https://blog.revistaderecenzii.com/
Mă-ntâlnesc cu amicul meu nenea Mandache pe trotuar, la berărie.
— Salutare, nene Mandache.
— Salutare, neică.
— Ce stai așa pe gânduri?
— Eu? pe gânduri?
— Nu cumva te-a suprimat și pe dumneata?
— Ei, aș!…
— Te văd așa… distrat și cam nervos.
— Nu, frate; aștept pe soția mea, și nu mai vine; am mare nerăbdare să văz dacă a reușit și acum… Dacă reușește ș-acum, halal să-i fie!… că ăla e un ciufut…
— Cine e ciufut?
— Nu-l cunoști! unul de la care vrem să cumpărăm niște case… À propos: de ce nu ne trimiți și nouă acasă «Moftul Român»?
— Ba vi-l trimiț bucuros.
— Grozav îi place soției mele să-l citească…
— Vi-l trimiț, nene Mandache; îl vrei pe un an ori pe șase luni?
— Cum, pe un an ori pe șase luni?
— Da, abonament.
— Cum, abonament?
— Nu zici că vrei să te abonezi?
— Ce abonament, monșer? de la prieteni să ceri abonament?… Ce mare lucru! un număr mai mult ori mai puțin.
— Cum, nene Mandache, gratis? se poate?… îmi pare rău…
— Ce dracu nu mai vine, frate… Mare nerăbdare am… Haz ar avea să-l traducă și p-ăsta!… Dacă-l traduce și p-ăsta… nu mai am ce zice: mă-nchin… Ce bună treabă ar fi!
— Ce treabă?
— Nu-ți spusei, frate! Este un ciufut bătrân, care are o pereche de case, depuse la credit pe zece mii de lei, și vrea să se desfacă de ele, fiindcă și-a făcut altele mai mari… și cere peste credit șapte mii de lei. Eu i-am dat cinci… Nu vrea… De zece zile stăm la tocmeală și nu vrea să lase nici o sută de lei, dar nici eu nu-i dau nici cinzeci de lei mai mult…
— Ei, și?…
— Ei! și am trimis-o acuma pe soția mea: să vedem e în stare să-l traducă… Teribilă e, domnule! are o diplomație, domnule, e ceva de speriat… Curios sunt să vedem…
— Adică, nene Mandache, cum vine vorba asta de diplomație?
— Ei! uite, nene, este un secret, care nu poate să-l aibă orișicare… Se uită așa nu știu cum, și-l aduce pe om cu vorba, și iar se uită, și iar cu vorba, și iar se uită – e ceva de speriat, pe onoarea mea!… Dar aici e un caz mai greu: bătrânul e al dracului!…
— De unde știi? dacă a reușit până acum diplomația dumneaei, de ce adică n-ar reuși și acuma?
— Ei! nu! bătrânul e ciufut al dracului… Nu lasă el două mii de lei!…
— Zi că-ți lasă o mie, tot e bine.
— Apoi nu! Șicul e să lase două. Aci s-o vedem cu diplomația dumneaei… Câte ceasuri să fie?
— Șapte fără un sfert.
— Ce dracu face, de nu mai vine!… s-a dus de la patru… Să știi că nu-l poate traduce!…
— Ori s-o fi abătut și prin altă parte… La câte v-ați dat rendez-vous?
— Imediat ce-o isprăvi: ori așa, ori așa.
— Apoi, trebuie să ai răbdare, nene Mandache; dacă e vorba de diplomație, unde trebuie mai multă răbdare decât în diplomație?
— Mi-e frică, monșer, că n-are să-l poată traduce… Și-ți spui drept, mi-ar părea foarte rău… Nu știi ce căscioară drăguță…
— Să v-ajute Dumnezeu s-o stăpâniți!
— Ei! numa să reușească…
— Daca întârziază, tocma asta este un semn că are speranțe să reușască; aminteri, n-ar sta dumneaei degeaba.
