Diversitate pe piaţa cărţii
de Dan Ionescu
Titlul Revanşe ale alterităţii îmbină culoarul destituirilor fiinţei din funcţia lui „unu”, cu pasagerul succes al generaţiilor în tentativa de recucerire a privilegiului, totuşi cu eforturi din mai multe direcţii: religie, artă, mecanică, astronomie etc. Ideologia nu reprezintă numai un individ, dar acţionează din impulsurile indivizibilului. Cu toate acestea, ideologia a fixat, până la un nivel greu recuperabil, distanţa de paradisul terestru iniţial.
Noua carte a lui Dulvac, Revanşe ale alterităţii, conţine în substrat, dubla stare a modelului: de rezistenţă faţă de replica, deseori din revanşă, a discipolului, deşi replica uneori e paraverbală, iar în acest caz, potrivită ar fi, poate, o atitudine de autoritate incisivă, şi de împlinire faţă de propriu-i scop, de a se fi determinat ca model prin absorbţia, cu efect recreativ, a surselor şi resurselor care i-au dat perspectivele devenirii.
În studii ca „Modelul obosit”, pare îndreptăţită încercarea omului de a-şi „configura propriul său chip după rigorile, constrângerile, ritualitatea modelului”. Un chip interior, care-ţi poate salva fiinţa, în partea ei de bine, în eterul de sub manevre demiurgice, şi, evident, paradisul reţine imaginea siluetei noastre întregi, prin aplicarea, la vreun punct energetic recreator, a ceea ce descinde din tangenţialitatea iminentă între timpul subiectiv, cu fazele prefacerilor fizice, şi categoria temporală obiectivă, în virtutea consecuţiei material / imaterial, „anima”.
Atragerea modelului Isus şi a influenţei acestuia, într-un sistem lingvistic revigorat, nu are cauză în „oboseala modelului”, ci, mai degrabă, în nevoia de modernizare a formulării pildelor, mesajul fiind acelaşi.
Problema destinului e abordată în spirit creştin. Datele vieţii nu sunt prestabilite, ci intervin în conformitate cu aspiraţiile şi înclinaţiile noastre sau chiar după felul faptelor noastre în ani, dar precumpănitor în momente-cheie: „destinul este astfel, nu dat, ci accesat şi construit prin act ritual”. Gesturile rituale refac zonele erodate de o aparentă uitare a dependenţei atavice de zeu.
Actualitatea lui Caragiale e reconsiderată dinspre potenţialitatea evenimentelor, dinspre acea latură pe care întâmplările o întredeschid, dar nu o rezolvă. Unghiul de vedere este nou. Autorul găseşte o justficare a expresiei „care face carieră a lui Caragiale, să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic”, în egocentrismul „ce face ravagii la nivelul de conştiinţă naţională a unui popor”. Şi adaugă: „fiecare vrea să se schimbe totul, până la el, un fel de suveranitate acceptată şi clamată (primesc!) a individualităţii”.
Apariţia lui Caragiale este explicată prin tendinţa de a nu ne implica în evenimente dinspre voinţa de regularizare a lor, ci de a le lăsa să decurgă de la sine.
Alt subiect interesant e despre Brâncuşi. În maniera filosofilor sofişti, Dulvac ridică probleme, ca în agora, ca să aibă oportunitatea declarată de a le aborda şi rezolva, şi, în dezbatere, enunţă două trăsături de bază ale artei lui Brâncuşi: „resorbţia detaliului şi esenţializarea expresiei”, dar şi traduce în viziuni explicite, „dilema limbajului brâncuşian” care ar fi „cum să exprimi pe cel ce n-are chip, fără să-i trădezi non-expresivitatea înnăscută, cum să afirmi deci un atribut când numele acestuia este chiar absenţa atributului”. De exemplu, „domnişoara Pogany rămâne într-o poziţie oarecum rezervată: ea îşi păstrează în continuare aerul inexpugnabil şi enigmatic, ochii întorşi înăuntru care refuză orice contact cu lumea dinafară par că nu s-au deschis, că nu ne-au acceptat…”; sau „coloana: un drum în bronz, care pare că ţâşneşte din arătura locului, proiectându-se pe cerul acelui loc (singurul autorizat, căci nu toate cerurile sunt la fel, ci o reflecţie a pământului). Un semn durabil de conciliere a eternei gâlceve a contrariilor”; „şi în portalul iniţiatic al Porţii sărutului se regăsesc semisferele metafizice ale sărutului dintre chip şi modeluil său” ş.a.
Capitolul „Despre crime hermeneutice ale criticii literare” trebuie să fie foarte plăcut autorului şi, aş completa, fără vreo impresie că m-aş înşela, oricui artist. Se reclamă aspecte reprehensibile, mai precis, acele aspecte survenite din asumarea în exerciţiu, de către critica literară, a unor instanţe improprii: „Critica a găsit curajul să afirme ceea ce n-a îndrăznit filosofia: un subiectivism creator, impunându-se cu colosală îndrăzneală ca un adevărat Dumnezeu. Instalându-se cu dezarmant aplomb în juriu, ea se comportă ca un veritabil stăpân divin, dispunând un control aproape discreţionar al valorii, căci, nu-i aşa, făcând-o vizibilă, îi dă viaţă. Din această poziţie de monopol asupra expresiei, doamna Critică îşi poate permite libertăţi şi capricii ca şi cum arta dobândeşte certificat de naştere doar prin bunăvoinţa ei.”
În Revanşe ale alterităţii, Horia Dulvac schimbă tipicul aportului propriu, de interpret al unor probleme, în măsura controlată a determinării lor, cu acela de cronicar, cu disponibilitate la risc, al previziunii familiar-filosofice a cititorilor săi, în chestiuni comune, şi nu numai, deservindu-le relaţia de empatie cu personajele literare sau cu diverşi autori, prin texte cu tentă dialectică.
Horia Dulvac nu rămâne dator publicului său; se deplasează în orice direcţie a subiectelor, tratând proximitatea destinaţiei, de sub auspicii ale poftei de lucru.
(cronică apărută în Revista „Scrisul Românesc”)