ale lui Teofil Bizom, Reidar Th. Christiansen, Niculiță Voronca, Gheorghe Șincai sau Tony Brill. Destul de atractiv este capitolul Forme vechi de cult ale copacilor, datorită periplului cultural – științific la care luăm parte: „Timp de milenii, pe porțiuni întinse ale Pământului, pădurile au fost o prezență permanentă și copleșitoare. Cezar (De Bello Gallico) consemnează că în timpul campaniei militare încheiate prin cucerirea Galiei, a chestionat un grup de germani asupra aspectului țării lor, iar aceștia i-au spus că vreme de două luni au străbătut o pădure fără să-i dea de capăt”. Dintre speciile de arbori care au fost (și poate mai sunt) obiecte de cult religios, reținem: stejarii (Avram biblicul locuiește lângă stejari), brazii (ciobanii se mărturisesc brazilor), alunii etc. Asemenea lui Mircea Eliade, care a dat un studiu semnificativ despre Totem și tabu, Constantin Eretescu scrie despre Interdicția de a privi. Semnificația unui tabu: „Tabuul este o normă colectivă. Ea se aplică fiecărui membru al grupului social și, în felul acesta, reglementează relațiile în cuprinsul societății”.

Lista familiilor din Breb și data stabilizării în sat, precum și direcțiile în care s-a produs migrația spre Breb se regăsesc în tabelele inserate în capitolul Caracterul exogamic al comunităților sătești maramureșene și unitatea folclorică a zonei. Pe marginea testamentului ciobanului din Miorița, comentează Constantin Eretescu în diviziunea următoare, atrăgând atenția asupra importanței pe care fluierele o au în rândul păstorilor. De la anecdotele văzute ca biografii secrete și legendele despre Fata Pădurii, se ajunge la Folclorul citadin: bancurile, precum și la instituirea „zvonului drept gen folcloric”. Cu aplecare asupra istoriei concrete sunt ultimele două capitole (din prima secțiune), ale căror titluri sunt sugestive pentru o ideologie nu tocmai apusă: Obiceiuri noi pentru omul nou, Steaguri roșii pe ruine. Folcloristica românească.  

Oamenii și cărțile (din a doua parte a lucrării) sunt: Victor Gațak, cu Epica eroică a romanității orientale, Ion Ghinoiu, cu Obiceiuri populare pe an (carte pe care Constantin Eretescu o socotește „esențială”) și Otilia Hedeșan, cu Mitologia difuză a Fetei Pădurii. 

Cu un aparat critic impresionant (peste două sute de titluri din care a citat), Constantin Eretescu ne deschide, încă o dată, ușa înspre grădina edenică a folclorului național.