https://blog.revistaderecenzii.com/

Cuza era nu numai un barbat cu minte excepțional de ageră, dar firea îl mai înzestrase cu mari însușiri de barbat de stat. Era foarte simpatic, știa să se facă popular și iubit și să păstreze iubirea acelor cu care se găsea în contact. Avea un caracter pe cît de franc și de deschis îl poate avea un conducător de oameni, era stăpîn pe darul de a ști și de a putea să se hotărască răpede și să se ție de hotărîrea luată, care dealtmintrelea era aproape totdeauna cea bună. Absolut neînfricat, avea pentru primejdie cel mai desăvîrșit dispreț. Era prieten bun și credincios, cu totul lipsit de fudulie și de fumuri; vechilor prieteni, ramași în situațiunile cele mai umile, li arata aceleași atențiuni ca înainte de domnie; avea oroare de pompă și de ceremonial. [… ]

Cuza venise pe scaunul țării cu nume bine stabilit de judecător integru și de ocîrmuitor drept și vrednic: „oca lui Cuza” era vestită în amîndouă țările. Apoi mai era cunoscut ca barbat de o deosebită energie, cum dovedise chipul în care știuse, în timpul ocupațiunii austriace de la 1854—1856, să reprime excesele și actele de indisciplină ale soldățimii austriace la Galați. Noul domn fu îndată bine văzut de popor care nu întîrzie să simtă că pe scaunul țării de acuma are un prieten și un ocrotitor. În schimb, abia fusese ales, și clasele privilegiate care îl alesese, căci numai ele alegeau (Moldova numarînd, sub legea electorală a Convenției, numai vro mie șăpte sute de alegători), dar care simțise că nu cu ele va merge noul domn, începeau să-l trateze ca dușman. Și într-adevăr, el era de mai înainte botărît să schimbe cu desăvîrșire situația umilită și obijduită în care se afla țărănimea, adică masa națiunii, restituindu-i macar parte din drepturile ce i se cotropise și să silească clasele privilègiate ca și ele să ieie parte la sarcinile publice.

Ar fi cu totul nedrept să se pretindă că starea țăranului era mai nenorocită pe moșiile administrate în regie de boierii cei mari: dimpotrivă, adevarat era tocmai contrarul. Stăpînii mici și mai ales posesorii (arendașii) erau neasamanat mai împilatori, mai neîndurați decît boierii cei mari și vechilii lor, în administrația cărora intra îndeobște foarte multă neglijență și risipă, pe cînd la ceilalți nu se ierta nici macar un pui de găină și prea adesa se mai pretindeau munci și dări peste cele legiuite, se întrebuințau prăjini și stînjăni mai lungi sau mai scurți după cum cerea nevoia momentului, apoi se abuza de groaznica stare de incultură a țaranului pentru a-l încarca la socoteli. Dar marea majoritate a boierilor mari, care într-adevăr nu abuza de niște drepturi ce nu erau specificate de Regulamentul Organic, dar de fapt existau, ținea îndeobște cumplit la putința eventualei lor exercitări. Dacă nicăiure în Regulament nu se zice că stăpînul moșiei are dreptul să aducă la scara curții sau a cănțeleriei sale pe vrun țaran, să-l întindă jos, la pămînt, și să puie să-i aplice un număr de lovituri de bici sau de nuiele mai mic sau mare, după placul lui, totuș acesta era un drept ce boierimea mare și mică, aproape întreagă, îl exercita de fapt, o parte dintr-însa într-adevăr cu oarecare discrețiune, dar la care ținea morțiș și-l privea ca ceva sacru și chiar binefăcător pentru țaran.

