https://blog.revistaderecenzii.com

Clopotele bisericii domnești din târgulețul Bucureștilor băteau cu glas jalnic și treptat; iar de sus, de pe colnicea dealului dimpotrivă, le răspundea, cu răsunet tânguios și depărtat, mica turlă rotunjită a bisericuței lui Bucur.

Era pe la sfârșitul lui februarie, anul 1560, și de curând se adusese în oraș trupul Mircii Vodă, cel poreclit Ciobanul, care, la 25 ale lunii, murise pe drum, când se întorcea din Ardeal^[1]; ori că boierii pribegiți acolo, pe care el se-ncercase, cu făgăduieli mincinoase și cu viclene jurăminte, a-i înapoia în țară, îi urziseră cu otrăvuri pieirea, ori că Dumnezeul milostiv se-ndurase în sfârșit de nevoile bieților creștini împilați de acest crunt stăpânitor și hotărâse acum ceasul asprei sale judecăți.

De patru ori^[2] Mircea fusese așezat Domn cu sila în țară de Poarta turcească, și numai hulă și ură își ridicase asupră-și prin năpăstuirile sale; iar mai ales pe boieri-i bântuia și-i muncea cu răutate, ca doară să le plătească cu amar și cu chinuri omorul tătâne-său, Mihnea Voievodul, și lunga izgonire a neamului său, și pizma lor cea ne-mblânzită. Drept răzbunare, mulți dintr-înșii căzuseră sub sabia beșliilor, mulți iar, fugăriți în Ardeal, așteptau acolo să le vină și lor rândul pe roata schimbătoare a soartei românești.

Se-nțelege dar că cu moartea Domnului trebuiau acum să le renască nădejdile și să se asmută ale lor nalte râvniri.

Însă Mircea își dase obștescul sfârșit pe scaunul domniei, în mijlocul tăriei sale; deci toată măreața pompă a unei domnești înmormântări umplu târgul, la a sa pristăvire, de o jale adâncă și-ngrijată.

Noua Curte domnească din București, clădită printre sălciile de pe malul stâng al Dâmboviței și-nconjurată de țepene ziduri cu creste-nalte și cu înguste ferestrui de meterez, era plină de o gloată posomorâtă, pe care abia o ținea în strună un șirag îndesat de dorobanți și de aprozi. Sus în casele domnești, al căror lat acoperiș de șindrilă se-ntindea jur-împrejur cu ștreșine largi și revărsate, stau adunați, cu o cucernică smerenie, împrejurul trupului împodobit al răposatului, toate căpeteniile țării.

Preoții se coborâră mai întâi pe scară și începură, cu obicinuitul viers alene, cântecele de îngropăciune; de două laturi se întindea oastea pedeastră, cu prapurele plecate, cu sănețele în jos. În mijlocul ei mergeau cerniți boierii de taină, unii purtând p-ai lor umeri sicriul luminatului mort, alții ținând pe mâini plioapa, pe care stau încrucișate sabia și buzduganul domnesc; îndată apoi, călcând cu pas sigur și apăsat, venea văduva răposatului, Doamna Chiajna, pe al cărei chip, în veci încruntat, nimeni nu putea dovedi păsurile inimii sale; părul ei începuse a cărunți, dar trupul său era nalt, portul ei, drept și falnic, ochirea-i, strașnică și hotărâtă; capu-i căta mândru în sus, fără grijă și fără sfială. Pentru cea din urmă oară ea îmbrăcase albele podoabe și vălul de beteală ale miresei, ca să ducă pe soțul ei la vecinicu-i lăcaș, căci după ziua aceea văduva nu mai scotea veșmintele cernite. Așa era obiceiul vechimii.

La dreapta ei umblau doi coconi tineri, ca de 14 și 15 ani, cu haine negre și cu fețe obidite. Aceștia erau moștenitorii, acum sărmani, ai lui Mircea. Cel mai mare de ani, Pătru, beteag și mărunțel la boi, înainta cu greu, sprijinindu-se într-o cârjă; fratele său Alexandru îl însoțea; și amândoi plânși și tăcuți, semănau duși pe jalnice gânduri.

D-a stânga Chiajnei, două copile, ceva poate mai în vârstă decât frații lor, dar îmbrobodite în marame negre, ce le ascundeau cu totul obrajii, dovedeau numai prin suspine și prin plânsori năbușite adânca lor durere.

După tânguioasa familie, alaiul se prelungea cu toți oamenii casei, amestecând, cu sunetul jalnic și slăbănogit al tobelor, văietările lor, cu călărașii domnești, ce se îngrijiseră a face la caii lor lăcrimarea ochilor cu praf de pușcă^[3], și, în sfârșit, cu tot norodul orașului, ce umbla cu capetele goale, pentru jălire.

Alaiul colindă ulițele povârnite ale micului orășel ce abia atunci începuse, numai pe malul stâng al gârlei^[4], a se împlini ici cu gardul unei colibe de vecin, mai colo cu ulucele unei căscioare de brăslaș ori de scutelnic, mai dincolo cu zidurile unei case de boier sau boiernaș ajuns; trecu și prin Piața Mare, unde șetrele precupeților, scaunele măcelarilor și tarabele gelepilor^[5] turci, armeni sau greci erau închise în ziua aceea, și se întoarse iarăși în Curtea domnescă, unde răsunau clopotele bisericii, pe care o zidise chiar Mircea Vodă Ciobanul^[6], și în care, dintre toți Domnii, el mai întâi s-a îngropat.

Toți pe rând intrară în sfântul lăcaș; năsălia fu așezată jos, chiar lângă strana domnească; se zise prohodul, și slujba se urmă toată după rânduiala sa; dar când, pe la sfârșit, începură arhiereii, apoi slujbașii cei mari și cei mici să se apropie de mort și să-i sărute mâna dreaptă și crucea dintr-însa, câțiva boieri, mai mult tineri și noi poposiți în biserică, ai căror cai și arme se auzise tropotând și zornăind p-afară în vremea slujbei, înaintară cu semeție, și, punându-se drept în fața sicriului, începură să strige în gura mare către obștea spăimântată din biserică:

– Fie-vă rușine, măi fraților, să vă spurcați buzele pe așa mâini pângărite! Scârbă să vă fie a pleca capul la trupul unui om care a fost urgia oamenilor și biciul Satanei! Oare nu vă e destul că, pre cât a fost tâlharul acesta cu zile, el a hălăduit în domnie atâția mari de ani; ba încă v-ați colăcit, ca târâtoarele, la poalele lui și i-ați lins laba cea mohorâtă, pe care nu cutezați a o mușca?! Acum, încaile, prindeți la inimă! lepădați-vă jositoarea slugărie! Vedeți că ochii i s-au stins; coardele puterii sale s-au rupt; acum cel puțin îndrăzniți și voi a face ca mine, Badea cluciarul, și ca tovarășii mei, toți boieri ai țării, pe care năprasnica silnicie a Ciobanului ne-a ținut alungați pe la străini.

Veniți și vă plecați crucii mântuitoare, ce cu drept o smulg din mâinile nelegiuitului; iar stârvul lui scuipați-l ca mine și azvârliți cu pietre într-însul!

La aceste vorbe îndrăznețe, însoțite cu fapta, toți rămaseră încremeniți de ciudă. Chiajna singură se repezi către cutezătorii tineri, și cu ochirea-i fulgerătoare îi opri în loc:

– În lături, mârșavilor! strigă ea cu glas puternic. Asta vă e, biet, vitejia, nerușinați păgâni ce necinstiți un mormânt?!

Spuneți, ce știți mai mult a face, mișeilor, uneltitori de rele, iscoditori de dezbinări, ce priviți de sub ogheal1 păsul țării și alergați, ca dulăii, la pradă?! Ce?! Oare socotit-ați voi că, unde a răposat Ciobanul, o să rămână turma în ghearele voastre, ca să jefuiți după cum vă place? Hei! măre băieți, mai va până atunci! Mircea s-a dus, dar fiul său a rămas, și Chiajna îi e mumă și va ști să-l apere de voi!

Ochii pribegilor se-ntoarseră către Pătru, pe care Doamna îl arăta cu degetul, zicând acestea; dar când văzură trupul mic și gârbovit al tânărului, un zâmbet de dispreț le înflori pe față, și Badea cluciarul adăugă râzând:

– Aolău! vai de biată moșie, dac-o fi să-i meargă toată seama șoldâș, ca Făt-Frumos ăl ghebos! Dar tacă-ți gura, nu vorbi de pomană, jupaniță, că doar nu vom rămânea, sărac de noi, râsul lumii, că adică nu s-a mai aflat dintre noi altul mai vrednic de domnie decât ăst pitic slut și șchiop!

Râseră boierii cu hohote; dar Chiajna, turbată de mânie, smulse c-o mână vârtoasă de pe plioapa sicriului buzduganul și sabia domnească, și dindu-le în mânile fiu-său:

– De e șchiop și mărunt, zise ea, iată cârja ce-i va sprijini betegia, și iată paloșul ce-l va înălța cu capul mai pre sus de toate capetele voastre! Dar nu plătiți vorba ce o pierd cu voi.

Pe ei, copii! strigă îndreptându-se către lefegii, și întorcându-se la preoți: Sfințiile-voastre, urmați-vă datoria!

Atunci, zăngănitura ostașilor ce dau năvală, larma gloatei turbate, ce se îmbrâncea, cântările preoților zorind a sfârși slujba, sunetul clopotelor, izbucnirile tunurilor, făceau toate la un loc un vuiet încurcat, un fel de luptă amestecată, din care fieșicine căta să-și scape zilele, astfel încât în puțină vreme se strecurară toți, și biserica rămase deșartă.* * *

În mijlocul liniștii ce urmase acelui zgomot neobicinuit, un tânăr, la chip mândru și plăcut, ieși dintr-o strană afundată, unde el se ascunsese cu inima pătrunsă de o cucernică jale.

Un muntean negru cu găitane de fir, cioarici la fel, cu pajeri pe genunchi, o mantie scurtă pe umeri, cizme nalte în picioare, cu pinteni de argint; la coapsă un paloș scurt și drept, și-n mână o țurcă de samur cu surguci: iată îmbrăcămintea sa.

El umbla să iasă din biserică, când, pe țărâna încă grămădită a noului mormânt, zări o femeie zăcând înfășurată într-o lungă maramă de zăbranic negru; se apropie, pipăi o mână mică și rece, ridică marama de pe obraz și, pentru întâia oară, inima-i simți, la vederea unei necunoscute, fiorii ce dă primejdia unei ființe iubite. Niciodată până atunci el nu văzuse așa fragede și dulci trăsuri în luptă cu suferința; niciodată sufletu-i nu se umpluse de o mai vie și mai îndoioasă îngrijare pentru o viață scumpă și dorită. Sta îngenuncheat și cuprins ca de un farmec dinaintea acelei zâne aromite, și vinele-i băteau cu iuțeală, și suflarea-i se revărsa din sânul său, pare c-ar fi vrut să împartă cu dânsa viața ce în pieptu-i se îndoise.

