https://blog.revistaderecenzii.com/

Sfârșitul veacului al XIV-lea aruncă un nou vrăjmaș și, cu el, un lung șir de primejdii în calea neamului românesc. Prăvălite din aceleași mari pustiuri ale Asiei, valurile potopului musulman sparg, de la cele dintâi izbituri, putredele zăgazuri ale împărăției bizantine și, în mai puțin de-o jumătate de veac, îneacă aproape toată peninsula balcanică. Cine să li se împotrivească? Popoarele din răsăritul Europei trăiesc într-o veșnică dezbinare, și nici acum, când văd apropierea acestui cumplit vrăjmaș al tuturor creștinilor, nu contenesc de a se sfâșia între ele.

Pe vremea asta de groază și de pieire vine marele Mircea la cârma țării Românești. Grija lui cea dintâi e să-și facă oaste puternică: el strânge sub steag toată tinerețea și voinicia țării, și însuși caută de-o învață ș-o întocmește, ca s-o aibă gata la toată nevoia. Vede vijelia cum se apropie și știe ce cumplită mânie s-ascunde în huietul și-n întunecimea aceea. Iar de vrăjmașul ce vine, gospodărie întinsă și pământ mult are de apărat, căci el e: „Mare voievod și domn singur stăpânitor a toată Țara Ungro-Vlahiei și al părților transalpine, încă și al părților tătărești și al Amlașului și Făgărașului herțog, și al Banatului Severinului domn, și al amânduror malurilor Dunării până la Marea cea mare, și al cetății Dârstorului stăpânitor”.

Acesta e titlul ce împodobește în izvoadele vremii numele voievodului Mircea.

Valurile puterii musulmane au ajuns până în hotarul moșiei lui. Din împărăția Bizantinului n-a mai rămas decât capitala -temnița întărită a celor din urmă împărați creștini ai Răsăritului. Serbia și Bulgaria sunt cotropite. Toate străjile Europei până la Mircea sunt abătute. Singur el mai stă în picioare, cu sabia în mână. În anul 1389 Sultanul Murat, care, biruitor, își strămutase capitala de la Brusa la Adrianipol, pleacă în Asia ca să potolească o răscoală. În lipsa lui creștinii îngenuncheați încearcă săși recapete neatârnarea. Mircea vine și el cu oaste în ajutorul lor. Dar Murat află, se întoarce din cale, și în ziua de 15 iulie se dă acea sângeroasă bătălie din câmpul Mierlei (Cosova) în care avea să se hotărască soarta peninsulei Balcanice. Chiar în zorii acelei zile de groază, în freamătul pregătirilor, Murat e ucis în cortul lui de sârbul Miloș Obilici, pe care turcii, furioși, îl rup în bucăți.

Baiazid, fiul și urmașul lui Murat, se așează în fruntea oștii, și lupta reîncepe numaidecât, crâncenă, înverșunată luptă, care, tocmai în ceasul cel din urmă al zilei, aruncă biruința de partea musulmanilor. Mulți creștini aleși pier în cumpăna aceea. Însuși bătrânul Lazăr, viteazul țar al Serbiei care înainta în vălmășag orbește, tăindu-și cu palosul drum spre moarte, cade-n mâinile turcilor care-l târăsc, batjocorindu-l, până la leșul lui Murat, unde îl îngenunche și-i taie capul.

