https://blog.revistaderecenzii.com/

Tot pe vremurile-acelea, în hotar cu sciții, se-tindea țara tracilor către miazăzi și apus, până-n stâncile Balcanilor -muntele Hemus, cum îi ziceau pe atunci — pragul strălucitului regat al Macedoniei. Popor mare și vrednic în războaie erau tracii, dar desfăcut în neamuri multe, și la prea mulți stăpâni împărțit.

Cu patru sute de ani înainte de Hristos, regatul Macedoniei, întorcându-se și-ncepând a-și lărgi granițele, împinge duiumul tracilor încoace.

Geții, o ramură puternică din tulpina tracă, năpădesc în ținuturile sciților, îi mătură pentru totdeauna din câmpiile Dobrogei și urzesc ei țară și stăpânire nouă pe valea Dunării, din Marea Neagră-n poalele Carpaților. De aici, se repăd călări și mai pradă în câteva rânduri ținuturile mărginașe ale bogatei Macedonii. Dar în vara anului 335 (înainte de Hristos) Alexandru cel Mare năvăli într-o noapte și, înaintând prin lanurile de grâu de pe Bărăgan, îi prinde pe neașteptate între zdrobitoarele lui falange, îi bate și-i gonește până la un oraș de lemn, căruia-i dă foc, și se-ntoarce biruitor, încărcat de prăzi, de robi și de ostatici. Mai târziu, după moartea lui Alexandru cel Mare și frângerea uriașei lui împărății în patru, se ispitește și Lizimac să răpuie pe geți, dar, de astă dată,

aceștia-și pustiesc țara și-l lasă să înainteze, până ce oastea lui, biruită de foame, nu mai poate lupta. Atunci îi împresoară și-l duc într-un oraș a lor, Helis. Aici Dromihete, regele geților, primește cu mare cinste pe Lizimac și pe ai lui, le așterne pe jos covoare scumpe din Macedonia, și-i ospătează la o masămpodobită, dându-le bucate alese pe talere de argint și vinuri aromate în cupe de aur. Iar el, cu geții lui, s-așează la o masă de rând, ospătând pe talere de lemn mâncări de legume simplu gătite, și bând apă din pahare de corn. La sfârșit se scoală și-ntreabă cu blândețe pe Lizimac: care ospăț i-a plăcut mai mult, al macedonenilor, sau al geților?

— Al macedonenilor îi răspunde Lizimac.
— Atunci, zice Dromihete, de ce-ți lași traiul tău bun de-acasă și bogățiile cuprinsului tău, și vii să cucerești o țară, care-și hrănește așa de rău pe supușii ei?

Geții erau viteji, mândri și netemători de moarte. Dintre toate popoarele peste care-a trecut Dariu cu marea lui oaste, când a venit împotriva sciților, numai geții au îndrăznit să se lupte cu el, și nu și-au plecat arcurile, decât răpuși de covârșitoarea mulțime a perșilor. Că nici mânia cerului nu domina trufia lor, ci când tuna și fulgera, ei, încălecând pe cai, făceau gălăgie mare și, furioși, trăgeau cu săgețile-n nori. Solii lor, care cântau din chitară înainte de a-și spune solia, întrebați de Alexandru cel Mare dacă se tem de el, i-au răspuns cu mândrie: „Geții nu se tem decât de cer, să nu cadă pe ei”.

Așa era poporul care-a stăpânit mai de mult locurile acestea. Răsărit din marele trunchi al familiei trace, neamul acesta de viteji s-a desfăcut cu timpul în două ramuri: geții s-au împânzit mai mult pe dreapta Dunării, din jos de cataracte; iar în stânga, spre întăriturile munților, și-au fost ales dacii pământul stăpânirii lor. Aceștia însă, împinși mai târziu de gloatele iasigilor, au părăsit șesul și au intrat de-a binele, la munți, în țara agatirșilor, pe care lesne-i vor fi supus și sorbit în unda lor proaspătă, plină de putere și de tinerețe. Și astfel, precum odinioară, din familia tracilor, Carpații au tras vița cea mai aleasă, și au îngrădit-o în adăposturile lor, tot așa, mai în urmă, din același izvor de oameni, acei care prin bărbăția lor și prin înaltele lor însușiri sufletești erau chemați să iasă mai în vază în câmpul istoriei, pe aceeași dâră s-au tras și în aceiași munți și-au pus temeiul țării lor.

La vechii traci fusese mai de mult un preot înțelept, Zamolxis. Învățăturile lui spuneau că viața aceasta e o încercare, o trecere vremelnică și plină de zbuciumări către viața cea de veci, singura frumoasă și întru adevăr fericită. A trăi cumpătat, a privi suferința ca o binecuvântare și moartea ca o mântuire, ca o dulce chemare a milostivului Gebeleizis în împărăția liniștii celei de veci, eră, pentru credincioșii lui, izvorul adevăratei înțelepciuni și taina adevăratei puteri pe pământ. Din izvorul acesta și-au tras dacii credința, tăria și rostul vieții lor. Vrednici coborâtori ai tracilor, ei își făcură un zeu din Zamolxis, o religie din învățăturile lui . Întăriți sufletește, pregătiți astfel pentru vitejii mari, și stăpâni pe-o țară frumoasă, bogată și darnică -anume parcă făcută pentru un asemenea popor — dacii ajung, în mai puțin de-un veac, să-și întindă puterea peste toate neamurile ce roiau în câmpiile Dunării, și să închege o singură domnie, din cătările Carpaților până-n limanurile Mării Negre.Și el îmi dete ochii să văd lumina zileiȘi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,În vuietul de vânturi auzit-am al lui mersȘi-n glas purtat de cântec simții duiosu-i vers ­Și tot pe lâng-acestea cerșesc înc-un adaosSă-ngăduie intrarea-mi în veșnicul repaos!Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,S-asculte orice gură ce-ar vrea ca să mă râdă,Puteri să puie-n brațul ce-ar sta să mă ucidă,Ș-acela între oameni devină cel întâi,Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.(Din Rugăciunea unui dac de Eminescu).