Cu-ncetul, tânăra copilă își veni-n simțiri; ochii ei albaștri clipiră sub lungile-i gene bălaie, și vezi câtă e puterea tainică și neprevăzută a iubirii! tânăra Domniță, ce căzuse leșinată la vederea cumplitelor fapte ale pribegilor, nu se spăimântă zărind acum dinainte-i un om ce învederat trebuia să fie de seama lor; dar pe chipul acestuia domnea într-acel minut atâta senină mărinimie, atâta smerită supunere, încât sufletul ei nu presupuse vreun rău, și buzele-i, rumenindu-se ușurel, șoptiră încetișor:

– Îți mulțumesc c-ai fost milos și m-ai scăpat d-acei oameni fără de lege!

Apoi, pricepându-se singură cu un bărbat necunoscut, se sculă binișor și, cu pasul încă șovăind, se îndreptă către casele domnești.

Radu (căci așa îl chema pe tânăr) rămase uimit în loc; el urmări cu ochii pe blânda fecioară ce curând se pierdu ca o umbră și, strângând pe pieptu-i marama ce-i rămăsese în mâini, jură că viața-i întreagă va fi închinată îngerului acestui vis încântător. Din minutul acela, el ce se hrănise cu laptele dușmăniei, el ce visase numai crunte răzbunări, el care, auzind moartea lui Mircea, se grăbise, cu câțiva pribegi, să calce hotarul țării cu ura în inimă, cu disprețul izbândei pe buze, cu hotărârile cele mai sângeroase, simți acum, într-o clipă, toate aceste aspre dorințe risipindu-se, și patimile-i, ca și traiul său, din minutul acela se schimbară cu totul.

Radu era fiul vornicului Socol, boier odinioară mare și tare în țară; pe acest Socol îl trimisese Pătrașcu Vodă ca sol la Crăiasa Ungariei, Izabela, când aceasta intrase izbânditoare în Cluj (22 octombrie 1556)^[7], și solul se întorsese cu bogate daruri și cu înalte năzuiri; râvnitor chiar la domnie, vornicul otrăvi într-ascuns pe bunul Pătru; dar oștile lui Suleiman, ce aduceau în locu-i pe Mircea, îl goniră din țară și-l siliră să-și caute scăparea în Ardeal. Socol încredință atunci starea și familia sa grafului Francisc Kendi și plecă la Țarigrad ca să-și câștige favor la Poartă; dar Mircea îl preîntâmpinase și, săpându-i din vreme groapa, nenorocitul pețitor fu aruncat în mare, din porunca Sultanului. În zadar mai pe urmă își ceruse nevasta și pruncii lui averea de la Kendi; ungurul tăgădui și păstră pe seamă-i vistieria și turmele și stogurile de bucate ale boierului român^[8].

Deci acum fiul acestuia venea să-și redobândească drepturile părintești; el se unise cu vreo câțiva din boierii pribegiți care, nerăbdători de a-și revedea vetrele, sosise călări chiar în ziua pogribaniei Domnului, cugetând, ca nesocotiții, să smulgă cârma țării din mâinile văduvei; însă Mirceoaia era în stare de a le sta împotrivă; unii dar dintr-acei cutezători fură prinși și ferecați, alții scăpară în învălmășeală și se pregătiră a veni de iznoavă cu oaste din Ardeal.

Oblicind din nou despre sosirea boierilor pribegiți, cu oaste, Chiajna, care așezase acum în tihnă pe fiul ei Pătru Șchiopul pe scaunul domniei, nu se tulbură prea mult, cu gândul că îndârjiții boieri vor fi strâns în Ardeal vreun stol de adunătură, pe care lesne-l va răsipi oștirea ei; trimise, dar, împotrivă-le pe marele sărdar cu ceva călărime.

Amândouă părțile se loviră la satul Romaneștii din Dâmbovița^[9], dar vitejia pribegilor înfrânse pe oamenii domniei, și biruitorii alergară spre București.

Tot neamul domnesc, cu ce boieri mai avea pe-mprejuru-i, fugi la Giurgiu, și, de acolo, însăși Doamna trecu Dunărea ca să ceară ajutor de la pașa din Rusciuc. Adunându-și apoi toate puterile pământene, și roșiorii, și ferentarii, și lefegiii, și toate crucile de pedestrași, sprijinită, pre de altă parte, de spahii turcești, Chiajna, în fruntea oștirii sale, apucă drumul înapoi către București, risipind groază înainte-i numai prin gloata năprasnicei sale ordii. Boierii, prinzând de veste despre acestea, se traseră înapoi pe drumul Craiovei, așteptând ajutoare de dincolo de Olt; dar oastea domnească îi nimeri pe priporul satului Șerbăneștii^[10].

Un râuleț ce șerpuiește sub o coastă despărțea amândouă taberele. Cluciarul Badea, căpetenia pribegilor, se văzu strâmtorat la poalele dealului și fără leac de scăpare; iar Chiajna, încălecată bărbătește și purtând zale de piept ș-un hanger în mână, străbătea rândurile, îmbărbăta pe români cu vorbe lingușitoare, pe turci cu bogate făgăduieli, și le însufla tuturor aspra sa voinicie. Ostașii, minunați și îmbiați de învierșunata vitejie a acelei zdravene muieri ce le striga și le da pildă ca să lovească pre vrăjmași, deteră năvală, trecură într-o clipă micul pârâu și, printr-o crâncenă măcelărie, zdrobiră cu desăvârșire mica oaste boierească. Acolo pieriră, luptându-se vitejește, Badea cluciarul și mulți alți oameni dintre pribegi^[11].

Într-această nenorocită bătălie, boierii își aduceau cu durere aminte de atâți voinici tovarăși ce se dase d-a gata pradă și fusese robiți și uciși în ziua nesocotitei lor semeții în biserica din București; printre aceia ei socoteau și pe tânărul Radu Socol, în care-și pusese mari nădejdi, și care acum, neștiut de nimeni, trăia retras și ascuns pe malul Motrului, în dărâmăturile cetățuii de la Socolești, muncindu-și sufletul îndoios între ură și iubire.

II – NUNTA[modifică]

Printre oamenii pe care firea i-a lipsit de ale trupului desăvârșiri, sunt unii care, prețuind încă din vârsta copilăriei starea lor neasemuită cu a celorlalți oameni și de toți batjocorită, se hrănesc cu o nepregetată ciudă, c-o adâncă zăcășie, care în veci le ține mintea vegheată și le pornește sufletul la viclenii și la răutăți; alții, iar, mai zăbavnici poate în agerimea duhului, sunt de tineri cuprinși d-o tainică melancolie, d-o îndoioasă sfială, care mai adesea se cumpănesc cu o minte dreaptă și sănătoasă, cu un suflet compătimitor, cu o inimă miloasă.

Din felul acesta era junele moștenitor al lui Mircea, Pătru Șchiopul; anii săi tineri, mintea-i îndărătnică, cu greu i-ar fi păstrat scaunul domniei, de n-ar fi stat la mijloc mumă-sa, Doamna Chiajna, muiere capeșă și dăunoasă, care știu să doboare cu armele împotrivirea românilor și să cumpere cu bani bunăvoința Porții. Într-adevăr, drept răspuns la trimiterea unor bogate daruri, însoțite cu făgăduința de a mări până la patruzeci de mii galbeni haraciul țării^[12] care, din 3 000 de asprii ce fusese la început, subt Mircea Bătrânul (1383), se urcase, sub Laiotă Basarab, la 10 000 galbeni^[13], Ștefan, vel-portarul Împărăției, aduse hatișeriful ce întărea Domn pe fiul ei Pătru^[14].

Uneltirile Doamnei Chiajne izbutise toate; ea era stăpână tare și mare; în zadar se mai cercară unii din boierii pribegi, precum Stanciu Benga, Matei Marga, Radu logofătul, Vâlsan și alții să-i dârapene cu armele domnia; la Boieni ei fură învinși și risipiți^[15]. Nu rămăsese altă nădejde decât o tăcută supunere; cei mai mulți dintre boieri se învârtejiră p-această înțeleaptă cale. Printre dânșii veni să se închine statornicitei domnii și tânărul Radu Socol, pe care un interes tainic și mult deosebit de năslirile celorlalți îl ademenise la Curțile domnești.

Un vis mult dorit de fericire, învrăjbit cu mustrările unei conștiințe rănite prin uciderea tatălui său, o dragoste curată, adâncă, îngerească, ce-i legase inima de un neam urgisit, căința d-a fi călcat un legământ de ură și luptă cu acel nestăvilit farmec ce-l făcuse să-și urască jurata răzbunare și tulburase menirea vieții sale: iată clătirile sufletești ce sfărâmau sânul Radului. Cu ce scop oare, cu ce hotărâre își părăsise el pustia casă părintească de la Motru și venise în București? Însuși el nu putea ști; dar o răsăritură a inimii îl avântase spre locul unde ochii săi puteau să zărească pe zâna înflăcăratelor sale visări.

Cu ce dulce încântare, cu ce uimire cerească privea el la tânăra Domniță, când, cu pas lin și ușor, cu chip blând și smerit, ea pășea în acea biserică unde pentru întâia oară ea s-arătase privirii lui! El căta la dânsa-n tăcere, și uneori ochii lor se-ntâlneau, iar ea închina atunci capul, ș-un nor de roșeală i se lăsa pe față. Când apoi Radu rămânea singur în biserică, inima-i înmuiată căuta locul unde mai întâi își văzuse visul fericirii sale; dar genunchii lui rămâneau încremeniți dinaintea mormântului în care zăcea ucigașul părintelui său, și, îngrozit de mustrare, el se smulgea din acele dulci curse ale ispitei.

Acestea se petreceau prin anii o mie cinci sute șaizeci și câțiva, chiar în mijlocul veacului al șaisprezecelea.

Începuse dar acea epocă când turcii, atât pentru oblăduirea ținuturilor creștine cuprinse de dânșii, cât și pentru înclinările de pace și de prietenie ce legase Padișahul cu unele puteri apusene, simțise trebuință a se sluji cu oameni care să vorbească limbile europene și să fie mai dedați decât osmanlâii cu obiceiurile ghiaurilor. Creștinii turciți aveau, dar, adesea, pe vremea aceea, mai bună primire la Poartă și mai lesne înaintau ca cei născuți și crescuți în legea lui Mohamet; într-adevăr, Curtea lui Suleiman se umpluse de străini venetici care-și lepădase vechea credință și ajunsese la înalte dregătorii, atât în Divan, cât și la Ordie; marele vizir Mahomet Socoli era pământean din Bosna, ca și viteazul apărător al granițelor Hozrev pașa; alți viziri, precum Sinan pașa, Daud pașa, erau arnăuți și croați; Ali cel Gros era din Herțegovina; capudanul pașa Piale era ungur, eunuhul Ceafar pașa, rus, corăbierul Ohiali, calabrez; iar serascherul cel favorit Ibrahim, vizirul eunuh Suleiman și viteazul corsar Hairedin Barbă Roșie, spaima Mării Mediterane, erau toți din viță grecească^[16].