Cuza aparținea cu bună samă boierimii, familia lui era fără îndoială veche, ocupase funcțiuni de samă și era înrudită și încuscrită cu familiile cele mai mari, totuș ea nu tăcea parte din acel număr prea restrîns de neamuri avînd pretenția să alcătuiască singure ceea ce, la mijlocul veacului trecut, era privit ca alcătuind aristocrația sau boierimea mare. (10) Aceasta era alcătuită dintr-un număr de vro treizeci de familii, parte de origină indigenă, parte de origină grecească, care, în cele două veacuri trecute, izbutind să monopolizeze slujbele cele înalte și puterea politică în țară, adunase averi însamnate. Pentru cei mulți din membrii acestei mari boierimi Cuza nu era decît un parvenit; mulți dintr-înșii votase pentru el, dar acest vot fusese dat într-un moment de însuflețire patriotică (de care în curînd s-au căit), pentru că nu se vedea cum să se ajungă altfeli la Unire în opinia lor, deci noul domn era lipsit de autoritate. În curînd însă au putut constata că el este foarte hotărît să și-o impuie.

Întăia cerere adresată de Cuza țării a atins un punct foarte simțitor al clasei privilegiate. Întemeindu-se pe starea de lipsă absolută a finanțelor țării, ministerul moldovenesc, care era prezidat de Vasile Sturdza, fostul caimacam din Căimacămia de Trei, a cerut Camerei să voteze o contribuțiune de 5 milioane de lei asupra proprietății funciare. Pănă atunci boierimea era scutită de dări și proprietatea funciară nu era impusă. Domnul se bizuia, pentru a face această cerere, pe articolul 46 al Convenției, care hotăra egalitatea tuturor românilor înaintea dărilor. Această contribuție fu votată în unanimitate, iarăș într-un moment de însuflețire, dar și acuma căința nu întîrzie. Trecură luni fără ca să se poată încasa macar un ban, din pricină că proprietarii puneau feli de feli de bețe în roate pentru împiedicarea oricărei lucrări de constatare a cîtimii dării. Mai mult chiar, ministerul care promulgase legea relativă la darea în chestiune nu întîrzie să fie dat în judecată, sub cuvînt că, contrar stipulațiunilor Convenției, legea aceasta fuse promulgată înainte ca Comisia Centrală să se fi pronunțat asupra ei.

Însă, în acel moment (30 ianuar 1859), Comisia Centrală încă nici nu era constituita, iar propunerea de dare în judecată nu era altceva decît un răsvot în chestiunea dării, care numai mult mai tîrziu a putut să fie hotărîtă, sporind dușmănia între foștii privilegiați și domn.

Și aici trebuie să amintesc că acea clasă privilegiată era departe de a fi exclusiv alcătuită din aristocrația de naștere, mare sau mică, a țării, dar că era, dimpotrivă, înecată în mulțimea boieriților făcuți, împotriva stipulațiunilor Regulamentului, în timpul guvernelor ce își succedase de la 1834 încoace. Dacă tatei desființarea acestui privilegiu nu i-a fost pe plac, vatavul nostru de ogradă, serdarul Neculai Lefter, vechilul nostru, medelnicerul Manolache Oatu, și vataful de la Pralea, medelnicerul Iancu Popovici, făceau de turbare clăbuci la gură, cînd denunțau batjocura ce li se făcea punîndu-i să plătească bir ca oricare mojic de țaran sau ca oricare cioară de țigan.

Comisia Centrala a fost în sfîrșit alcătuită, dar această alcătuire deloc nu a contribuit la aducerea unei atmosfere de pace. Cum am aratat mai sus, tata a fost ales președintele ei, și el acuma numai de simțiminte binevoitoare cătră domn nu era însuflețit. După ce Comisia, cu foarte mare încetineală, și-a discutat și votat regulamentul interior, ea a început sa discute proiectul de constituție și, cu acest prilej, spiritul ostil al dreptei față de domn a izbuhnit pe față. În mesaj, Cuza atinsese număroase chestiuni relative la deosebite reforme menite să puie în acord legislația în ființă a țării cu hotărîrile Convenției. În proiectul de răspuns la acel mesaj, nu se face absolut nici o mențiune despre reformele în chestiune, avîndu-se însă grijă a se aminti domnului îndatorirea luată: „că va privi îndoita sa alegere numai ca o datorie, ea să nu fie altceva decît o verigă care să lege trecutul de aspirațiunile viitorului: Unirea țărilor române sub un domn străin”. Și după ce proiectul apasa asupra primejdiei de dezmembrare ce-l înfățoșa sistemul electiv, termina prin cuvintele: „roagă pe înălțimea-sa ca, fără a lasa să se piardă momentele favorabile, să facă a se ajunge la scopul dorit”.