În înfrângerea asta creștinii din peninsula Balcanică văd stinsă cea din urmă nădejde de mântuire. Serbii și bulgarii, supuși, încătușați, nu se mai pot mișca. Rămâne Mircea în fața lui Baiazid. — Cumintele domn înțelege că singur nu se va putea măsura cu cea mai mare și mai îngrozitoare putere a vremii aceleia. Deci, îndată ce se întoarce în țară trimite doi boieri la Curtea Poloniei. Aceștia, trecând prin Suceava, iau ș-un sol din partea lui Petru Mușat, domnul Moldovei și, prin glasul lor, se așează cea dintâi înțelegere a lui Mirca cu Vladislav Iagello, craiul Poloniei. Iar sâmburele acestei înțelegeri e să-și dea unul altuia mâna de ajutor împotriva ungurilor, dușmanii amândurora. În anul următor, soli de-o parte și de alta întăresc la Suceava această legătură, lămurind între altele, că regele Poloniei să nu fie volnic a porni războiul ungurilor până a nu vesti mai întâi pe Mircea, și că dacă Mircea a încheia pace cu regele Ungariei, îngrădind în ea și pe craiul Poloniei, acesta să o primească de bună. Mircea pregătind astfel calea către o înțelegere mai largă a neamurilor creștine împotriva turcilor. „Pentru socotelile dintre noi, zicea el, vom avea destulă vreme să ne răfuim; acum însă trebuie să ne strângem laolaltă, ca nu cumva marele dușman a Crucii să-și afle cheia unei biruinți ușoare în însăși dezbinarea noastră”.

În anul 1394, Baiazad, nemaiavând nimic de temut îndărătul lui, pășește spre țara lui Mircea. Semnalul îl dau cetele jefuitorilor, care spulberă și cenușa din vatră pe unde trec. Dar Mircea nu se lasă înfricoșat de vestitorii aceștia ai marelui vifor, ci repede trece Dunărea și dă și el un iuruș prin orașele turcești, de unde se întoarce în țară încărcat de prăzi și de captivi. Și iată că și Baiazid cu greimea lui, îl calcă din urmă. Îl trage Mircea tot mai înlăuntrul țării, amăgindu-i mărginile cu hărțuieli ușoare până ce-l potrivește în niște locuri mlăștinoase și viclene în preajma Craiovei. Acolo, sub poalele pădurii de la Rovine, în dimineața zilei de 10 octombrie s-a pornit în strigăte de buciume bătălia aceea grozavă, în care astfel știuse iscusitul voievod să-și rânduiască cetele de arcași, încât oastea lui Baiazid Fulgerul ori încotro se întorcea primea în față ploaia de săgeți, ce tot mai întețit curgeau, și nu se știa de unde izvorăsc. Uluiți de spaimă și de vălmășag, turcii, zorind să iasă mai iute în limpeziș, se striveau, se ucideau între ei, lovind orbește, să-și facă loc, să-și taie drumul de fugă. De lupta asta scrie, în cronica lui, călugărul Moxa: „De Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium, Iar la poala lui cea, verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă. Călăreții umplu câmpul și roiesc după un semn, Și în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn, Pe copite iau în fugă fața negrului pământ, Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt. Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, Orizontu-ntunecându-l, vin săgeți de pretutindeni Vâjiind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie, Urlă câmpul și de tropot și de strigăt de bătaie. În zadar strigă-mpăratul ca și leul în turbare, Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare; În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, Căci cuprinsa-i de pieire și în față și în coaste, Căci se clatină rărite șiruri lungi de bătălie: Cad asabii ca și pâlcuri risipite pe câmpie, În genunchi cădeau pedestrii, colo caii se răstoarnă, Cad săgețile în valuri care șuieră, se toarnă, Și lovind în față, -n spate, ca și crivățul și gerul, Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul, Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine calcă totul în picioare. Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți, Printre cetele păgâne trec rupându-și large uliți, Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri, Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării steaguri Ca potop ce prăpădește, ca o mare turburată. Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată, Acea grindin’ oțelită înspre Dunăre o mână, Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română. Eminescu aici se ridică Baiazid cu turcii asupra românilor. Deci se lovi cu Mircea voievodul și fu război mare, că se întunecă de nu se vedea văzduhul de mulțimea săgeților. Și multă oaste pierdu Baiazid, și pașii pieriră cu toții. — Atunci pieri Constantin Dragușevici și Marco Krajevici. Se vărsă sânge mult de erau văile înroșite. Deci se sperie Baiazid și fugi de trecu Dunărea și puse iscoditori pe la toate vadurile”.