Se înțelege însă că mai ales acest din urmă neam se folosi de asemenea aplecări ale cotropitorilor săi. Grecii, care după luarea Țarigradului, se dase afund, fugind, care prin țările Apusului, care prin ținuturi mai depărtate ale Împărăției, alungați, prigoniți, silniciți pe unde-i nimereau biruitorii, cu câte puțin și treptat prinseră la suflet; cu cât mai mult scădea însemnătatea și puterea venețienilor și genovezilor, cărora Sultanii de mai nainte le dase voie a locui și a ține cantoare în mahalalele Pera și Galata, dincolo de portul Stambulului^[17], cu atât mai mult îndemânatica măiestrie a grecilor își făcea vânt și se dovedea prin neguțătorii istețe și bine nimerite, prin bogății adunate de prin toate țările vecine în haznaua Patriarhiei și ale mănăstirilor grecești, prin slujbe dibace și folositoare, împlinite turcilor la vremi priincioase. Până într-atât izbutiră ei a-și face mână bună la turci, încât Împărăția le arăta a sa bunăvoință și a sa încredere, dându-le mansupuri și întrebuințându-i ca slujbași ai Bisericii, ca soli, ca vameși, ca dragomani și chiar, uneori, ca cârmuitori de ținuturi.

Grecii au avut pururea acel dar d-a fura inima și d-a cârmui pe nesimțite voința stăpânului lor; firea le este a se strecura pe la cei cu puterea și a le amăgi mințile printr-un farmec, care ar fi o netăgăduită predomnire morală, de n-ar avea mai adesea o fățarnică slugărie drept mijloc și o mârșavă lăcomie drept țel.

Astfel, din vechile neamuri ale Împărăției Răsăritului, din Paleologi, din Comneni, din Rali, din Cantacuzeni, din Duci, care de mult se risipise ori trăiau tupilați prin sărăcăcioasele înfundături ale Fanarului^[18], începură a se ivi lăstari scăpătate, care, uitând vechea fală a strămoșilor și râvnind, prin slugărie, la ocrotirea vizirilor, câștigară, cu acest chip, bogății însemnate, dobândiră înrâurire în Divanul turcesc și căpătară chiar cinstiri de la trufașii lor stăpâni. Prin mijlocirea acestor oameni puternici, cu care se amestecase, în favoarea puțin cumpănită a turcilor, și mulți alți greci mai de rând, toate jeluirile, toate cererile creștinilor raiale sau înclinați cu osmanlâii, își luau un sfârșit mai repede și, de nu mai puțin costător, totuși mai puțin primejdios.

Doamna Chiajna, în prevăzătoarea-i îngrijire, cugetă a-și căpăta reazemul unor mai puternici dintre acei greci, și, închipuind mijlocul unei încuscriri, ceru prin carte patriarhului Iosaf ca să-i caute doi juni din Fanar, pe care să-i facă gineri la două ale sale cocoane. Patriarhul era din neamul Paleologilor și avea un nepot de frate, june plăcut, mândru și bine învățat, anume Stamatie. Fără îndoială că lui îi hotărî unchiul de soție pe una din Domnițele românce, iar pentru cealaltă, ca să-și facă tot cu acest prilej și mână bună pe lângă primejdiosul Mihail Cantacuzenul, patriarhul alese pe fratele acestuia, bătrânul și urâtul Andronic^[19].

Mihail Contacuzenul, mână dreaptă a vizirului Socoli, era vameș mare al sărei și trăia în Anhial, pe Marea Neagră, unde-și înălțase un palat ce nu-l ținea mai puțin de douăzeci mii galbeni; nimeni dintre greci n-avea putere ca dânsul, nimeni nu era mai temut, mai dăruit; nu se făcea patriarh, nici arhiereu în Biserica Răsăritului, care să nu-i dea lui mită; toți îl cinsteau cu numele de arhonta, iar turcii, minunați d-a sa dibăcie, îl poreclise și Șaitan-Ogli (Fiul Dracului), și cu toate că el obicinuia să călărească prin oraș pe o mușcoaie sau catârcă, cu veșminte nu prea falnice, opt ciohodari și ianiceri împărătești îl însoțeau pretutindeni^[20].

Fratele acestui om însemnat, Andronic Cantacuzenul, care-și ținea casa în Pera, și Stamatie Paleologul, nepotul patriarhului din Țarigrad, se sculară să plece în Țara Românească, ca pețitori ai fetelor lui Mircea.

Știrea sosirii lor răspândi o adâncă tulburare în sânul lui Radu Socol. Pe câtă vreme Domnița Ancuța, pe care el o iubea cu dragoste tăinuită, se arătase închipuirii sale singuratică și împresurată de neîntinatul văl al nevinovăției, o nebiruită sfială poate și o urmă de mustrare îl oprise d-a pune un țel hotărât dorințelor sale și d-a destăinui îndelungata sa iubire; dar când i se înfipse în inimă temerea d-a vedea spulberate de un necunoscut visele atâtor nopți fără de odihnă, când pricepu ce dor fierbinte, ce chinuri adânci ar lăsa în sufletu-i pătimaș răpirea iubitei sale de către un altul, el nu mai stătu un minut la îndoială, ci căută îndată prilejul d-a întâlni pe Domniță, d-a-i vorbi și d-a primi din gura ei, sau un cuvânt de mângâiere, o licărire de nădejde, sau osânda vieții sale viitoare.

Câteva zile umblă el rătăcind prin curțile domnești, pândind minutul când să nimerească singură și fără de martori pe Domnița Ancuța.

Casele domnești din București se-nălțau pe povârnișul malului stâng al Dâmboviței, printre bătrâne tulpini de sălcii, închise într-un larg pătrat de-nalte și țepene ziduri, care pe de o parte se afundau în apă, proptite cu largi căprioreli de piatră, iar de celelalte trei părți, înconjurate cu șanțuri adânci, își arătau pe dinafară numai întinsa lor față netencuită și clădită cu straturi de cărămizi și de bolovani de piatră; la mijlocul peretelui din fața casei se afla poarta cu gang boltit, pe d-asupra căreia se înălța un turn pătrat, cu ferestrui de meterez; iar dinaintea porții era o podișcă care, prin mijlocul unui scripete, se lăsa pe d-asupra șanțului și se ridica la vremi de primejdie; alte patru foișoare cu temelii întărite apărau colțurile întinsei împrejmuiri. Pe dinlăuntrul curții, niște lungi șiruri de clădiri cu tinde arcuite stau rezemate de acei înalți pereți și slujeau de locuințe sau odăi copiilor din casă, strejilor și slujitorilor domnești; apoi, tot în rând cu acestea, veneau grajdurile, ambarele și șoaprele cu toate tacâmurile de drum, subt îngrijirea comișilor și a șătrarilor; mai în laturile caselor domnești, în care răspundeau printr-o tindă de scânduri, erau beceriile sau cuiniile și cuptoarele pităriei; în sus, mai pe deal, din dosul bisericii, jicnița cu toată zahareaua, și-n sfârșit, de-a lungul zidului ce se-ntindea pe malul gârlei, se adăposteau saielile cu vite și zalhanaua Curții domnești; căci toate trebuincioasele vieții cătau a fi prevăzute într-această cetățuie, așezată pe un loc șeț ce era apropiat de Dunăre și de primejdioșii-i mărginași, și lipsit de orice apărare firească.

Drept în mijlocul ogrăzii, d-a stânga bisericii lui Mircea, se aflau casele domnești, clădire pătrată, mare, aridicată, cu ziduri late în poale și fără tencuială, purtând pe d-asupra lor un coviltir cu ceardac nalt și întins, un adevărat munte de șindrilă. Catul de jos al caselor abia avea pe ici, pe colea câte o crestătură pe unde să intre aerul în beciurile-i boltite; de o parte numai, în fundul unei tinde întunecoase, se vedea gârliciul povârnit al pivniței, cu porțile-i de zăbrele; cu toate acestea, ferestrele catului de sus, mititele, lunguiețe și întărite cu vergele de fier și cu obloane ce se trăgeau în chepeng, erau cu mult înălțate de la pământ, astfel încât peretele rămânea gol și neted mai până sub streașină. În dreptul porții, și d-asupra câtorva trepte de piatră, se afla ușa cu două canaturi de stejar, căptușite cu tinichele și legate cu druguri de fier; acea ușă se deschidea pe o scară de piatră, închisă între doi pereți și dreaptă, care ducea într-un pridvor, al cărui acoperiș sta rezemat pe stâlpi ciopliți din bardă, și d-a lungul căruia se întindea o laviță învelită cu rogojini și cu zăblaie. Pe urmă venea o tindă întunecoasă în care da, de toate părțile, ușile deosebitelor încăperi, din care unele, lungi și înguste, cu o mică ferestruie în fund, lăcaș de odihnă pentru noapte, purtau numele de chilii, altele, mai întinse și mai luminate, erau sălile de adunare, cămările feluritelor dregătorii și odăile locuite de cămărași și de obștea curtenilor. Apoi, dincolo de tindă, se deschidea o largă sală, al cărei tavan de grinzi înnegrite se sprijinea pe două șiruri de stâlpi scobiți cu glafuri și cu flori, ș-al cărei fund, ieșit mai afară din peretele casei, ca un pridvor rotund cu parmaclâc, era cu totul deschis; această sală, pardosită cu lespezi, loc de ospețe și de danț în zilele călduroase ale verii, se numea horă și slujea întotdeauna ca loc de adăstare pentru cei ce voiau să intre la chiliile neamului domnesc, sau în sala spătăriei, unde era scaunul lui Vodă, sau în sacnasiul cu geamlâc înaintat pe grinzi, care era obicinuita ședere a Doamnei și a femeilor sale. Toate aceste încăperi, precum și deosebitele bășci sau cămări boltite, purtând o culă rotunjită pe d-asupra, în care se aflau, d-a rândul, paraclisul, haznaua sau comoara și patul domnesc, răspundeau toate în horă prin niște uși cu tocuri de piatră nalte și înguste, aduse sus în îndoit perghel, și d-asupra cărora se vedea săpat, într-o firidă, vulturul țării. Printr-acea sală se făcea toată slujba dinlăuntru a familiei domnești; p-acolo putea cineva întâlni, trecând dintr-o odaie într-alta, pe Domn sau pe oricare altul dintr-ai săi.

Radu Socol ispitise mai de demult cum că fiicele Chiajnei, în fieșce dimineață, ieșind din chilia lor, treceau printr-acea horă ca să meargă în odaia cu sacnasiu, unde se adunau la lucru toate femeile Doamnei; el se socoti că minutul cel mai priincios spre a face Ancuței destăinuirea sa va fi acela; și-ntradevăr, într-una din zilele până să nu sosească în București pețitorii țărigrădeni, el se folosi de singurătatea sălii, prin care se strecura încetișor tânăra fată și, ținând strâns p-al său piept ce zvâcnea cu înfocare marama cea neagră, singurul martor al îndelungatei sale iubiri, el păși dinaintea Domniței și, cu buzele tremurânde, îi zise:

– Domniță! am cutezat într-o zi îngrozitoare să răpesc de pe capu-ți acest jalnic văl. De atunci l-am păstrat, nesocotitul de mine, ca un zălog de scumpe, de dulci, de-ncântătoare nădejdi! Acum simt, vai! că visu-mi a fost o nălucă; raza ce a lucit câțiva ani asupră-mi se stinge și trebuie să intru iarăși în negura vieții-mi trecute. Primește, dar, înapoi acest drag chezaș al amăgirii și al deșartelor mele dorințe.