Și această politică era cu desăvîrșire greșită, căci în acel moment era absolut cu neputință să se obție de la Europa prințul străin și Unirea desăvîrșită. Era exclus să se obție prințul străin căci atunci nici Turcia, nici Austria, nici Rusia nu-l voiau și nici Napoleon al III-lea nu vedea vrun temei pentru a-i grăbi aducerea, fiind din parte-i foarte mulțămit de Cuza. În realitate, insistența pusă de cătră o parte a românilor ca să ceară principele străin plictisea numai în acel moment pe acele puteri care nu-i erau hotărît contrare, Napoleon al III-lea era foarte dispus să lucreze pentru o Unire mai perfectă, dar sub Cuza. Stăruindu-se de cătră o parte din români a se cere imediata aducere a principelui străin nu era altceva decît a pune piedeci demersurilor începute din prima zi la Constantinopol de cătră Negri, în înțelegere cu domnul, pentru obținerea unei Uniri mai perfecte. Pe de altă parte, era firesc ca această insistență de a cere lui Cuza să-și cedeze cît mai curînd locul în care avea conștiință că poate aduce serviciile cele mai însamnate țării nu putea decît să-l jignească adînc și să mărească hogașul dintre el și foștii privilegiați.

În urma înfrîngerii Austriei în Italia, Poarta, văzîndu-se izolată, nu putuse decît să recunoască, în sfîrșit, după nouă luni de amînări, îndoita alegere a lui Cuza, dar prin două firmane deosebite, iar vizita domnitorului la Constantinopol nu avu loc decît în toamna anului 1860. La această primire au lipsit însă cu desăvîrșire toate formele umilitoare care erau pănă atunci legate de ceremonie. Sultanul primi pe domn în picioare și făcu chiar cîțiva pași înaintea lui. Chipul în care se înfăptuia pănă atunci solemnitatea, sultanul șăzînd pe tron, prosternarea domnilor în fața suzeranului, sărutarea papucului, apoi rămînerea lor în fața lui cu mînile încrucișate pe piept ramaseră lucruri ale trecutului.

Circulările lui Kogălniceanu din toamna anului 1860 în Moldova au dus la culme nemulțămirea foștilor privilegiați. Mai ales acea adresată la 18 novembre prefecților stîrni o adevarată furtună împotriva lui. Îmi aduc bine aminte de indignarea și de mînia tatei și a întregului nostru cerc de rude și de prieteni, care nu conteneau cu acuzările împotriva domnului și a ministrului său pentru că „ațîță pe țarani la răscoală și vor să-i îndemne la fapte ca acele care s-au petrecut în Galiția”. Nu știam deloc atunci ce erau acele fapte care s-întîmplase în Gaiiția și cînd se întîmplase zisele fapte, dar afirmarea că Cuza și Kogălniceanu voiau să împingă pe țaranii noștri să comită grozăvii o auzeam cel puțin de zece ori pe zi.

Și, Doamne, frumoasă mi s-a părut mie acea circulară a lui Kogălniceanu, cînd, vro cinci ani mai tîrziu, am dat din întîmplare peste dînsa. Reproduc parte din cuprinsul ei mai jos.

Camera Moldovei, sub cuvînt că ministerul, prin suspendarea și exilul la Slatina a mitropolitului Moldovei, Sofronie Miclescu, a violat articolul 46 al Convenției, a votat în urma raportului făcut de Lascar Catargiu, darea în judecată a ministerului Kogălniceanu. Precum s-a dovedit mai tîrziu, suspendarea și exilul acestui mitropolit a fost o pedeapsă din cale-afară ușoară și meritată pentru fapta săvîrșită de el, care nu era nimica mai puțin decît o cerere de ajutor, adresată de el împăratului Rusiei, împotriva măsurilor foarte binecuvîntate, dealtfeli, luate de guvernul Moldovei pentru a aduce ordine în administrația averii eparhiilor și mănăstirilor chinovii ale Moldovei. [… ]