Se așteptă, se vede, la o năvălire din partea românilor. Lucrul însă nu era cu putință. Mircea pierduse și el oaste multă și n-avea de unde să și-o împrospăteze numaidecât; apoi știa el bine că de aci încolo au a-l înteți valurile cele mari. Încărcat de glorie și de griji, se retrase la Argeș. Cum ar fi mai schimbat el cununa acelei biruinți pe-o rămurică de măslin! Dar pacea de care-avea atâta nevoie n-o găsea nici între ai lui. O parte din boierii argeșeni erau nemulțumiți că strămutase scaunul domnesc la Târgoviște și când Mircea trecu în Ardeal pentru a pune la cale apărarea cea de temei a țării, în lipsă-i, Vlad, unul dintre fiii lui chiar, cu sprijinul nemulțumiților acelora, ia țara în stăpânire, și face fapte de domn nemernic: lingușeșete pe craiul Poloniei, și se-nchină sultanului, târând cu el în această umilință mândria țării cea cu atâta jertfă păzită până atunci. Sub această nenoricită domnie de furat, turcii pustiesc în toată voia pământul ce aburea încă de sângele lor, se fac stăpâni pe Nicopolea cea mică — (Turnu-Măgurele) și înscriu pentru întâia oară în cartea măririi lor „peșcheșul” Țării Românești — un dar de trei mii de galbeni pe an.

Ce face în vremea asta domnul cel adevărat? La biruința dobândită cu sabia adauge o tot așa de însemnată biruință politică, datorită înțelepciunii lui: El face pe regele ungurilor să înțeleagă în sfârșit că înaintea puhoiului musulman, românii sunt un stăvilar ce, pentru binele creștinătății, trebuie întărit iar nu surpat. Și-n ziua de 7 martie 1395 Mircea încheie cu Sigismund la Brașov următoarea învoială: De câte ori va merge regele însuși să se bată cu turcii, să meargă și Mircea; iar când regele va trimite numai oastea, tot numai oastea s-o trimită și Mircea, și la trecerea gloatelor ungurești prin țara Românească, să li se dea cele pentru îndestulare, însă cu plată.

Și iată că și pleacă domnii amândoi cu oaste împotriva turcilor. Ei se lasă de vale până la vărsarea Oltului în Dunăre. Aici împresurând cetatea Nicopolea cea mică o smulg din mâinile musulmanilor. Pământul țării se curăță de dușmani și sceptrul domniei intră iar în mâna cea vrednică a lui Mircea. Dar Sigismund e nevoit să se întoarcă, chemat grabnic de boala soției sale Maria, care, fiică a regelui Ludovic cel Mare, îi adusese ca zestre tronul Ungariei. Pe drum în dreptul Posadei, cum trecea pe valea îngustă a Prahovei, deodată se pomenește sub o grindină de săgeți și de bolovani: Vlad se răzbuna astfel de ceea ce, în judecata lui pătimașă, i se înfățișase ca o nedreptate.