Cu aceste cuvinte el întinse tinerei fecioare marama cea neagră; iar dânsa, al cărei fraged obraz se roșise ca pielița unei piersici dogorite de soare, ridică, senini, drăgălașii ei ochi albaștri, muiați într-o rouă de lacrimi, și, cu glas obidit și galeș, îi răspunse:

– Jupan Radule! dacă cu adevăr îți este atât de scumpă, de ce vrei oare să-mi înapoiezi acum o jalnică podoabă ce-mi aduce aminte plânsori trezite și-mi vestește poate răstriști viitoare? De mi-i crede, păstra-vei neagra-mi maramă până ce vei simți că ți-a pierit în inimă orice scânteie de nădejde.

Și-ndată, pare că s-ar fi temut d-o nesocotită mărturisire, ea pripi pasul spre ușa sacnasiului, lăsând pe Radu uimit de vesele gândiri, de o fericire lui încă necunoscută.

Apoi Domnița, intrând în cercul jupanițelor adunate, cu anevoie își putu ascunde tulburarea; în zadar se încercă a-și urma zilnicele-i lucrări, căci mâinile-i, reci și tremurânde, pare că pierduse îndemânatica lor agerime; nici fusul de sidef nu i se mai întorcea între degete, nici undrelele nu mai știau s-apuce ițele împleticite, nici firul de mătase nu mai nimerea să-nșire mărgăritarele vărsate în poală-i; ci ochii ei căutau aiurea, la malurile înverzite ale Dâmboviței, la norii fluturatici de pre cer, pare c-ar fi vrut să încreadă acelor mângâioși și tăcuți prieteni taina ce umpluse inima ei de fericiri și de temeri.

Muierile băgară în seamă această neobicinuită tulburare a Ancuței și începură să-și dea coate, privind-o cu coada ochiului, să se cerceteze una pe alta, prin semne, de pricina acestui neastâmpăr, să-și șoptească la ureche, zâmbind pe tăcute; dar o femeie a Doamnei Chiajne, care veni să poftească pe amândouă Domnițele din partea mumei lor, precurmă acele glumețe și clevetitoare bănuieli.

Ancuța tresări ca din visare; apoi, îndată se sculară amândouă, pline de-ngrijare, și, cu față smerită și supusă, intrară în bașca rotundă, cu pereții și pardoseala de piatră, unde le aștepta Chiajna, șezând pe un jeț înalt de stejar săpat, cu treaptă sub picioare, și alături cu o masă, pe a cărei învelitoare de hramă sta așezată, printre hrisoave pe membrană și printre felurite pitace domnești, pecetea cu care Doamna, neștiind, ca toate femeile românce de pe atunci, a scrie, însemna numele său.

Tot într-acea odaie era și patul Chiajnei, acoperit cu un macat de piei de urs, iar într-o scoabă, în perete, ardea o candelă de argint dinaintea sfintelor icoane.

Domnițele se plecară în fața mumei lor și, ridicându-și mâna de la pământ, îi sărutară dreapta și o aduseră la frunte, după vechiul obicei al țării; apoi se rânduiră dinaintea ei în picioare, cu capul plecat la ascultare. Chiajna, rece, posomorâtă ca întotdeauna, le spuse:

– Fiicele mele! s-aveți în știre c-am găsit să vă căsătoresc pe amândouă; aștept acum curând să sosească ginerii voștri din Țarigrad, unde voi trebuie ca în scurtă vreme să-i urmați.

Nu mă îndoiesc că veți ști pururea să vă purtați către soții voștri ca două domnești cocoane ce sunteți. Atâta vă spun!

Sora cea mare sărută de iznoavă cu supunere mâna Doamnei și se găti să iasă; iar Ancuța, în vinele căreia tot sângele se sleise, se-ncercă măcar să scoată un suspin, dar ochii ei întâlniră căutătura strașnică a Chiajnei, în care sta tipărită o nestrămutată hotărâre, și îi fu și ei nevoie d-a se supune în tăcere.

Însă o jale adâncă îi cuprinse toate simțirile. De ce voise soarta să-i arate, ca-ntr-o fulgerare, o viață fericită, ș-apoi așa groaznic s-o amăgească? De ce, dintre toate mumele, pe dânsa, ființă blândă și drăgăstoasă, să o dea ursita pe mâinile unei mume neîmblânzite? Cu așa mâhnicioase cugetări își petrecea Ancuța zilele și nopțile, și inima-i obidită mereu suspina, și ochii săi întristați se topeau în lacrimi de foc.

Sosiră-n sfârșit în București ginerii greci. Unul, copilandru, tânăr, frumos, sprâncenat, cu mustața mică și neagră, cu ochi de femeie, cu părul încrețit, nalt, spătos și tras ca prin inel, ca unul din acei palicari muieratici, purtând fustanelă fâlfâindă și strânsă la mijloc, cămașă de filaliu largă-n mâneci și cusută cu bibiluri, colciaci și cepchen de filendreș stacojiu, numa-n fir și-n mărgăritare, fesul la o parte, iminei mici și roșii, ș-apoi la brâu două lungi pistoale ghintuite, lucrate în Veneția, numai cu sârmă de argint și cu sidefuri, și o pală de Taban^[21] cu apele negre pe țăiș și cu mâner de pietre scumpe. Acela era Stamatie Paleologul; el intră în Curțile domnești în săltăturile și în dezghinurile unui armăsăruș arăbesc ager și zglobiu, cu părul vânăt-rotat și cu o șiră de stele roșcate pe piept și pe spinare. Alături cu dânsul înainta pe un cal mai tihnit, dar încărcat cu grele podoabe, Andronic Cantacuzenul. Trupul acestuia, mărunt, neputincios și gârbovit, pare că d-abia purta capul său mare, pleșuv și cărunt, cu obarji spâni, zmezi și slabi; dar buzele-i subțiri și încrețite, ochii săi mici, vioi și pătrunzători, nările-i largi și neastâmpărate dovedeau acel duh sprinten și isteț, acea minte iscusită și dedată cu intrigile și cu batjocura, care sunt ca o însușire a neamului grecesc. Veșmintele sale-l arătau că este unul din nalții dregători ai Bisericii bizantine^[22]; în cap purta naltul calpac de hârșie fumurie cu fund de serasir; pe dânsul avea o hlamidă de sevaiu roșu, cusută cu palme de fir pe poale și încinsă d-a curmezișul, pe sub subsuori, cu un lat brâu sau omofor, semănat cu matostaturi în șatrange; iar d-asupra, o largă mantie de buhur alb cu ceaprazuri de aur și îmblănită cu jder, căci d-atunci începuse cazaclâii să aducă în Țarigrad scumpele blăni din Mosc^[23].

Împrejurul lor stau grămădiți optzeci de călăreți turci^[24], ianiceri, spahii și ciohodari împărătești, unii cu înalta cucă din vârful căreia atârna pe șalele calului o lată pană verde, alții cu coif poleit și împodobit cu două aripi de curui, sau cu o coadă învoaltă de păun; purtând pe dânșii niște capoate de filendreș, de ghermesuturi și de felurite stofe, care îmblănite, care cusute cu fir; înarmați cu sulițe de trestie din Hind^[25], cu arcuri încordate, cu tolbe de săgeți veninoase, cu iatagane de Horasan^[26] și cu sănețe frăncești.

Tot norodul românesc, încă neînvățat cu falnicele podoabe ale Curții și ale Ordiei lui Suleiman, privea cu mirare acest măreț alai. Dar și mai mare fu mirarea când slujitorii descărcară de pe catâri bogatele odoare sau daruri de nuntă ale pețitorilor greci; ici se vedeau sipeturi de sidef pline cu ghiordane, cu cercei, cu lefturi de smaragduri, de balașuri, de rubini, de zamfiri; pline cu pahtale de aur și de matostat, cu colane și cu sponciuri de mărgean și de mărgăritare, cu surguciuri de briliant; mai colo boccealâcuri de stofă cu așternuturi de agabaniu, cu primenele de borangic și de filaliu, cusute cu bibiluri, cu gevrele și cu brânișoare de beteală, cu feregele și binișuri de buhur, de cănăvăț și de sevaiu, cu blănuri de jder, de râs și de samur, cu gearuri și cu taclituri turcești; mai dincolo, lăzi cu covoare de Ispahan1, cu oglinzi de Veneția, cu buhurdaruri pline de scumpe miresme de Hegias^[27], cu apărători de pene, cu felegene de smalț, cu zarfuri de sârmă, cu tipsii, lighene și ibrice de argint, cu cohale de cleștar de munte, cu linguri de fildeș săpat și cu felurite alte bogății, care, de prin toate țările, le aduceau venețienii, armenii și evreii, în Țarigrad^[28].

Toate aceste minunate daruri precum și chipul plăcut al lui Stamatie, lesne fermecară mințile Domniței celei mari; dar Ancuța, sărmana, sta nesimțitoare, sau, mai bine, vedea cu groază apropiindu-se minutul logodnei sale cu Andronic, ce-i insuflase numai ură și frică. Cu toate acestea, ceasul cel groaznic sosi. În biserica domnească se gătise, pentru aceeași zi, serbarea amânduror nunțile; patru cununii erau așezate pe sânțita masă, și nunii, cu patru făclii, înconjurară d-o parte o pereche veselă și potrivită, de cealaltă, două ființe ce semănau una cu alta cum seamănă cruntul junghietor cu jertfa-i nevinovată. Slujba se-ncepuse, și Ancuța, galbenă și plânsă, abia se ținea pe picioare, când, din gloata adunată în biserică, un tânăr, împins ca de furia deznădăjduirii, se repezi în cercul nuntașilor și, ridicând pe d-asupra unei făclii un văl de zăbranic negru, îi dete foc, strigând: Piei, amăgita mea nădejde! O vâlvoare de foc se-nălță în bolta bisericii, ș-apoi o ușoară cenușă căzu pe masa cununiilor.

Ancuța cunoscuse într-acel tânăr pe Radu și scoțând, din pieptu-i sfărâmat, un strigăt de durere, ea căzu jos, leșinată.