Cătră acest temei s-au adăugit însă alte capete de acuzație, care erau circulara din 18 noiemvrie 1860, precum și faptul de a fi supus de proprietari la contribuția cătră cutia sătească, acel de a fi făcut în fiecare sat cîte o închisoare pe calea beilicului, înființarea de județe sătești și altele de acelaș feli, în fine, Kogălniceanu mai era acuzat că a calcat libertatea individuală punînd să aresteze și dînd în judecată pe președintele municipalității din Ieși, Balica.

Acestor capete de acuzație el a răspuns în cursul a trei șădinți, cuvintele sale cele mai de samă fiind acele rostite în șădința de la 11 fevruar 1860, care ar trebui să fie înscrise în inima oricărui român. La acuzațiile mai mărunte, cum erau: supunerea proprietarilor la contribuție cătră cutiile sătești, a răspuns că proprietarul face parte din comună, că cheltuielile cutiei sătești pentru facerea podurilor, plata Monitorului, salarul vornicului și al scriitorului erau mai mult în folosul proprietarului. În ce privește închisorile sătești, făcute de săteni pe calea beilicului, a zis că bataia desființîndu-se, ea trebuie, vrînd, nevrînd înlocuită prin alt chip de a pedepsi delictele; iar dacă a înființat fără lege județele sătești, a făcut-o în scop de a scăpa, în sfîrșit, pe țaran de judecata proprietarului, prea adesa totodată judecător și împricinat în cauză. În fine, vorbind de arestarea și darea în judecată a lui Balica, a zis:

„Am făcut-o fiindcă a fost necuviincios față cu ministrul țării sale. Dar de ce nu protestați oare contra zilnicelor încălcări ale libertății individuale a țaranilor, zilnic încalcată nu numai de subprefect și de jandarm, dar și de gospodarii moșiilor, de vechilii și de vatajii, și de feciorii boierești. Dacă merit un blam este că nu am întrebuințat toată energia pentru ca articolul 46 din Convenție să devie un adevăr nu numai pentru cei tari, ci și pentru cei slabi.”

Dar principala greutate a acuzației era îndreptată asupra vestitei circulări de la 18 novembre 1860. Grigore Balș aruncase cuvintele: „Vă îndemn să binevoiți a ceti circulara d-lui Kogălniceanu cătră prefecți, din ziua de 18 noiemvre, pe care circulară toată țara a declarat-o de provocatoare, spre a vedea dacă viața și proprietatea puteau să fie ocrotite sub ministerul domniei-sale, după asemene provocări.”

Reproduc aici părțile cele mai însemnate ale discursului lui Kogălniceanu. Ele mi-au făcut atunci o impresiune atît de adîncă, realitatea și adevărul tabloului făcut de el a stării de lucruri de la țară în acel moment mi s-a înfățoșat în chip atît de drastic înaintea ochilor, încît țin ca cuvintele marelui moldovan să nu lipsască din aceste Amintiri. Aceste cuvinte, pe mine, fiul uneia din căpeteniile privilegiaților, al unui adversar înverșunat al abolirii imediate a privilegiilor, au avut darul să mă facă, de cînd le-am cetit pentru întăia oară, la vîrsta de treisprezece ani, partizanul însuflețit al ideilor și al simțimintelor cuprinse într-însele.

