Despre fericire*

„Dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră.“ (Marin Preda)

*Din volumul Virtualități ale compromisului

În opinia mea, aceste cuvinte se potrivesc unor snobi, a căror grijă este sincronizarea în morav, cu mediile cărora le aparțin sau numai le frecventează, și nu starea propriului suflet. Pe de altă parte, omul este o ființă socială și nu-i sunt străine multe dintre cele care alcătuiesc un standard de viață. Nu totdeauna bogăția materială aduce fericire. Bucuria unui păstor de a-și paște în voie, turma, având pășunea lui, amintește celui care-și pierde pământul, în favoarea unui veteran, ca în Eneida, cazul lui Vergiliu, de fericirea-i anterioară și își dă seama ce mult înseamnă o viață dusă în simplitate.

Într-o poezie populară din literatura spaniolă, un bărbat cânta pe drum, bucuria de a avea, în afară de cabană, trei oi: una îi dă lână, alta, lapte, a treia, miei.

În afirmația lui Marin Preda, se resimte și dorința de a aparține lumii precum și ideea că am supraviețui indiscutabil fără treptele sociale. De câte ori în stresul cotidian nu ne gândim la sobrietatea vieții la sat! Când, iarna, strânse la șezătoare, torcând o lână pură, în furci de lemn, țărăncile spuneau povești, dezvoltându-le spontan substanța. Cândva, mi-am exprimat compasiunea către arheologul Nica Marin, pentru oamenii din vechime, trăitori în bordeie. „Erau fericiți, mi-a răspuns. Lumina zilei era altfel, de o strălucire irepetabilă. Soarele nu va mai fi niciodată la fel de tânăr ca atunci. Ce răsărituri și ce apusuri au văzut ei! Când le era foame, vânau. Carnea pe care o mâncau era mereu proaspătă și n-o treceau prin foc. Era prăjită pe niște pietre bine încinse… Pădurile forfoteau de bivoli”.

Sigur le va fi fost frig oamenilor acelor epoci, am adăugat, dar și aici am fost contrazis. Descoperise, în toate bordeiele din perimetrul șantierului arheologic, sobe.