Această împrejurare rămase de toți neînțeleasă; pe Ancuța o ridicară pe brațe, și slujba se urmă cu grabă. Amândouă Domnițele erau măritate și, mai înainte ca să-și ridice casele și să se pornească cu soții lor la Țarigrad, câteva zile veseliile și sărbătorile se urmară în popor. Turcii își arătau măiestria lor în jocul geridului, nimerind țelul cu sulița azvârlită din fuga cailor; apoi românii își încercau puterile la trântă și la luptă dreaptă, apucându-se cu brațe vârtoase de mijloc, opintindu-se, smuncindu-se, învârtindu-se și-n sus și-n jos, și-n dreapta și-n stânga, până ce unul dovedea și, izbind pe protivnic la pământ, îl punea în ghenunchi dinainte-i^[29]. Pehlivanii arapi și hindii, ce-i adusese din Țara Turcească, făcură și ei feluri de năzdrăvănii și de jocuri minunate și nevăzute locurilor noastre; unii săreau în văzduh, cu capetele în jos, peste opt bivoli puși în rând; alții călcau cu iuțeală pe o fâșie de tulpan întinsă, fără d-a se cufunda^[30], iar unul, mai ales, schimba în tot chipul o căciulă, care, când o arunca pe pământ, pe loc se prefăcea în feluri de căciuli deosebite. De acolo a și ieșit vorba românească Altă căciulă!, când vrea omul să zică că s-a schimbat starea de mai nainte a unui lucru^[31].

Apoi seara se aprindeau prin piețe focuri mari de paie și zicea mereu tubalhanaua turcească, de juca norodul; și uneori slujitorii slobozeau în mijlocul gloatei câte o vulpe cu coada muiată în păcură aprinsă, de fugea lumea încotro putea, și muierile, speriate, se îmbrânceau și alergau țipând; iar bărbații, slobozind mereu pistoale și desfundând la buți cu vin, chiuiau și benchetuiau, și se veseleau cu cântările cimpoaielor și cobuzelor muntenești și cu diblele lăutărești.

În scurt, astfel se petrecură aici la noi cununiile cocoanelor Doamnei Chiajne cu Stamatie Paleologul și cu Andronic Cantacuzenul, amândoi coconi țărigrădeni.

III – FUGA[modifică]

Câteva zile după nunțile Domnițelor lui Mircea Vodă, Stamatie Paleologul purcese în grab la Țarigrad cu soția sa; iar noul lui cumnat, Andronic Cantacuzenul, fu silit să mai zăbovească, căci chiar din seara cununiilor, tânăra sa mireasă încă nu-și venise în simțiri; dar presupunând că vremea va potoli necunoscuta ei patimă mai bine decât leacurile vracilor, grecul, bănuitor și întărâtat, smulse pe biata Ancuța din zadarnicele îngrijiri ale jupanițelor curtence și, cu tot alaiul, cu toată zestrea ei, purtată în zece care^[32], el trecu la Rusciuc.

În seara când rămaseră să mâie într-acea cetate, Domnița izbuti ca bărbatul ei să-i lase, drept locuință, un chioșc învecinat cu casele unde ei conăcise. Acest chioșc de lemnărie, lucrat numai în cafasuri și în săpături de chiparos și de iasomiu, pardosit cu lespezi de marmură sângerie și împodobit cu toate trebuincioasele smălțuite cu sidefuri, era așezat pe o coastă surpată, dar nu prea înaltă, a Dunării; prin vergelele încrucișate ale ferestrelor vederea se-ntindea peste toată lățimea râului.

Acolo, Domnița Ancuța, singură și cuprinsă de o jale adâncă, cu inima sfâșiată, cu fața ofilită, plângea amar cruzimea soartei sale; noaptea era înaintată, și lacrimile-i curgeau făr-de încetare, căci de mult somnul fugise dintr-ai săi ochi; dar, cu încetul, fruntea-i obosită căzu pe a sa poală, trupu-i, slăbit d-atâtea suferințe, parcă se cufundă de sineși; o piroteală a minții, o-mpăienjenire a ochilor începură a o cuprinde, când deodată i se păru că aude, ca într-un vis mângâietor, un glas depărtat ce cânta cu viers tânguios aceste duioase cuvinte:Frunza-i verde, apa-i lină,Ș-al meu suflet tulburat,Luna vars-a sa lumină,Dar mi-e gândul înnorat.Unde merg, în orice parte,N-am nimica de dorit;Visele-mi au fost deșarte;Ce-am iubit m-a amăgit!

Ancuța se trezi din aromeală; glasul părea că se apropie; ea sări la fereastră. Printre zăbrele văzu luna plină colindând repede fața senină și albastră a cerului; pe Dunăre scânteiau razele ei răsfrânte în mii de talazuri; departe, încolo, un pescar turc trăgea la edec, în tăcere, caicul său încărcat; la poalele chioșcului, codobaturile, acele rândurele de apă cu lungi pene albe în coadă, se așterneau, în zborul lor iute, pe fața apei, ș-apoi iarăși se ascundeau în cuiburile lor găurite ca niște urloaie într-acea coastă râpoasă. În repaosul nopții se auzea numai clătirea undelor ce se izbeau încetișor de mal și susurul alene al vântulețului de vară. Peste puțin ochii Ancuței zăriră o luntricică ce-nainta despicând valurile; un bărbat, cu veșminte negre, ședea într-însa. El începu din nou să cânte cântarea sa de adineauri:- De-mi lucește luna-n cale,De-mi e vântul cu noroc,Ea n-alină a mea jale,El nu stinge al meu foc.Dar iubita mea să vie,Să-mi șoptească: Te iubesc!Ș-atunci inima-mi re-nvieÎntr-un rai dumnezeiesc!

Nu mai era îndoială! Acel vâslaș cutezător era Radu; acel glas plin de mâhnire era al lui!

Fericirea, în culmea sa, e nesocotită adesea ca și deznădăjduirea. Ancuța găsi în slabele-i mâini destulă putere ca să sfărâme zăbrelele de lemn ale chioșcului. Radule!! strigă ea cu glas pătrunzător și sări pe fereastră. Din norocire, câțiva stânjeni numai erau până jos; Ancuța, cu cosițele-i plăvițe răsfirate, învelită numai într-o ie subțire și într-o fustă de albă mătase, căzu pe nisipul jilav și moale al prundului.

Radu sări-ntr-o clipă pe mal, trase capul luntrei c-o mână vârtoasă pe uscat, ridică c-un braț puternic mlădiosul mijloc al tinerei femei, și, cu scumpa lui sarcină pe brațe, săltă iute-n luntre; apoi, îmbrâncind tare țărmul cu vâsla, câteva voinicești lovituri de lopată avântară micul vas departe de coastă. Ancuța, tulburată, uimită d-atâtea vii și felurite simțiri, rămăsese pitulată în fundul luntrei, cu capul rezemat de pieptul Radului; trupul ei tremura ca frunza; brațele-i stau încrucișate p-al său sân ce zvâcnea cu iuțeală, sub ușoara-i ie de borangic; glasul i se curmase și, uneori numai, cu o zâmbire îngerească pe buze, un suspin întrerupt se revărsa din adâncul inimii sale pline, și lacrimi, ca mărgăritarele, picurau dintr-ai săi ochi inundați d-atâta fericire.

Luntrea ajunsese în albia mare a Dunării și, cu Radu la cârmă, se strecura ușor, furată de undele repezi, ce se goneau și se îmboldeau cu vuiet amorțit; o suflare răcoroasă zbârlea fața apei și legăna încetișor înaltele catarturi ale șăicilor ce se vedeau albind în depărtare cu pânzele lor umflate; razele lunii se răsfrângeau, cu vii licuriri, pe culmea nestatornică a valurilor, răspândind pe cer și peste râu o dulce lumină ce se îngâna cu negreala malurilor depărtate. Pe ostrovul învecinat, un stol de babițe stau adormite și, uneori numai, câte o strajă de noapte din ele, întinzându-și aripile trunchiate și căscând în sus ciocul ei cu gușă adâncă, scotea un țipăt ascuțit, de răspundea malul dimpotrivă, iar lișițele, speriate, se dau afund și se ascundeau în stuful și în papura de pe mal. Apoi iar toate se astâmpărau, și o șoaptă de taină se răspândea împrejur.

Într-acea liniște a firii, Radu ridică vâslele pe d-asupra apelor, și ochii săi se lăsară cu dragoste asupra Ancuței; dar, în căutătura ei, el întâlni atâta bucurie, atâta încredere, încât brațele-i o strânseră cu încântare de al său piept, și buzele lor, pentru întâia oară, se lipiră într-un dulce sărutat!…

O! dezmierdare nespusă a celui dintâi sărutat pentru două tinere inimi ce de mult se doresc! Cine va putea oare să te descrie? Cine va cuteza să cânte acel cântec de izbândă? Cine va ști să spună câte simte firea omului într-acel singur minut al vieții, când fericirea covârșaște toate celelalte simțiri? Nici sărutarea blajină a mamei pe fruntea pruncului său adormit, nici îmbrățișarea frățească a robului scăpat din robie, nici mândrul zâmbet al învingătorului, în ceasul biruinței, nu pot cuprinde sufletul cu un farmec ca acela, lipsit de griji și de mustrare, de râvniri și de trufie!

Radu întrerupse tăcerea.

– Ancuțo! zise el, nu știu de sunt alți oameni mai dedați cu fericea; dar pentru mine ceasul acesta e mai presus de câte aievea mintea-mi a visat! Toată viața-mi până acum am trăit-o în amărăciuni; deunăzi, în sfârșit, mă simții cufundat ca într-un nor întunecos, și un vârtej viforatic mă-mpinse ca să mă iau după urmele tale. Ziceam în mine: Ce-mi mai este bună viața?… Singur, sărman, lipsit de părinți, de rude, de prieteni, care să prinză milă de mine, lumea îmi e pustie. Oriunde nu va fi dânsa, eu nu am pe nimeni! Să pas deci pe calea unde a trecut ea, să calc în urmele-i deșarte și, fiindcă soarta a menit-o a altuia să fie, ca cel puțin doru-mi, ca un fum cuvios de tămâie, pretutindeni, să se înalțe la dânsa!… Ancuțo! tu ai prefăcut acel nor în soare de lumină! Tu ai deșteptat în sufletu-mi o viață necunoscută! Tu ai reînviat inima-mi ofilită! Tu ești îngerul mântuirii mele!

– Radule, răspunse Ancuța cu glasul înecat de lacrimi de bucurie, din tot sufletul eu te iubesc! Mai mult d-atâta eu nu știu să-ți spun; dar un viers tainic șoptește de mult în mine și-mi zice că viața cu tine-mi va fi dulce, că numai cu tine aș voi să mor!

În vremea acestor drăgăstoase vorbiri, prin care fericiții tineri își împărtășeau păsurile și dorurile inimii lor, cursul râului furase luntrea și o împinsese cu repeziciune până la gura acelei strâmtori prin care apele albiei celei mari se revarsă cu volbură în matca mai îngustă a țărmului românesc, tocmai la capul Ostrovului Mocanu. Într-acel loc, unde apele se-nvrăjbesc și se sfredelesc în adânci vârtejuri, vasul începu a șovăi, clătinat pe înalte talazuri, care se izbesc și se afundă cu un urlet întărâtat. Acea șuierătură spăimântătoare a valurilor, acele mișcări furtunoase ale luntrei, înfricoșară pe Ancuța; stăpânită de o nespusă groază, ea deodată își aruncă brațele după gâtul lui Radu și, strângându-se de pieptul lui, înălță ochii către cer și rosti cucerită această rugă:

– Doamne! Doamne! fii cu îndurare! scapă-ne zilele!

Fie-ți milă și nu voi să pierim în ceasul cel mai norocit al vieții noastre!