„Vin acuma la circulara circulărilor, la faimoasa circulară din 18 noiemvre, care s-a numit «circulara provocatoare». De mai nainte, domnilor, vă spun și vă declar cu toată francheța, că sînt pentru îmbunătățirea soartei țaranilor, sînt pentru împroprietărirea lor. În îmbunătățirea soartei țaranilor văd tot viitorul țării mele, văd fondarea naționalității române. Cîtă vreme țaranii vor fi sub jug, cît vor fi ei considerați ca niște mașine bune de produs grîu și popușoi, pănă cînd ei nu vor fi lipiți cătră țară prin drituri și avere, pănă cînd, într-un cuvînt, ei nu vor fi cetățeni, noi nu vom avea o nație! Cel de pe urmă cuvînt al Convenției este fondarea naționalității române și, ca mijloc puternic întru aceasta, ea a ales, ea a prescris ridicarea claselor de jos? Articolul 46 nu zice, nu însemnează alta. Realizarea acestei misii, prescrisă guvernului lui Alexandru Ioan I, a fost visul meu, a fost obiectul întregii mele activități. Dar, d-lor, eu am voit ca să se creeze o așa stare de lucruri, încît cel de pe urmă țaran să aibă cunoștința datoriilor și a drepturilor sale! Am vrut ca, și la noi, cel mai de pe urmă țaran să poată zice ceea ce zice fiecare englez: Dieu et mon droit I Dumnezeu și dreptul meu! Prin aceasta nu vătămăm nici un interes legiuit, dar contribuim la întărirea nației și a țării. O mai repet, în cît timp țaranul nu va avea conștiința drepturilor și a conștiinței sale cătră însuși pămînteni, cu greu o va avea cătră străini, în cît timp îl vom lasa în poziția în care se găsește astăzi — asuprit, bătut, tratat ca un dobitoc, nelegat cătră țară prin nimica, ce sprijin vom putea avea de la dînsul în ora pericolului, în ora în care va trebui să ni apărăm țara și naționalitatea? D-lor, să fim bine siguri că, în cîtă vreme țaranul nostru se va lasa să fie bătut de pămîntean, el se va lasa să fie bătut și de străin; ba chiar va putea deveni instrument de răzbunare în mîna străinului! Este timp dar, ca înaintea interesului privat, să gîndim la interesul cel obștesc, ca înainte de a ne ocupa de moșiile cele mici ale noastre, să ne ocupăm de moșia cea mare, de România, cum făceau părinții noștri. Chestia Orientului este plină de nori și de fulgere; trebuie să ne gîndim serios ca de acuma să ne ferim de trăsnetul ce ne amenință! Însă cu ce să ne ferim? Socotim, poate, că și pe viitor trebuie să ne mărginim a primi pe cuceritorii noștri cu capetele pe tipsie, cum se zice în limba populară, și, la ducerea lor, să-i întovărășim cu buchete de lăcrămioare? Socot că aceasta nu o mai voim. Ei bine, aceasta va fi în cîtă vreme țaranii, greu poporului, nu vor avea interese vitale materiale, pentru a sări și a-și apara moșia în contra străinilor năvălitori. Domnilor, 2000 de boieri nu fac o nație. Aceasta este un adevăr pe care nimene nu-l poate contesta…”

„… socotiți că o nație nu are trebuință pentru apararea drepturilor sale și de alte manifestații mai energice și mai unanime? Și socotiți că acestea le vom putea avea în cîtă vreme țaranul nu va avea aceleași simțiri și aceleași interese pentru țară, întocmai ca și clasele superioare?

Eu, domnilor, ca să ajungem la aceasta, din toată inima m-am silit dar, aceea ce simțește boieriul pentru țara sa, să fac să simțască și țaranul; am căutat prin acelaș interes să leg și sucmanul și surtucul; ca și sub o haină, și sub alta, să bată o singură inimă. Spre a ajunge la aceasta, vă mărturisesc, d-lor, am avut îndrăzneala, prin circulările mele, de a vorbi țaranilor de drepturile lor, de demnitatea lor de români; li-am vorbit de gloria strămoșilor lor, de timpurile lui Ștefan cel Mare și ale lui Mihai Viteazul, cînd și țaranul simțea că are o patrie și alăturea cu boierul se bătea pentru apărarea ei!…

Vorbind țaranilor de Convențiune, de drepturi, de națiune, prin acestea nu am înțeles să înjosesc, ci să ridic o clasă… Nime nu va tăgădui că Convențiunea este o întreagă revoluțiune în existența noastră națională, politică și socială, însă o revoluțiune de sus, o revoluțiune de pace, ce împiedecă pe acea de jos, acea de stradă.