Cu optzeci de ani înainte de Hristos, porunci profetul Deceneu, sfetnicul marelui rege Boerebiste să se stârpească viile pentru ca nu cumva ispita băuturii să smintească firea cea bună a poporului și să-l abată din vrednicia lui. Și dacii se plecară poruncii, căci pe cât erau de aprigi și de cumpliți în războaie, pe atâta de blânzi și de supuși regelui și profetului lor. Numai așa se înțelege cum au ajuns ei, pe vremea aceea de vifor și de întunecate frământări de neamuri, la o stăpânire așa de întinsă și la o putere așa de temută.

Dacii erau oameni trupeși, bine legați, și robaci la muncă, purtau părul lung, lăsat în plete pe umeri și pe spate, retezat în dreptul frunții — barba mare, stufoasă, îl dădea o înfățișare aspră și posomorâtă. Îmbrăcămintea lor era o tunică până la genunchi, strânsă c-o cingătoare peste mijloc, ițari largi, legați la gleznă cu sfoară. Sau vârâți în opinci, pe deasupra o manta lungă fără mânici, încopcită pe umăr, -fruntașii purtau o căciulă țuguiată, cei de rând umblau cu capul descoperit. Femeile erau înalte, zvelte, mândre la port, cu o dulce mlădiere-n mișcări și cu multă blândețe și duioșie în chipul lor frumos, în ochii lor mari, galeși, umbriți de gene lungi. Purtau o haină ușoară până în călcâie, pe deasupra o dulamă până la genunchi, strânsă la brâu, pe cap o broboadă de in sau de cânepă, mărgele la gât, și flori în cosițe. Ele vedeau de casă, torceau, țeseau, creșteau copiii; bărbații, când nu erau în război, duceau la pășune hergheliile, cirezile de vite și turmele de oi, semănau în câmpiile roditoare de la poalele Carpaților grâu pentru negoț, și miei pentru hrana lor -străvechea mămăligă. Toamna umblau în cărăușie: scoborau la mare belșugul holdelor, aurul munților, cai, lână, miere și ceară, și luau în schimb arme, stofe alese, vase de bronz, scule de podoabe, de care n-aveau ei. Iarna, în căsuțele lor de bârne sau de vălătuci, adunați pe lângă vatră, își povesteau isprăvile, luptele și primejdiile prin care au trecut, și câte au mai auzit și văzut prin locurile depărtate pe unde au umblat. Cât a trăit Boerebiste, au stat toți la un cuget, îngrădiți în aceleași legi și în aceeași alcătuire de viață. Dar la moartea bunului și înțeleptului rege, țara, întregită de el, e întinsă de mulți, și se rupe-n bucăți. Încep iarăși dezbinările tracilor de odinioară. Lupte crâncene înviforează gloatele și se întorc la vechea lor sălbătăcie. Un veac de sânge și de foc rece ca o vijelie cumplită peste viața acestui nenorocit popor.

Și tocmai în vremea asta se ridică de la miazăzi primejdia cea mare, hotărâtoare de viață și de moarte. Roma își ațintește privirea asupra Daciei. Valul stăpânirii i s-a întins de mult peste ținuturile Iliriei și ale bogatei Macedonii. Călcările pe care le fac dacii prin părțile acelea, și săgețile pe care le mai repăd dincolo de hotarul țării lor, răspund acum departe, tocmai pe ramurile Tibrului, în inima celei mai mândre și mai largi împărății de pe fața pământului. Dar trec și romanii, de la o vreme, prin grele încercări. Atâta lume, atâta putere, e greu să mai încapă într-o mână. Mințile se tulbură de strălucirea atâtor bogății adunate cu hapca de prin țările supuse. Un vânt de răzvrătire suflă din toate părțile. Marele Cezar e ucis în senat, tocmai când se pregătea să plece împotriva dacilor. După norocosul August, soarele-nviorător al Romei îmbătrânite, urmează un șir de împărați netrebnici. Cruzimea, orgia, adânca ticăloșire a sufletelor nu mai cunosc nici o stavilă. Oamenii de seamă se împrăștie de frica celor nelegiuiți. Nimeni nu mai crede în dreptate. Și-n întunericul acesta, în care blândul Isus e răstignit pentru c-a adus pace și iubire pe pământ, falnica pajură romană pare a-și fi lăsat în jos aripele-i ostenite. Dar se vede că tocmai zguduirile acestea, tulburând până la fund viața popoarelor, au darul de a scoate la lumină puteri neașteptate, ridicând din clocotul mulțimii pe marii povățuitori, chemați a hotărî de soarta neamului lor.