Radu puse în grab mâna pe vâsle și, spărgând cu putere sila talazurilor, el se luptă voinicește pân-ce mica sa luntre, ocolind prăpăstiile, săltând ușurel pe d-asupra valurilor, scăpând ca prin minune din mii de nevoi, izbuti să iasă din primejdioasa strâmtoare. Atunci ea începu iarăși să plutească mai lin pe albia stângă a Dunării. De acolo se zăreau, în susul apei, zidurile cetăței Săn-Giorgiu, care, din ostrovul său înălțat, apăra orașul Giurgiului; iar înainte, pe limanul șăț al Smârdei, licura un foc de paie. Radu cunoscu într-aceea semnele bătrânului său slujitor Bănică, pe care-l lăsase la mal. El cârmi într-acolo, și, grăbind lopătarea cu ale sale brațe vânjoase, cărora și dragostea le dase o nouă tărie, micul său vas, ce în câteva ceasuri de plutire trecuse toată întinsă Dunărea decindea, sosi în sfârșit la malul dorit, tocmai când luna scăpăta, gonită de luceafărul albicios al dimineței.

Bănică, care de mult ducea grija stăpânului său, alergă cu veselie ca să-l întâmpine; două șiroaie de lacrimi curgeau pe obrajii lui când văzu pe Radu sărind sprinten pe uscat. Sărmana bătrână și credincioasă slugă, care-l crescuse din a sa pruncie, îl îmbrățișa, îi săruta mâinile, râdea, plângea, își făcea semnul crucii, nu știa cum să-și mai arate bucuria, cum să mai mulțumească lui Dumnezeu.

– Bănică, îi zise Radu, de mă vezi tu acum cu viață, Domniței Ancuței să-i aibi mulțumire; dânsa mi-a fost mântuirea. Să-ți fie de aci înainte, ca și mie, stăpână!

Bănică sărută cu recunoștință mâinile Ancuței, și apoi, cu mirare, începu să întrebe:

– Dar cum? Ce fel s-a întâmplat…? Radu-i curmă vorba:

– Nu e acum vremea pentru cercetări. Vorba multă, sărăcia omului! Să ne grăbim să fugim, căci zorile se revarsă și ar putea să ne dea în urmă.

– Dar, vai de mine, stăpâne, șopti bătrâna slugă, în mintea căruia bucuria se prefăcuse acum în smerită îngrijire dinaintea unei fiici de Voievod, cum o să poată umbla Domnița călare?! Noi avem numai doi bieți călușei… ș-apoi încotro să ne ducem?…

– Încotro?! Mai întrebi?! La noi acasă, la Motru, răspunse Radu.

– Ce gând ai, stăpâne? adăugă Bănică, apoi e biată casa noastră de la Motru după potriva unei fete de Domn?

– Ancuța, moș Bănică, nu pune preț la zădărniciile falei.

D-acum înainte averea ei, ca și a mea, stă numai în inimă. Ne iubim; ce ne pasă nouă de sărăcie? Așa e, dragă Ancuțo?

– Unde voi fi cu tine, Radule, acolo voi fi și fericită!

Tânărul Socol sărută dulce pe a sa iubită, și încălecând voinicește calul său unguresc, el așternu bunda sa pe oblâncul șeii, ridică în brațe pe Ancuța și o așeză d-a curmezișul, rezemând-o de al său piept. Bietul Bănică, neputându-se încă bine dumeri, ridică cu mirare sprânceana, dete din umăr, ș-apoi, mormăind: Vezi, Doamne, ce-s tinerețele la om!, încălecă și dânsul pe mărunțelu-i bidiviu și se luă în fuga mare după fericiții tineri ce se depărtase în treapătul calului.

Călătoria fu lungă și ostenitoare. Dar cine nu știe câte poate junețea și iubirea adunate la un loc! Ei umblau mai mult noaptea pe răcoare, tot prin căi pustii și lăturalnice, ferindu-se a deștepta băgarea de seamă a drumeților și a locuitorilor; dar în cale, precum și în conacele lor, alese tot sub veselul frunziș al pădurilor, câte dulci și drăgăstoase vorbiri! câte visuri de fericire plăsmuite! câte neprețuite și încântătoare dezmierdări! Astfel, după mai multe zile de călătorie, sosiră ei în valea Motrului. Râul cu apele sale galbene curge pe o matcă de lut năcleios, ocolită cu un desiș de verdeață: acolo salcia pletoasă, socul mirositor, alunii mlădioși, arțarii cu pojghițe roșii, carpenii stufoși, salba moale și teii cresc amestecați cu falnici jugaștri, cu plopi nalți și subțiri, cu anini ușurei, cu ulmi albicioși, cu sângeri pestriți, cu corni suciți și vârtoși. Printr-acel hățiș felurit de arbori ce se-ndeasă și se-mpletecesc, mierlele și pițigoii șuieră și ciripesc, săltând din ramură în ramură, iar pe vârful copacilor turturele sure și porumbei sălbatici se-ngână, în vreme ce prigorii cu pene albastre chiuie mereu în zborul lor neastâmpărat.

Un drum îngust și mlăștinos străbate acea luncă înveselită și duce până la vadul Motrului, dincolo de care se vedea curtea lui Socol. Acea locuință, odinioară îmbelșugată și zgomotoasă, era acum pustie și cu totul sălbăticită; pe zidul de-mprejmuire, acum muced și învechit, se întinsese lungi ramuri de iederă stufoasă; streașina porții, învelită cu blăni putrezite de stejar, se acoperise cu mușchi. Înlăuntrul curții buruiana crescuse naltă, și abia se mai zărea în fund o groapă adâncă și mare, astupată p-alocurea cu surpături de zid, printre care răsărise boziile și bălăriile; atâta mai rămăsese din falnicele case ale vornicului Socol, pe care Mircea Vodă poruncise să le doboare la pământ! Mai în lături era o colibă învelită cu șovar, în care trăiau doi-trei rumâni scăpătați, singurii slujitori rămași la curtea boierească; în preajmă, sub niște vechi tulpini de nuci, cu crăcile pe jumătate arse și uscate, erau aruncate obezi de roate, juguri de car, ghizduri, doage și alte unelte de joagăr, cu care își câștigau pâinea acei sărmani muncitori. De altă parte, câteva înguste brazde de fasole, de praz și de legumă; mai ici, un coșar în care se adăposteau seara puține vite de hrană ce pribegeau ziua pe malurile gârlei; mai dincolo, o șiră de paie și niște căpițe de fân. Prin iarba naltă și deasă alergau și se jucau câțiva copoi, și o potecă strâmtă, cât trece omul cu piciorul, străbătea de la poartă până în bătătura locuinței stăpânului. Aceea era singura clădire de zid rămasă în curte; era un turn nalt și îngust, cu ferestre mici și nepotrivite, având jos o portiță boltită, căreia îi slujea de prag o piatră de moară crestată în două. Pe dinăuntru, o lungă scară învârtită, cu trepte mici de piatră, da intrare, la deosebite caturi, în niște chilii pardosite cu cărămizi, din care abia două mai erau de locuit.

Într-una, sus, șezuse Radu, și în cealaltă, mai aproape de ușa inrtării, credinciosul său Bănică. Acel turn, așezat în vecinătatea porței, purta numele de chindie, căci fusese odinioară, pe când se înălțau mărețe casele vornicului Socol, locul de streajă, de unde, ca și în curțile domnești, se vestea cu tobe și cu surle ceasul înserat al chindiei, când toți oamenii casei se adunau la cină, și porțile ogrăzii se închideau.

Ajungând în acele locuri sălbatice și despuiate, Ancuța nu simți câtuși de puțin acea compătimitoare mâhnire ce mai adesea sărăcia insuflă chiar și inimilor miloase trăite în belșug; ea încă se bucură de liniștea acelor pacinice țărmuri, și îndată-și însuși într-însele toate visele sale de norocire. Deci viața ei, ca și a Radului, se strecură de atunci ca într-un șir de dulci și netulburate plăceri. Zilele treceau ca un zâmbet, nopțile ca un farmec! Era o fericire de acelea pe care soarta dușmană nu le dăruiește pentru multă vreme unor inimi de muritori!

Să ne întoarcem acum iarăși în cercul viforos al luptelor ș-al intrigilor politice.

Andronic Cantacuzenul, amărât și înfuriat de fuga fără veste a soției sale^[33], alergase drept în Anhial, la fratele său Mihail, ca să-l înștiințeze despre crunta necinste ce i se făcuse în Țara Românească. Îm pizmașa sa mânie, fericirea lui Stamatie i se părea o batjocoritoare umilire, pe care sufletul său trufaș nu o putea mistui. El insuflă puternicului său frate zavistiosu-i necaz și-l făcu părtaș călduros la a sa răzbunare^[34]. Mihail Cantacuzenul nu era om în mintea căruia să se șteargă lesne o înfruntare; deci el se sculă în grabă, se repezi turbat în Țarigrad, unelti mii de tainice intrigi, iscodi mii de pâri mincinoase, și apoi dete în genunchi la vizirul Socoli, cerând mazilirea neamului domnesc din Țara Românească și depărtarea din scaunul păstoresc a patriarhului Iosaf^[35]. Bietul acest bătrân, pârât pe nedreptate și tras în judecată dinaintea soborului pentru niște vini fără de temei, fu gonit cu necinste din patriarhie și muri ascuns într-una din mănăstirile Muntelui Atos^[36].

Din partea însă a familiei domnești, Cantacuzenul întâmpină o mult mai vie împotrivire. Chiajna își câștigase apărători chiar în sânul seraiului împărătesc; solul ei cercase mai din vreme Porțile și mituise pe mai mulți din înalții dregători. De aceea și noul Sultan, Selim, nevoind să strice voia nici unuia din ai săi puternici viziri, hărăzi lui Mahomet Socoli carte de mazilie pentru Pătru Vodă Șchiopul și, totdeodată, lui Sinan și lui Mustafa, apărători vânduți ai neamului Mirceoaiei, le dărui firman de domnie pentru Alexandru, al doilea fecior al Chiajnei.

Tot Chiajna era mai tare! Îngâmfată d-această nouă biruință, ea socoti vremea numai bună pentru o nouă și desăvârșită lovire asupra boierilor răzvrătitori; urmând dar pilda de curând dată de către Domnul Moldovei, Alexandru Lăpușneanu^[37], ea adună la un ospăț pe Radu, logofătul din Drăgoiești, pe Mihnea din Bădeni, feciorul lui Udriște vistierul, pe Toader de la Bucov, pe Vladul Caplei, pe Pătrașcu, pe Calotă, pe Stan, feciorul Drăgulețului, pe Radu stolnicul din Boldești, și le tăie capetele^[38]. Îndată apoi porunci de trimiseră la banul din Craiova, la ispravnici și la vătașii de plaiuri, ca să prinză, ori morți ori cu zile, pe mulți alți boiarini de price, printre care era socotit și Radu, feciorul vornicului Socol, de peste Olt.