Era pe la mijlocul iernii. Soția lui Sigismund murise. Mircea dregea pe unde stricase Vlad. Frigul și pacea lungilor nopți păreau a mai fi ațipit învrăjbirile, când deodată un strigăt de groază răsună în toată lumea creștină: împăratul Bizanțului Manoil al II-lea, împresurat în mândra lui capitală, cere ajutorul Europei. Și vremea cruciatelor se reîntoarce. O suflare de tinerețe, un dor de vitejie și de jertfă înflăcărează iarăși inimile creștinilor. Și iată că de pretutindeni, din Italia, din Franța, din Germania, din depărtata Anglie, mii și mii de cavaleri, în zale strălucitoare, pornesc spre sfânta capitală a Răsăritului. La Buda se întâlnesc cu toții și, pe la sfârșitul lui august, sub povața regelui Sigismund, ajung la hotarul Olteniei, unde-i întâmpină voievodul Mircea cu oastea lui pregătită. Trec Dunărea, cu ușurință iau Vidinul, apoi Rahova, și-n ziua de 12 septembrie, 70.000 de creștini roiesc sub zidurile Nicopolii. Cetatea asta însă e bine apărată și toate silințele lor de-a o supune rămân zadarnice, iar peste două săptămâni se pomenesc cu vestea că Baiazid, aflând de sosirea lor, iute și-a ridicat oastea din fața Constantinopolului și vine să le-ație calea. Și-n adevăr, în dimineața zilei de 28 septembrie (1396) Baiazid e lângă Nicopol gata de luptă. În tabăra creștină e fierbere mare: Sigismund și toți cei care cunosc felul de luptă al turcilor sunt de părere ca întâiul atac să-l dea Mircea cu arcașii lui încercați. — Dacă sfatul acesta ar fi fost ascultat, poate că alta ar fi fost soarta vremurilor următoare. Dar deșertăciunea omenească se amestecă adesea în jocul celor mai însemnate și mai hotărâtoare întâmplări. Mândrii cavaleri francezi, siguri de izbândă, țin morțiș, o, în adevăr morțiș! să li se lese lor întreagă, cinstea celui dintâi pas spre biruință. Și nerăbdători, cum zăresc înaintea lor o ceată de călăreți turci, se repăd nebunește, se amăgesc de fuga vicleană a dușmanului, și, înfierbântați de-acea beție a mulțimii care împiedică pe cei mai cuminți oameni să mai judece, după ce sparg întâile rânduri, descalecă de pe cai și, cu săbiile în mână, dau busna în gloatele turcești. Baiazid, care-i pândește ca un vânător, trage deodată zid de spahii în jurul lor — se face o învălmășeală cumplită, bravii francezi cad stropșiți de mulțime, doborâți de lovituri ce curg întețite din toate părțile. Nu mai e luptă, căci ei, bieții, nu se mai pot apăra — e o crudă, o înfiorătoare jertfă de oameni.

În deșert Sigismund mai umblă să însuflețească oastea aproape biruită de spaimă, în deșert inimosul Mircea în fruntea aripei drepte cearcă să ție în loc duiumul năvălitor al spahiilor, — de partea cealaltă croații părăsesc lupta; moartea și spaima fac goluri mari în rândurile creștine, orice împotrivire e zadarnică și fuga, fuga cea oarbă și înfricoșată rămâne singura mântuire a biruiților. Pe mulți îi scapă Mircea trecându-i la noi. Pe Sigismund îl smulge din fața morții Comitele de Zollern, unul din marii întemeietori ai casei de Hohenzollern.

În ziua aceea au pierit numai în luptă 20.000 de creștini; numărul celor care, în năpustirea fugii, se vor fi înecat în Dunăre, nu se mai știe. Dar și turcii au căzut mulți. A doua zi Baiazid, văzând câtă oaste a pierdut, de mânie puse pe gealați să taie dinaintea lui pe cei trei mii de creștini prinși în război.

Mircea știe bine ce urmări va avea pentru el înfrângerea aceasta. Deci, cum se întoarce-n țară, întărește străjile pe la vaduri, trimite pe femei și pe copii în adăposturile munților, iar el se gătește de luptă. Și iată că și vine Baiazid Fulgerul cu oaste multă să-l răpuie. Dar și de data asta Mircea îl atrage pe valea Ialomiței, în niște locuri prietene celor puțini, și lupta se petrece întocmai ca la Rovine. De bătălia asta vorbește cronica anonimă a Țării Românești când zice: „Mircea-Vodă Bătrânul a avut mare război cu Baiazid-Bei de la Nicopoli. Făcutu-s-au acest război pe apa Ialomiței, biruit-au Mircea-Vodă pe turci, și fără număr au pierit, trecând Baiazid-Bei Dunărea fără vad”.

Cu câtă durere se plânge unul din povestitorii noștri de mai încoace că românii n-au stat să însemne la vreme luptele și biruințele lor! „Și multe lucruri vrednice de auzit, încheie Constantin Căpitanul, înșirând isprăvile lui Mircea, dar ai noștri nimic n-au scris fără numai ce aflăm de la străini”.

La 1400 Mircea se repede în Moldova, în biata Moldovă ce se zbătea în mrejele Poloniei, prinde pe nevrednicul Iuga, și așează domn în locul lui, pentru mântuirea țării pe Alexandru cel Bun.