— Apoi, vezi că nu o cunoști… La ea nu merge așa agalea… merge iute… n-o cunoști… Să vezi… Zilele trecute — că tocmai mă-ntrebai adineaori dacă nu m-a suprimat și pe mine — zilele trecute, mă cheamă directorul nostru și zice: Domnule Mandache, cu regret trebuie să te anunț că postul dumitale are să fie suprimat pe ziua de 1 aprilie. — Cum se poate, domnule director? am zis eu; tocmai pe mine, care am servit cu zel și activitate, să mă suprimați? — Trebuiesc economii, domnule Mandache. Sunteți în biurou trei șefi de masă; rămâne un șef la toate mesele și un șef de biurou, și-nțelegi bine, dumneata ca netitrat… — Că hâr! că mâr! nu se poate și nu se poate! Ce fac eu? dau fuga acasă și-i spui nevestii. Aleargă nevasta degrabă, cere audiență la directorul, la secretarul general, la ministru, și cu diplomația ei, mă-nțelegi, îi traduce pe toți…
— Și nu te suprimă…
— Stăi, să vezi… A doua zi, mă cheamă directorul și zice: Domnule Mandache, ai scăpat! ți s-a luat în considerație că ai servit cu zel și activitate – ești menținut în serviciu. Dar eu întreb: Cu leafa redusă, domnule director? — Ai răbdare, zice directorul; fiindcă s-a suprimat trei șefi de biurou, rămâi dumneata ca șef în biuroul dumitale cu leafa respectivă.
— Care va să zică, înaintat!…
— Firește.
— Ei! ce-ai zis directorului?
— Să trăiți, domnule director! să trăiască domnul secretar general, domnul ministru, și…
— Și nevasta dumitale!
— Firește… Fără diplomația ei, era să dau acuma afară muștele din Cișmegiu… Câte ceasuri să fie?
— Șapte și cinci…
— Nu mai vine… Teribilă nerăbdare am…
— Trebuie să vie, nene Mandache, și eu, nu știu de ce, parcă m-aș prinde că vine cu veste bună; parcă m-aș prinde că a reușit.
— Să te-auză Dumnezeu!… Să știi că dacă reușim, fac cinste…
— Ascultă-mă pe mine, reușiți!
Nenea Mandache stă pe gânduri, bâțâind din piciorul drept și scârțâind din vârful ghetei, ca orice om în prada nerăbdării, câteva momente, după care se ridică drept în picioare:
— Ea este… Uite-o! vine!
Și-ncepe să facă semne cu pălăria, strigând:
— Mițo! Mițo!
În adevăr, o coconiță coboară din tramvaiul care a sosit în Piața Teatrului venind dinspre Sf. Gheorghe. E încântătoare! – tinerețe, grație, vioiciune, și un șic… un șic! A văzut semnele bărbatului și se apropie de masa noastră. După aerul ei radios, se vede că eminenta diplomată a repurtat un deplin triumf.
— L-ai tradus? întreabă nenea Mandache.
— Ei bravos! răspunde ea.
— Cu cinci mii?
— Cu.
— Nu ți-am spus eu, nene Mandache?
— Cu cine am onoarea? întreabă coconița pe consoartele său, arătându-mă pe mine.
Nenea Mandache mă recomandă.
— D-ta ești ăla care scoți «Moftul Român»?
— Da! coniță… Vă place?
— Mă nebunesc… Bine, frate, tot spune Mandache că sunteți prieteni… Nouă de ce nu ni-l trimeți?
— Zi-i și tu să ni-l trimeață, că pe mine m-a refuzat, zice nenea Mandache.
— Să ne refuze? se poate? zice diplomata noastră, dându-se cu scaunul foarte aproape de mine și aruncându-mi niște priviri de acelea la cari nu se poate răspunde decât prin supunere.
— Atunci… să vi-l trimit; vă rog, doamnă, dați-mi adresa, zic eu biruit.
— Ai văzut? zice nenea Mandache triumfător. Ți-am spus eu, că are diplomația ei… Ai văzut cum te-a tradus?
Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Diploma%C8%9Bie