Cu aceste împrejurări se petrecuse câtăva vreme; lunile vesele ale verii fugise, luând cu sine jocurile pe verdeață și plimbările noaptea pe lună, și acea milțumire sufletească ce naște din razele mai călduroase ale soarelui, din mirosul bălsămat al pajiștii înflorite, din miile de neprețuite daruri ale rodirii. Omul, ca firea, zâmbește cu soarele, se-ntunecă cu norii, s-alină cu seninul, se tulbură cu furtuna; fiește schimbare a naturii are un răsunet în inima sa; fieșce frunză ce cade îngălbenită toamna, lasă un dor în sufletu-i întristat.

Așa și Radu cu Ancuța, înstrăinați de lume, d-ale ei veselii, dar nu și d-a sa răutate, trăiau acum într-a lor cetățuie pustie, purtând dorul frumoaselor zile trecute și mângâindu-se cu nădejdea primăverilor viitoare.

E tristă și urâtă iarna la țară, când crivățul viforos urlă peste câmpii, când norii sau ceața întunecă cerul, când ploile reci desfundă pământul, când țarina-i goală și năpustită, dumbrava uscată, și plugarul trândav. Apoi, în lungile nopți de iarnă, ce întunecime plină de groază! ce de șoapte fioroase! Vântul vâjâie și geme ca niște jalnice glasuri ce plâng din depărtare; ploaia izbește cu o întărâtată stăruire în pereții și în ferestrele casei; oblonul se clatină și scârțâie pe țâțânile-i ruginite; focul bubuie și trosnește în cămin, și, uneori, o pasăre de noapte, gonită din adăpostul ei de o suflare mai viscoloasă a crivățului, își ia zborul, scoțând un țipăt sfâșietor și tânguios. Într-acele văietări ale firii, mintea de sineși se pornește pe cugetări mâhnicioase; închipuirea-și plăsmuiește vedenii cobitoare, și tot ce e mai trist în viață, toate răstriștile trecute, toate temerile viitorului se răsfrâng, ca umbre sângerate, în oglinda întunecată a inimii.

Într-una din acele seri furtunoase, Radu ședea cu Ancuța, amândoi tăcuți și duși pe gânduri; un foc de surcele vâpăia pe vatră, revărsând o lumină roșatică în chilie; d-a lungul zidului se-ntindea un pat acoperit cu velințe vărgate de țară; d-asupra era o mescioară albă, rotundă, și, alături, o laviță îngustă de lemn, pe care ei ședeau; dar în perete strălucea o bogată icoană îmbrăcată cu argint. Pe dânsa era înfățișat, cu asprul condei al zugravilor strămoșești, chipul Maicii Domnului ținând sfântul său prunc pe brațul cel stâng. Luciul înnegrit al vopselelor, trăsurile uriașe și nemlădiite ale obrazelor, fețele lor îngălbenite, ochii lor mari și întunecați, în sfârșit, acel cerc de lumină ce le împresura, la un ceas așa înnoptat, făcea să nască în inimă o sfiață și cuvioasă îngrijare.

Privirea Ancuței se ațintise cu smerenie d-asupra icoanei, iar tânărul Socol, în sufletul căruia se deșteptau acum, una după alta, toate nenorocirile vieții sale trecute, tresări ca d-un fior, își lăsă fruntea pe mână și, cu glas obidit, întrerupse tăcerea.

– Dragă Ancuțo! zise el, vezi tu această sfântă icoană?…

Ea în veci a fost martoră la răstriștile casei noastre; cu dânsa am împărțit toate mâhnirile mele… Odinioară, niște ciobani ce pășteau turmele noastre de oi departe, în munții Vâlcei, au găsit-o, zice, într-o veche tulpină de stejar, ș-au adus-o la tatăl meu. El, sărmanul, o primi ca o veste bună, ca un semn de noroc; dar chiar în ziua aceea, silit de dușmani să-și lase casa, pe o groaznică vreme de furtună, el apucă drumul pribegiei și muri pe țărmuri depărtate… Țărâna să-i fie ușoară!… Rămăsesem, cu mama, doi copii, o surioară și eu, hrăniți la masa străinilor; dar acei oameni fără de milă, la care bietul tată ne lăsase, crezându-i că-i sunt prieteni, îndată ce veni știre despre moartea lui, ne opriră mult-puțină stare câtă mai aveam și ne goniră de pe pragul lor, săraci și despuiați. Din toate averile noastre, ei ne lăsară numai această icoană, ce, în nelegiuita lor credință, n-avea nici un preț… Ce poate face o biată muiere singură, departe de țară, de rudele ei, cu doi copii pe brațe?…

Eram încă tânăr de ani, p-atuncea, dar vârsta nu mi-a cruțat nici o amărăciune!… Pe biată mama o văzui zăcând, în luptă cu boala, și mai vârtos cu frica d-a ne lăsa fără sprijin pe lume; în sfârșit, biruită d-atâtea suferințe, într-o noapte îngrozitoare ca aceasta, își dete, sărmana maică, sufletul. Eram în genunchi la patul ei de moarte, și în față-mi lucea tot icoana aceasta!…

O viforoasă șuierătură a vântului, ce clătină cu vuiet învelitoarea și ușile turnului, îi curmă povestirea. Ancuța se strânse mai aproape de dânsul; amândoi își făcură semnul crucii, și Radu urmă:

– Apoi mai trecu vreme, și soră-mea ajunse în floarea tinereții; blândă și gingașă copilă! începusem să aflu într-însa o inimă ce-mpărtășea și mângâia a mea jale din vremi adunată. Dar într-o zi vezi cât îmi era ursita de dușmană! mă dusesem cu alți tineri să ne încercăm, în câmpie, la jocuri de arme; eram în Ardeal, și tovarășii ce mă chemase la acea sărbătoare erau, cei mai mulți, feciori de nemeși unguri…

Unul dintr-înșii (Iadul să-i muncească sufletul de trădător!) răpi în lipsă-mi pe scumpa mea surioară și fugi cu dânsa. Când mă întorsei seara acasă, pretutindeni era întuneric; furtuna urla cu turbare. Chemai! dar nu-mi răspunse nimeni. La lumina unui fulger, văzui odaia pustie, și în față-mi lucea tot icoana aceasta…

Ușa chiliei se deschise cu zgomot și Bănică intră repede și speriat.

– Stăpâne, zise el, o ceată de oameni ne-a înconjurat toată curtea. Nu știu, hoți fi-vor, sau alți făcători de rele, dar, după numărul și armele lor, nu s-arată să fie cu vreun cuget curat.

Un glas s-auzi strigând d-afară:

– Deschideți poarta la oamenii domniei!

Bănică se plecă pe fereastră și răspunse:

– Păsați-vă în cale! N-avem aci loc de găzduit!

Însă Radu vru să-l oprească:

– Ci taci, moș Bănică; or fi călători și i-a apucat noaptea pe drum. Nu voi, cât îi de săracă, să-mi fie casa închisă la cei nevoiași. Mergi de le deschide.

El încă bine nu sfârșise, și un glonț de săneață reteză peretele de lângă fereastră. Atunci s-auzi o larmă de oameni ce spărgeau porțile și năvăleau cu grămada în curte. Radu scoase al său paloș, și sluga puse mâna pe o pușcă.

– Acum, fătul meu, ori cu viața, ori cu moartea! Domnul să ne ajute! spuse bătrânul Bănică.

Tâlharii, într-această vreme, ca să-și facă lumină în curte, dedese foc la șira de paie ce zbura cu flăcări spulberate de vânt; ei sparseră portița chindiei și se urcau unul după altul pe scara învârtită. Bănică trase cu pușca și răsturnă pe cel din frunte, dar o mulțime de panduri bănești, călcând peste trupul tovarășului mort, se repeziră cu săbiile goale asupra lui, și bătrânul slujitor căzu înjunghiat pe pragul ușii.

Ancuța sta îngenuncheată dinaintea icoanei. Ostașii năvăliră în chilie, zbierând cu turbare:

– Pe dânsul, copii! dați de tot!

Paloșul Radului zbură un minut, făcând roată împrejuru-i, dar săbiile și lăncile îl înconjurau. Străpuns de toate părțile, arma îi pică din mână, și el căzu mort la pământ. Groaznic fu țipătul Ancuței când ea se aruncă peste trupul sfâșiat al iubitului ei!

Un nor de fum umplu chilia; vâlvori de foc ieșeau pe gura vetrei, și grinzile trosneau, scăpărând țăndări înflăcărate. Atunci icoana cea mare căzu din perete cu un răsunet lung și tânguios!

Vântul aruncase paie aprinse pe învelitoare, și focul încinsese de toate părțile turnul. Pandurii se îmbrânceau și se rostogoleau pe scară, cu țipete și cu zgomot, cătând să scape din primejdia pojarului; ei fugeau care încotro găsea loc de fugă.

Toată noaptea arse chindia lui Socol; în murgul zorilor, o șiră de scânteie încununa a sa creastă, care și ele se stinseră, una după alta. Câteva zile însă mai în urmă, clădirea surpată încă fumega.

IV – PUSTNICA[modifică]

După ce Poarta turcească mazili din domnia Țării Românești pe Pătru Șchiopul, acest domnesc cocon, adus în Țarigrad, fuse pus în lanțuri și trimis surghiun la cetatea Conia din Anadol; dar maică-sa, îngrijată, alergase curând în urma lui și, cu mâinile pline de aur, ceruse înapoi pe fiul ei cel robit. Patruzeci mii galbeni (afară de tot atâția ce adusese drept haraci al țării), împărțiți pe la viziri și pe la curtenii de toată mână, scăpară zilele amenințate ale lui Pătru; dar un lucru, mai ales, întoarse spre dânsul voia vegheată a Sultanului, adică mărinimoasa predare a unei comori de o sută treizeci mii galbeni, care se dovedise adunați și puși la păstrare de neamul domnesc al Țării Românești. Împăratul se milostivi și hărăzi zece mii dintr-înșii bătrânei Doamne; iar pe coconul ei îl opri în Țarigard cu leafă din haznaua împărătească^[39], și preste câteva luni îi mai adăugă și douăzeci aspri tain pe zi^[40] .

Cu atâta însă nu se mulțumea Chiajna; având un fiu pe scaun, ea sârgui să-i agonisească și celuilalt domnia vecină a Moldovei, de care se folosea pe acele vremi un Ioan Vodă, venetic armean^[41], pururea învrăjbit cu turcii; drept aceea, nu puțin lucra dânsa la pâra și la osânda lui Ioan Vodă. În sfârșit, la anul 1574, ea izbuti, prin uneltirile sale, să scoată carte de mazilie Domnului moldovenesc, și-n locu-i să se orânduiască fiul ei Pătru^[42], care și purcese din Țarigrad, însoțit de oaste turcească.

Din partea sa, Ioan Vodă nu primi voios ca să se lepede de domnie, ci adunându-și boierii și țara, le ceru jurământ statornic ca să se lupte și să moară împreună cu dânsul și, începând atunci gătirile de bătălie, trimise să poftească cu leafă pe cazaci ca să-i vină întru ajutor; iar aceștia, cum îs războinici și-n veci gata a se amestecare în tot felul de vrăjbi și de sfădiri, se adunară o mie două sute de oameni și veniră la dânsul^[43].

