https://blog.revistaderecenzii.com/
*Cronică apărută în revista „Mozaicul”, Nr. 1 / 2024
Grigore Vieru a dat glas suferinței neamului, în lirica pe care a scris-o cu har, astfel încât numai simpla rostire a numelui său amintește de rana încă nevindecată a Basarabiei, de a fi fost ruptă și înstrăinată de la patria mamă. Această simbioză dintre poet și țară este sugerată de către titlul celei mai recente cărți, semnate de Tudor Nedelcea: Grigore Vieru sau Pătimirea basarabeană (Editura SITECH, Craiova, 2023, Precuvântare de Mihai Cimpoi).
El însuși cu o dublă vocație, enciclopedică și patriotică, Tudor Nedelcea și-a conceput lucrarea în trei secțiuni, completate cu facsimile, autografe și un album foto, în Anexe.
Primul capitol, Basarabia și Oltenia, două crengi ale aceluiași stejar, aduce în prim – plan punctele comune ale acestor ținuturi istorice (deși, după cum însuși autorul notează, alăturarea „acestor două nume poate părea, dacă nu bizară, cel puțin forțată”): 1) Basarabia și-a luat numele de la „celebra familie boierească a Basarabilor”, familie „originară din Oltenia”, 2) menținerea aceleiași credințe strămoșești, ortodoxismul, 3) la numai patru zile după semnarea pactului Molotov – Ribbentrop (1 iulie, 1940), primarii „comunelor suburbane Craiovei trec, în limita puterii lor, la o ofensivă emblematică”. Astfel, primarul comunei Bordeiu a stipulat hotărârea, semnată de toți consilierii comunali, ca „numele acestei comune să fie schimbat în numele de Basarabia”, iar căpitanul Dumitru Huioveanu (din Bariera Vâlcii) întocmea un memoriu pentru schimbarea denumirii localității, în semn „de solidaritate cu frații de peste Prut, greu încercați în acele momente” („Decizia: Comuna Suburbană Bariera Vâlcii se va numi comuna suburbană Chișinău, județul Dolj”).
Al doilea capitol, extrem de bine documentat – o adevărată istorie a literaturii române vechi -, este despre Odiseea culturii scrise în Basarabia. Locul bisericii în comunitate a fost esențial și a contribuit la menținerea conștiinței naționale, datorită, în principal, preoților, care, înainte de a sluji în limba oficială, slavona, prezentau enoriașilor (în limba română) conținuturile biblice. Pentru a ilustra starea de lucruri, atât din cancelarii, cât și din biserici, Tudor Nedelcea face trimiteri, între altele, la lucrarea Tipăriturile românești în Basarabia sub stăpânirea rusă (1812 – 1918) de Alexandru David, precum și la tratatul acad. Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Transilvania (Chișinău, 1996). Considerat de Tudor Nedelcea drept „cel mai cunoscut bibliograf basarabean și de asemenea publicist”, Alexandru David (care și-a finalizat studiile universitare la București, sub îndrumarea unor profesori de prestigiu, precum Ioan Bianu, Nerva Hodoș, N. Cartojan, G. C. Giurescu, Ștefan Ciobanu sau Dan Simionescu) face o statistică interesantă a tipăriturilor (din Basarabia), potrivit căreia „dintr-un total de 116 titluri, apărute între 1814 – 1877, 80 de titluri au apărut în limba română, 33 bilingve (română și rusă), iar trei titluri identificabile ca limbă de tipărire”. De asemenea, acad. Mihai Cimpoi operează „în definirea particularității culturii basarabene, cu concepte specifice: închiderea progresivă, basarabenismul ca formă a mioritismului, regionalismul cu accent pe etnic și cultural, tradiționalismul văzut, în cazul basarabeanului, ca un spațiu de securitate, ca o forță regenerativă, ca modus vivendi; politicul asociat cu răul existenței”.