Eu ca ministru m-am văzut față în față cu două revoluții: una de sus și alta de jos. Am preferat pe cea de sus, am căutat să ridic simțul și demnitatea țaranilor; m-am silit să li insuflu încrederea în noile instituții, mai drepte pentru dînșii decît cele vechi. Neadormita mea îngrijire a fost ca sa fac pe țarani să creadă în ocîrmuire; căci aveam și am convicția că în cît timp țaranii vor avea încredere în guvern, încredere mai ales în Alexandru Ion I, revoluțiune de jos nu va fi. Revoluția de jos nu va fi decît atunci cînd vom înăduși, cînd nu vom îndeplini dorințile țării, drepturile ce Convențiunea le închezășluiește claselor de jos.

Atunci negreșit se va întîmpla ce se întîmplă cu vaporul, care, dacă prea se comprimă, sparge mașina, am voit ca să funcționeze și să ni ducă țara înainte.”

(Declară că nu a înțeles, voind ridicarea țaranilor la demnitatea de cetățeni, să jignească pe boieri. Este și el boier, urmaș de boier, vornic mare.)

„Am atacat boierismul, nu boierii. Spiritul boieresc și-a făcut timpul, el nu mai poate a se menține sub regimul convențional. Acest boierism carele, sub formele convenționalismului, ține a pastra în putere privilegiul regulamentar, l-am combătut toată viața mea. Boierii însă ca indivizi niciodată nu i-am atacat. Au nu sînt o mulțime din ei, care au fost, în 1856 și 1857, în capul marii noastre mișcări naționale? Au și însuș în cea mare chestie socială, adică îmbunătățirea soartei țaranilor, nu sînt mulți boieri cu numele cele mai strălucite care împărtășesc ideile și principiile mele? Chiar dintre funcționarii și miniștrii regimelor trecute nu sunt mulți care au îmbrățoșat cu sinceritate ideile secolului și situațiunea actuală? Pentru ce acestora li-aș închide viitorul? N-am înțeles să atac pe nimeni îndeosebi; am lovit boierismul fiindcă el este lovit de secolul nostru…”

„… Nu, d-lor, nu eu am provocat pe țarani! Nu eu am făcut că astăzi sunt mai dîrji decît înainte; că astăzi nu rabdă atît de ușor împilarea și lovirea ca în timpul Regulamentului. Cel ce li-a ridicat conștiința drepturilor și a demnității lor este marele act european, carele a făcut și pe țaran să ia parte la reprezentanță în Adunările ad-hoc din 1857, act care luînd pe acei țarani, ce mai înainte nici nu îndrăzneau a se arata la poarta curții, i-au pus pe băncile Adunării, alăturea cu domnul Știrbei, cu domnul Bibescu, alăturea cu toți dumneavoastră și au făcut ca votul țaranului să aibă aceeași greutate ca votul stîlpilor țării. I-a mai provocat și ambasadorul reginei Marei Britanii care, la deschiderea Adunării din 1857, a invitat pe deputații țarani la ceai, întocmai ca și pe cel întăi boier și, în fața tuturora, li-a zis: «Voi sunteți adevarații reprezentanți ai națiunii române, voi reprezentați viitorul».

I-au mai întărîtat și luptele dintre separatiști și unioniști. I-au mai provocat rezultatul negativ ce l-au dobîndit, în Adunarea de la 1857, cererile lor în privința boierescului! Ei, care au iscălit cu noi toate dorințile naționale, cînd a venit timpul de a ne ocupa și de cererile speciale, drept singur rezultat au capatat insulte de la această tribună, astfeli că fiecare din bieții deputați s-a întors pe la casele lor cu deznădejdea în inimă și cu blăstămul pe buze și nici macar în casele lor nu au fost liniștiți. Pe unii i-au maltratat proprietarii pentru că au îndrăznit a se tîngui de soarta lor, pe alții i-a tiranizat guvernul lui Vogoridi, care cu sila li-a luat pănă și buletinele Adunării ad-hoc…

În sfîrșit, spre a reveni la acuzările de provocare, au provocat pe țarani o așteptare de patru ani, cu toate că Convenția zice să toți românii sînt egali înaintea legii, și că se va proceda fără întîrziere la îmbunătățirea soartei țaranilor. Iată, se apropie trei ani de la promulgarea Convenției.

