Despre puterea exemplului* din vol. Virtualități ale compromisului 

„Când chemi la muncă, să te văd cu sapa.“ (Nicolae Iorga)

Puterea exemplului este mare. Mihai Viteazul, ca să dea curaj ostașilor, lupta în fruntea lor. În fața atâtor inamici foarte bine pregătiți, câștigători de lupte și de teritorii, a nu ți se fi înmuiat picioarele era deja o performanță. Însă ei luptau (deseori) cu zece o dată. La situația acestor înaintași vajnici m-am tot gândit în pelerinajul meu estival. Am mai spus-o cunoscuților: turcii sunt mai prietenoși decât grecii, de exemplu, dar nu simți în Turcia siguranța din Grecia, unde turistul cu adevărat este suveran. Acum trei ani, mi s-a întâmplat, cu un GPS performant, care nu m-a trădat niciodată, comparativ cu oamenii, să greșesc autostrada. Mi-am dat seama după vreo patru kilometri. Ca să mă fi repoziționat pe ruta corectă, aveam două variante: de a merge patruzeci de kilometri în față ori patru înapoi. Am ales varianta a doua, dând cu spatele.

Nimeni nu mi-a zis nimic, dintre polițiști mă refer, deși cu siguranță, ei știau tot ce fac. Spre deosebire, în Turcia, cum am trecut de vamă, am fost oprit de un polițist de circulație, pentru diverse verificări.

Oamenii obișnuiți ai Turciei sunt calzi, femeile mai ales, chiar și cele purtătoare de baticuri specifice, aveau o finețe evidentă a trupului, pe care n-aș fi bănuit-o (de aici din Europa). Au grație în mers. Conferă o impresie certă de curățenie, zâmbetul le este hieratic. De-a dreptul comici pe plajă, sunt bărbații. Intră în mare în pantaloni trei sferturi și au mulțumirea de a nu fi încălcat indicațiile vestimentare din Coran. Trei sferturi de tradiție domnește în țară.

Am fost și în Istanbul care în traducere, înseamnă La oraș!, după cum primii locuitori păgâni îi auzeau pe romanii băștinași pronunțând. Călcam pământul știind că pe aici au mers în pas de domnitor, Dimitrie Cantemir și Constantin Brâncoveanu. Mă întrebam ce ar fi văzut ei atunci, din ceea ce eu contemplu astăzi. Marea vuia sub podul intercontinental și aducea valuri istorice în port; lega anii între ei. Pentru ce s-a sacrificat Brâncoveanu? Pentru cel fără de vină, ca să-l pot și eu îmbrățișa cu sufletul (pe Iisus) și să trăiesc în credința lui care mai sus ca orice e. Moscheile în care am intrat și în care am zăbovit din curiozitate, nu mi-au inspirat deloc sacralitate. Desigur pentru că m-am născut în altă lege sau pentru că adevărul e unul, cel instalat în oameni, de Iisus. Bisericile sătești, Doamne, cât spor îți dau să crezi că înăuntrul lor însuși Domnul îți pune mâna pe creștet. Ieși luminat de idee și de sigură tangență astrală. Torna, torna, fratre. Sunt cum bine se știe, cuvinte care atestă prezența limbii latine în Balcani. Ele au fost rostite într-o împrejurare care demonstrează că nu e potrivit ca totdeauna să-i urmezi pe cei din frunte, oricât ar părea de corectă direcția. În lucrarea Chronographia, Theophanes Confessor scrie: Noaptea, Comentiolos a aranjat armata și punând-o pe o singură linie de luptă a lăsat-o să înainteze; Și a avut în mâinile sale prilej de mare izbândă, dacă n-ar fi fost abătut de la această încercare din pricina unei întâmplări. Un animal de povară aruncase sarcina de pe el și cineva a strigat pe stăpânul animalului să îndrepte povara, zicându-i în limba maternă: torna, torna, fratre. Stăpânul catârului n-a auzit glasul, dar l-au auzit ostașii și, crezând că sunt înfrânți de dușmani, au luat-o la fugă, strigând în gura mare: torna, torna. Cuprins de spaimă grozavă, hanul a început să fugă și el din răsputeri. Și a fost lucru vrednic de văzut cum avarii și romanii fugeau unii de alții, fără să fie urmăriți de nimeni.

În concluzie, exemplul bun se vede, însă e bine să-l urmărești când trebuie, pe lumină, în rest, mai e nevoie și de intimitate, ca să-ți mai trăiești viața în conformitate cu tine însuți.

P.s.

Urmând indicațiile GPS-ului, într-o intersecție din centrul Istanbulului, am auzit un turc mustăcios strigând de pe un scuter încotro merg. I-am răspuns. Care hotel Historia, m-a întrebat într-o limbă română bună, că sunt două… În față și prima la stânga. Avea dreptate. De câte ori vine vorba de turci, îmi aduc aminte de o secvență pe care mi-a povestit-o Vladimir Osiac. După 1990, la Facultatea de Istorie a sosit o delegație din Turcia. Recepția s-a făcut în cabinetul de istorie, pe ai cărui pereți apăreau în fresce lupte crunte între otomani și români. Se uitau lung cei din delegație la desene, iar gazdele nu știau cum să explice ilustrația desuetă.