Cred că indiferent ce concert aș fi ales, tot aș fi fost bucuroasă cu alegerea făcută. M-a încântat concertul la care m-am dus până la urmă, dar de unde să știu ce am pierdut, căci doar n-am putut fi în două locuri în același timp, să fi știut cum fusese și concertul la care nu ajunsesem…Cum spune englezul, “when it rains, it pours “ – când plouă, toarnă cu găleata – Cu alte cuvinte, uneori ți se dă mai mult decât poți duce!

Am fost bucuroasă să primim colindătorii, dar și să mergem cu colindul.

Am sperat să împărțim bucuria Sărbătorilor cu băiatul nostru care acum este în California, deși noi suntem la Toronto. Cum să facem oare să fim împreună? Soțul meu îmi face o surpriză aducând un robot, care se deplasează, ce poate fi dirijat de la distanță, și care poate asigura comunicarea directă. Robotul are o față ce vede și aude, așa că am comunicat prin imagine și sunet. În plus, i-am simțit prezența în casă… Așa că am reușit să ne vedem cu Alexandru, care nu numai că auzea și vedea, ba chiar comanda din California robotul prin casa noastră din Toronto. Ne urmărea prin casă, timp în care auzeam și comentariile băiatului nostru: ia uite ce mare este camera mea din Toronto, se mira el…sau ce dor mi-a fost de zăpadă… și alte de astea. Robotul i-a permis deplasarea virtuală care de fapt era și una fizică, prin casă… Trecea praguri, mergea pe parchet sau covor, se uita după colțuri, se întorcea la stânga și dreapta, ba chiar își lungea gâtul să se uite mai sus sau mai jos… Prezența lui era simțită, știam unde este, la ce se uită, simțeam chiar când ți se uită în ceafă… o dată am și tresărit, surprinsă de prezența lui neașteptată, căci mă luase pe nepregătite… Te-ai gândi că vorbim despre un scenariu științifico-fantastic dacă nu ar fi realitate!

Am luat robotul cu noi în ajunul Crăciunului, când ne întâlneam la mama cu toată familia; numai Alexandru lipsea… așa că a fost și el cu noi. A stat cu noi la masă, am râs și glumit împreună, ba chiar am cântat colinde și am deschis cadourile, ca-n familie… Prezența băiatului nostru părea așa reală, că mama l-a invitat la piftie. Așadar am amestecat colindele cu piftiile și roboții. Așa cum eram plasați între tradiție, realitatea prezentă și futurism – sub bradul de Crăciun. Dacă tot vorbim despre viitor, sper că la sărbătorile viitoare să avem un robot care nu numai aude, vorbește, vede și se mișcă, sper ca următoarea generație de roboți să ne transmită gustul piftiilor și al sarmalelor, căci asta e tot ce rămăsese ne-comunicat în experiența multi-senzorială de la distanță.

Oricum, sentimentul festiv fusese comunicat clar și răspicat, în toată frumusețea lui, iar întâlnirea de familie părea la fel de vie ca cea de la Poiana Sibiului, când ne întâlneam de Sărbători. Îmi aduc aminte că în copilărie crăpau pietrele de frig în puterea iernii, când noi umblam cu colindul pe uliță, întrebând dacă “Ne dați ori nu ne dați, pâine și cârnați”.

Vorbind despre Poiana Sibiului, sat de ciobani, care încă mai păstrează tradiția venită din negura vremilor, acum Poienarii sunt toți conectați pe Facebook; am fost onorată sa ma alătur și eu grupului lor. De acolo primisem în ajunul Crăciunului următoarele urări:
Poiana Sibiului Satul Vlașinilor: Sărbători fericite și La mulți ani de aici din Inima României ! Cu drag și apreciere Poiana Sibiului Satul Vlașinilor

Eu raspund: Mă bucură urările primite de acasă! Crăciun Fericit!
La aceste urări primesc următorul răspuns:
Poiana Sibiului Satul Vlașinilor: Sărbători fericite,draga noastră !!