Ca toți marii noștri voievozi, Mircea își întinde vederea și grija dincolo de hotarele țării lui, și dincolo de hotarele vremii lui. Astfel îl vedem mereu cu privirea ațintită la mișcările vecinilor săi, și mai ales la cele ce se petrec în Răsărit. Poate că nimeni n-a înțeles ca Mircea cât de mare-i primejdia care vine de-acolo, și nimeni n-a stat mai neadormit în fața ei.

Trufașul Baiazid se pregătea să s-arunce asupra Europei apusene, când viforul năvălirii mongole îl cheamă în Asia. Acolo, la Angora, biruit în bătălia de la 12 iulie 1402, cade în mâinile lui Timur, hanul tătarilor, care-l duce, ca pe-o fiară, închis într-o colivie de fier, să-l arate cât e de mic și de slab celor ce credeau că Baiazid Ilderim e mai presus de orice putere omenească. Rămân de la ei trei feciori în vaza istoriei: Suleiman ia partea de împărăție din Europa, Mohamed pe cea din Asia; al treilea fiu Muza, prins odată cu tatăl său, scapă peste un an, la moartea acestuia. Suleiman se-nchină lui Timur, pe Manoil al Bizanțului îl iartă de bir, iar de unguri nu se teme, căci îi știe slăbiți pentru certurile din jurul tronului. Singur Mircea îl neliniștește și cu el face pace. „În urmă, zice cronicarul bizantin, ei au încheiat un pact prin care Mircea a promis să dea tribut și au tocmit pace. Și el, Mircea, a primit multă țară în partea Bulgariei și Serbiei”.

Dar în toamna anului 1404, iscându-se în Asia război între Suleiman și Mohamed, se scoală și Muza, cel rămas pe dinafară, și viind la Mircea, ca la un domn puternic ce era, îl roagă să-l ajute a lua împărăția lui Suleiman. Mircea îi dă oaste sub povața nepotului său Dan. Serbii se dau și ei de partea lui Muza. Aproape de Constantinopol însă domnul serbilor îl părăsește și trece cu oastea la turci. Muza e învins. El se întoarce la Mircea, singurul lui sprijin și prieten credincios, și-n anul 1410 se ridică iar, cu oaste nouă. De data asta Suleiman e biruit, prins și ucis. Muza își vede, în sfârșit, visul cu ochii; dar întocmai ca un vis trece toată mărirea aceasta, prin sânge dobândită. În anul 1413 vine Mohamed din Asia, și ajutat de bizantini, ucide pe Muza, se așează la Adrianopol și pune temei trainic puterii musulmane în Europa. Mircea își vede țara prădată și, ne mai avându-și oastea întreagă, e silit să reînnoiască legăturile din trecut. Ce n-ar da el să poată rupe aceste legături! Ajută cu oaste până și pe Mustafa, un zvânturat ce se dă de fiu al lui Baiazid și cearcă să smulgă puterea din mâinile lui Mohamed; dar și acesta e prins și ucis. Și iarăși vin turcii și pradă țara, luând în robie, după cum spune un cronicar turc, „feciori mândri ca soarele și fete drăgălașe ca trandafirii”.

Aceasta e cea din urmă durere a bătrânului voievod, pe care un cronicar turc din vremile acelea, un dușman deci al neamului nostru, îl numește „principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”.

Marele Mircea închide ochii pe la începutul anului 1418 și e îngropat la Cozia, în frumoasa lui mănăstire de pe Olt. După o strălucită domnie de 32 ani, el lasă o țară destul de puternică, pentru a nu se prăbuși sub urgia valurilor ce de-aci înainte au a se năpusti asupra-i.

Pe banii ce s-au bătut sub el, și care sunt cei dintâi bani românești cu chipul domnului nostru, Mircea e înfățișat în picioare, cu barbă și cu plete, hlamidă pe umăr, spadă în mâna dreaptă, iar în cea stângă globul cu crucea.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Din_trecutul_nostru/%C3%8En_Muntenia,_Mircea_cel_Mare