Ei bine! Eu nu fac întrebarea: care voce în acești trei ani s-a ridicat în favoarea țaranilor? S-au votat, în adevăr, întinderea dărilor, întinderea recrutației asupra tuturor claselor societății: însă pentru că și boierul și proprietarul plătește bine, pentru aceasta ușuratu-s-a birul țaranilor? însă pentru că și feciorii foștilor privilegiați sînt supuși la recrutație, pentru aceasta ușuratu-s-a ceva din sarcinile țaranilor? Nu, îmbunătățirea soartei țaranilor pănă acuma nu s-a făcut și prin urmare nu s-au precurmat nici dreptele lor tînguiri. Așadar, nu eu am provocat pe țarani.”

(Arată starea de nemulțumire în care se afla țara cînd a fost chemat la guvern, nemulțămirile claselor de sus și de jos: lăcustele, boala de vite, recoltele răle din trecut, îngrijirile răspîndite în țară din cauza operațiilor statistice și a recensămîntului pentru recrutare, care se aplica pentru întăia oară, începuturi de răscoală la Botoșani și la Covurlui, țaranii strigînd: „Nu avem nimica de aparat: Deie soldați cei ce au moșii! Deie boierii!”) (Arată cum a liniștit pe săteni.)

„O cauză din nemulțămirile sătenilor erau obijduirile la care erau încă expuși din partea proprietarilor și mai ales a posesorilor greci.

Dacă sunt mulți proprietari buni, nu pot nega că sunt și mulți proprietari și posesori răi, care, cu toate principiile Convenției, cu toate ordinele guvernului, maltratează pe țărani ca în timpul Regulamentului. Ba sînt chiar moșii unde însăși administrația nu poate răzbate. Jandarmii se leagă cot la cot, subprefecții sunt siliți să încunjure moșia, în unele locuri însuși proprietatea guvernului nu se respectează, precum s-a întîmplat la o moșie din ținutul Romanului, unde proprietarul a secfestrat tărăboanțele, boii, căruțele unui antreprenor al departamentului Lucrărilor Publice. În agitația dar, care din ce în ce mai mult se întindea între săteni, măsura cea mai mare, mai salutară, era, pe de o parte, să stăvilesc împilările și, pe de alta, să ridic moralul țaranilor, să-i asigur despre viitor, să li insuflu încredere în ocîrmuire și în domnul țării. Acesta a fost scopul circulării pe care d-l Balș a numit-o provocătoare. Cu ceva nepărtinire ea, din contra, s-ar putea numi împăcătoare.”

Dă cetire circulării Ministerului de Interne al Moldovei no. 17025 din 18 noiemvre 1860.

Prin această circulară se recomandă prefecților su aducă la cunoștința țaranilor că îmbunătățirea soartei lor, închezeșluită prin articolul 46 al Convenției, urmează să se facă curînd în chipul legiuit, iar pănă atunci să privegheze pentru ca ei să nu fie obijduiți peste prevederile legii de față.

„Pe cît ei sunt îndatoriți a îndeplini legiuitele lor îndatoriri cătră proprietate, pe atîta și proprietarii, posesorii și vechilii trebuie a fi mărginiți de a nu obijdui pe săteni peste legiuitul pont.

Orice asupriri și mai ales bătăile să contenească, și să știi cu deplin, d-le prefect, că ocîrmuirea este hotărîtă a pedepsi cu cea mai mare asprime pe oricine, fie slujbaș, fie particular, care în viitor ar îndrăzni a obijdui pe țarani.

Fii aspru cătră cei nătîngi și răi, dar apără pe cei blînzi și buni. Este vreme ca și țaranul să fie privit ca cetățean; este vreme ca și el să fie aparat în persoana, în cinstea, în averea lui. Aceasta este cea dintăi, cea mai mare din datorințile dumitale, d-le prefect, și să știi că voi priveghea ca această dorință să se împlinească.