Marin Sorescu și Basarabia se intitulează următoarea diviziune a cărții și este consacrată evenimentelor anului 1990, când, în calitate de redactor – șef al Editurii Scrisul Românesc, Tudor Nedelcea i-a cunoscut pe „marii scriitori de acolo: Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, N. Dabija, Valeriu Matei, D. Matcovschi, V. Nedelciuc, Leonida Lari, Gh. Vodă, I. Mânăscurtă, Arcadie Suceveanu, Serafim Saka, I. Gheorghiță, Nina Josu, Leo Butnaru, Anatol Vidrașcu, N. Esinencu, I. Hadârcă, I. Vieru, Andrei Strâmbeanu etc.”. Cu această ocazie, Tudor Nedelcea remarcă, aproape cu surprindere, că Marin Sorescu „nu numai că era posesorul unor informații de certă valoare despre Basarabia”, dar „își exprimase, încă din anul 1988, speranța și credința că va triumfa cauza românilor basarabeni”.
Grigore Vieru este prezentat în tehnica pluriperspectivismului, în șase capitole: Grigore Vieru și spiritul umanist, Veșnicul de pomenire, Acad. Grigore Vieru – „Ce crimă am făcut, domnilor?”, Grigore Vieru. Limba română – Odiseea noastră națională, Grigore Vieru. Ești ca și crucea pe care, Grigore Vieru. Făptura mamei. Din punctul de vedere al „demolatorilor de profesie”, Grigore Vieru este „total depășit” și, susține Tudor Nedelcea, i s-a vrut „și i se mai vrea încă (și după trecerea sa în eternitate), ca și în cazul modelului Mihai Eminescu, moartea civilă”. Motivele acestei uri ar fi: românismului lui Vieru, popularitatea sa firească și profundă, respectiv „dorința de a fi împreună toți românii pretutindenari”. La toate detractările, poetul nu a avut decât o singură replică, opera lui (cândva, însuși Nicolae Labiș solicita: să ne batem în cărți), apreciată, între alții, de Marin Sorescu, Mihai Ungheanu, Mihai Cimpoi, Eugen Simion, Ion Ciocanu, Marian Barbu, Marian Popa, Dan Zamfirescu, Zoe Dumitrescu – Bușulenga, Fănuș Băileșteanu, Ludmila Pânzari, Claudia Balaban, Claudia Ilievici, Stelian Gruia ș.a. Spre exemplu, Zoe Dumitrescu – Bușulenga scrie: „Grigore Vieru are o destinație impresionantă în ciuda simplității aparente a versului de o mare accesibilitate, și a temelor generale, nu foarte numeroase. Dar el se numără printre acei poeți a căror ființă se face ecoul tuturor, printre acei poeta vates de felul lui Goga, pentru care mesajul poeziei are, în virtutea rădăcinilor vii, atribute mesianice”. Viorel Dinescu îl vede „un propagandist al limbii vorbite de toți conaționalii săi. El înaintează cu succes folosind în lupta literară lira sa poetică. A fost comparat pe bună dreptate cu Eminescu, Coșbuc, Goga, Blaga, dar această comparație nu trebuie oprită la nivelul exprimării artistice”.
Întrebării: Cartea, a câta putere în stat? i se răspunde prin reproducerea unor fragmente din volumul cu titlu omonim, apărut la editura Scrisul Românesc (1997). Deosebit de atractivă este stenograma dezbaterilor care au avut loc în zilele de 25 – 27 octombrie, ale anului 1997, cu ocazia acordării premiilor Fundației „Scrisul Românesc”.
Partea științifică a lucrării de față o reprezintă secțiunile în care Tudor Nedelcea identifică și interpretează opiniile lui Eugen Simion despre „Drama cărții” care „este drama culturii, în esență” ori despre Invazia de incultură, ale Acad. Mihai Cimpoi, care declară, cu amărăciune – „Destinul cărții românești e un destin de cenușăreasă” sau ale Acad. Nicolae Dabija, care oferă această maximă: „Invincibilă nu e țara cu cât mai mulți soldați, ci țara cu mai mulți cititori”.
Volumul deține informații prețioase asupra unei epoci, începutul anilor nouăzeci ai secolului trecut, pe când speranța realipirii Basarabiei la țara mamă, România, a animat pe mulți conaționali, care și-au pus în frunte, pentru a câștiga bătălia cu istoria, pe cele mai relevante personalități ale lor. Un combatant pe frontul culturii, dar, totodată, și o personalitate culturală, este însuși autorul acestui volum elegant, Tudor Nedelcea.