M-am înștiințat că prin unele sate umblă răuvoitori și răzvrătitori și se încearcă de a întărită pe bunii noștri țarani în contra ocîrmuirii! A face aceasta este a fi dușmanul țării, al domnului și al însuși țaranilor. Cine voiește binele locuitorilor trebuie mai ales să-i îndemne la paza liniștii și la supunerea cătră ocîrmuire. Numai prin buna rînduială țara – nii vor putea dobîndi dragostea domnului și a puterilor legiuitoare; numai prin rabdare țaranii vor izbuti la îmbunătățirea soartei lor, făgăduită de marele puteri ale Europei și pe care măria-sa domnul din toată inima o voiește a o pune în lucrare cît mai curînd.

Silește-te dar, d-le prefect, ca să liniștești pe locuitori și să li insufli încredere în domnul țării. Spune-li de-a dreptul, spune-li prin subprefecți, ca ei să astupe urechile la vorbele răuvoitorilor și răzvrătitorilor, oricari ar fi! Să-și puie toată credința în măria-sa Alexandru Ion și în ocîrmuirea lui. Cu toții voim îmbunătățirea soartei țaranilor; și, ca să ajungă la aceasta, ocîrmuirea este hotărîtă a trece peste toate piedicile, peste toate greutățile. Măria-sa domnul este pătruns de marea sa chemare; el știe că nu poate fi pace, putere și fericire în România întru cîtă vreme țaranii nu vor fi fericiți. Noi toți cîți sîntem de măria-sa chemați la trebile țării trebuie dar să ne pătrundem bine de aceste adevăruri. Respect drepturilor proprietății, dar respect și drepturilor țaranilor! Să cerem supunere de la dînșii, dar și noi să li dăm dreptate și aparare.”

Partea reprodusă aici în cursive, mai ales pasagiile în care se vorbea de fericirea ce domnul era hotărît s-o asigure țaranilor prin care cuvinte nu se putea înțelege decît împroprietărirea lor, fusese mai ales ceea ce stîrnise mînia privilegiaților și-i împinsese să ceară darea în judecată a ministrului care cutezase să deie o asemene circulară, împotriva căreia, judecînd după principiile astăzi admise de toată lumea, nu se pot găsi decît cuvinte de laudă și care, dată fiind starea de asuprire la care era supus țaranul nostru atunci, combinată cu agitația de care era cuprins în urma participării lui la divanurile ad-hoc, a răspingerii de cătră acel divan a cererilor sale, a luptelor pentru Unire la care fusese chemat să ieie parte și a necontenitei amînări a îmbunătățirii soartei sale promisă de Convenție, făgăduință de care clasa țaranească avea perfectă știință, nu se poate numi, dimpotrivă, decît un act de înaltă prevedere, datorit unei minți deosebit de agere, de prevăzătoare și de clare.

Despre izbînda propunerii de dare în judecată a lui Kogălniceanu, cred că nici majoritatea, nici minoritatea comisiei nu și-a fi făcut vro iluzie. Ministerul a demisionat și nu s-a mai vorbit de dare în judecată. Lupta între boierime și domn a devenit din acel moment mai înverșunată și mai aprigă din zi în zi, cea dintăi fiind hotărîtă să se folosească pănă în ultimul moment de faptul că dreptul de vot alcătuia un adevărat monopol în mînile ei, iar cel de al doilea, absolut conștient de înaltă misiune ce i-o impusese ridicarea lui la scaunele amînduror acestor țări, adică aceea de a pune la cale preschimbarea unor turme de inconștienți în națiune de cetățeni. Își dădea prea bine samă că aducerea la desăvîrșita îndeplinire a unei asemene misiuni, departe de a fi cu putință în scurtul timp în care îi putea fi dat să ocupe aceste scaune, cerea fără îndoială un timp neasamanat mai lung decît viața de care putea să aibă parte, era însă hotărît ca el să fie acela din al cărui voință și sîrguință să fi plecat măreața mișcare. [… ]

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Amintiri_din_copil%C4%83rie_(Rosetti)/Capitolul_VII._Din_domnia_lui_Cuza