Dincoace de Milcov, aflând de neprieteneasca primire ce au să facă moldovenii frățâne-său, Alexandru Vodă își strânse și el oștirea și se găti a purcede spre Moldova, în întâmpinarea lui Pătru^[44]. Pe de altă parte, Doamna Chiajna, temându-se, întrașa priincioase împrejurări, de vreo izbucnire protivnică în Țara Oltului, unde în veci colcotea o dușmănie ascunsă asupra neamului domnesc, hotărî să dea însăși o raită prin orașele oltenești, ca să îngrozească pe cutezători și s-amăgească cu măguliri pe cei cu bună voie.

Ea trecu repede prin Slatina, prin Caracal, prin Craiova, și găsi mai pretutindeni casele boierești pustiite; care nu pierise de sabia slujitorilor domnești, fugise în pribegie^[45]; moșnenii ce mai rămăsese, împreună cu opinca, răbdau păsul țării și nici măcar aduseră jeluiri Doamnei. Ce-i bună românului jeluirea, când urechea ce-l ascultă e totuna cu mâna ce-l apasă? Tace până ce Dumnezeu prinde într-o zi milă de dânsul, ori până ce însuși se îneacă cu răbdarea, ș-atunci își face singur dreptate!

Chiajna-și urmă, dar, în tihnă calea spre Cerneți și spre Rușava. Ea călătorea într-un rădvan, care pe atunci era o largă cutie de lemn vopsit, scobită rotund și așezată, fără arcuri, pe un dric cu patru roate ferecate. Opt telegari înhămați ungurește, d-a lungul, cu șleauri de curea subțiri și întinse, purtau trăsura mai ușor ca vântul. Erau tot călușei rotunzi de Dobrogea și bahmeți^[46] zbârliți de Bugeac, aleși tot pătrărei și cincărei^[47], negri la păr ca pana corbului, cu coadele lungi, cu coamele răsfirate, cu nara-n vânt, fugari neobosiți ce abia atingeau, în buiestru, cu copita de țărână. Doi surugii flăcăiandri, cu mintene numai găitane, cu căciula moțată de oaie p-o ureche, cu mâneci albe, largi și suflecate, îi mânau din călărie, săltând ușor pe șei, chiuind vesel din gură și plesnind din bicele lor ce se împleticeau, pe d-asupra capetelor, ca mii de șerpi încovoioși.

Astfel zbura în cale Doamna Chiajna prin codrii din apusul Craiovei, și începuse a înnopta când trăsura-i coborî într-o luncă unde, printre carpeni stufoși, printre des aluniș, se strecurau apele gălbenatice ale unui râu; naintașii trecuse apa prin vad, când, deodată, opintindu-se-n loc, începură a sforăi; ceilalți cai le urmară pilda, și într-un minut toate hamurile se-ncurcase; bahmeții se răsfirau în dezghinuri, săreau în două picioare, nechezând speriați, cu urechea dreaptă, cu coama zbârlită, nesupuși frâului, neascultători glasului, stau încordați și nu voiau să ia din loc.

– Dar ce, măre, să mai fie și asta? strigau unii din drumeți, ne-ncercați la seama cailor. Or că strechea a dat într-înșii?

– Ba așa-s bahmeții de la noi, răspunse cu mândrie un bătrân lipcan tătar din Bugeac, au sămânță de Misir^[48], și calul de la Misir miroase de departe unde-i vreun zid părăsit, și sforăie a pustiu, nechează ca de groaza morții.

Într-adevăr, pe malul învecinat, printre desișul mărunt al unui zăvoi de copăcei, se-nălța pe albăstreala întunecată a cerului, un perete îngust și negru, cu muchea surpată, cu laturile crăpate, fioros și cobitor ca urma unui păcat în amurgul conștiinței. Zgomotul alaiului domnesc deșteptase bufnițele și liliecii, care, din crestăturile vechii zidiri, zburau fâlfâind în toate părțile, cu țipete ascuțite.

– Cruce-ajută! șoptiră slujitorii între sine, cătând să descurce hamurile cailor. Ce dărâmături să fie astea? Iar vreo mănăstire pângărită de păgâni, arde-i-ar focul!… Ce știi?!…

– Ba-i, pare-mi-se, chiar chindia lui Socol, care au ars-o, mai anii trecuți, pandurii, când au ucis și pe Radu, feciorul lui… Așa-i; vorbă e? Ia, tocmai aci era, în lunca Motrului. Cică, măre, c-a treia zi după ce a dat clădirea pojarului, a ieșit, noaptea, din pimniți adânci, o stafie c-o icoană mare săpată în piept și a apucat, țipând în patru părți, de unde suflă patru vânturi, și la răsărit, și la miezul-zilei, și la soare-apune, ș-apoi și-a ales cale spre steaua nopții, și s-a dus, măre, s-a dus tot încolo, în fundul iernii, unde-s troiene de ninsoare ca munții…

– Vezi, d-aia nu s-a mai pomenit d-atunci să fie oameni cu șederea pe locurile acestea! Au băjenerit toți rumânii de spaimă!

– Auzi, măre bădiță! adăugară cu mirare ascultătorii; și, fiindcă în vremea povestirii hamurile se așezase în bună orânduială, slujitorii apucară caii de dârlog, îi trecură, făcându-și crucea, pe dinaintea dărâmăturilor, ș-apoi surugiii, plesnind din bice, strigară cu glas ascuțit: I! hai să meargă!!! și toată ceata în goana mare porni înainte.

De auzise Chiajna ceea ce se vorbise, cine poate ști? Destul e că chipu-i rămase neclintit, fruntea-i tot încrețită, ochirea-i tot strașnică, dinții-i tot încleștați.

La Cerneți, la Rușava, ș-apoi la Târgu-Jiului cercetările sale avură același sfârșit; pretutindeni ea găsi o aromire nepăsătoare, din acelea ce zic: Să n-aibi teamă!, și adesea ascund un jăratic.

Se îndreptă apoi spre Vâlcea, ca de acolo să se-ntoarcă, pe sub muscele, la locul unde se adunase la tabără fiii săi.

Drumul ce merge prin munți, din Gorji spre Râmnicul Vâlcei, la depărtare cu vreo două ceasuri de acest oraș, apucă d-a lungul printr-o vale largă, prin care curge, pe o îngustă matcă așternută cu pietriș gros, pârâul numit Otăsăul^[49]. Ai zice că apele sale limpezii se joacă cu veselie în răsfățate încovoieturi, uneori strecurându-se binișor prin iarba deasă și măruntă a luncii, alteori alergând cu pripă d-a curmezișul văii, de la un mal până la altul, ca suveica pe ițele războiului. D-a stânga râului sunt dealuri pe care cresc amestecați brazi și paltini, frasini și mesteceni; de cealaltă parte, munți cu înalte piscuri își arată coastele lor aprigi, râpoase și surpate, ce se destind ca un vechi perete de uriași, mâncat de umezeală și de putregai.

Într-o seară, luna, înaintând liniștit pe din dosul acelor negre vârfuri sfărâmate, întuneca cu umbrele lor prelungite adânca vale, ș-apoi iar, uneori scăpând printre surpături, razele ei sticleau, ca pietre scumpe, pe valurile pripite și colcotoase ale micului pârâu.

Era liniște pretutindeni când începu a râsuna, cu un vuiet depărtat, treapătul cailor ce purtau și însoțeau rădvanul Doamnei Chiajne.

Un lipcan alerga înainte, ca să cerce drumul și să deschidă calea; calul său, ce în goana mare se așternea drumului ca suflarea de vânt pe iarba de pe câmp, fugea scăpărând din copită și, pe tot minutul, muindu-și gleznele în valuri, străbătea matca șerpuită a Otăsăului. Deodată, la un mal, agerul dobitoc se opri sforăind; iar călărețul, auzind în preajmă-i un geamăt slab și sfârșit, zări, sub o rază trecătoare a lunii, chipul sau, mai bine, umbra unei ființe albe și uscate ce zăcea azvârlită pe malul verde al râulețului. Trupul ei despuiat, ce abia-l înveleau niște țoale sfâșiate, părea zdrobit; mâinile și picioarele-i slabe și lâncede, căutând poate în răcoarea râului ceva înviere, pluteau pe d-asupra apei ca frunze-ngălbenite de toamnă; capu-i obosit căzuse pe pietrișul din matcă, și pletele-i răsfirate se scăldau furate de valuri.

Aprodul gonaci se opri dinaintea acelei iezme ce semăna mai mult cu un morman de oase, și îndată în urmă-i sosi tot alaiul domnesc. Toată gloata drumeților, până chiar și Doamna, se coborâră din rădvan și de pe cai și se apropiară de locul unde se afla nenorocita ființă; toți, făcându-și cruce, priveau cu o miloasă spaimă acel trup sfărâmat, în care suflarea semăna cu cea din urmă vapăiere a candelei ce se stinge. Iar ea, dinaintea unei așa zgomotoase adunări, deschise încetinel pleoapele sale afundate: ochii ei, mari și holbați, se sticliră, cu o nespusă durere, către malul drept al vâlcelei, și trupu-i întreg, prin niște ușoare tresărituri ale nervilor, părea c-ar vrea, c-ar cere să se tragă spre un loc dorit.

Acel loc era o măgură verde, cu muchea lată și rotundă, pe care crescuse, din veacuri depărtate, un bătrân stejar, sub al cărui lat frunziș se umbrea tot dealul; nu departe de dânsul, un plop străbun își înălțase spre nori creștetul semeț. Amândoi, ca doi frați sărmani și năpustiți, crescuse singuratici p-acel costiș; amândoi de mari de veacuri, se luptase-mpreună cu crivețele și cu vijeliile; amândoi, în sute de rânduri, scuturase-mpreună când vesela frunză, când trista zăpadă; amândoi se unise ca să fie, în pustiu, lăcaș milostiv al păsărior cerului, umbrar răcoritor al turmelor zăbușite, adăpost binecuvântat al călătorului obosit!

Spre dânșii acum se îndrepta stăruita dorință, suspinul cel din urmă al neputincioasei acele ființe.

Un om o luă, dar, în brațe, și ceilalți toți îl urmară suind dealul în fața vechiului stejar; dar cu cât mai mult se apropiau, o zare de lumină neobicinuită, care sub razele lunii creștea ca un luceafăr albicios, ca o pară de foc luminoasă, părea că iese din sânul bătrânei tulpini. O sfântă groază cuprinsese toate inimile; dar împinși ca de o putere căreia nu-i puteau sta împotrivă, ei înaintau uimiți de raza lucioasă ce-i trăgea spre sine și le sorbea vederile. Când ajunseră pe muchea măgurii, drept în fața stejarului, toate în preajmă erau scăldate în lumină, toate străluceau ca într-o senină vâlvoare; iar în tulpina găunoasă a copacului, împresurată de raze argintii, domnea, ca-ntr-un cerc de slavă cerească, chipul înnegrit al Maicii Domnului, ținând în brațul stâng pe mântuitorul său prunc.

– Maică Preacurată! strigă atunci pustnica, ce-n fața icoanei părea că-și dobândise un viers ce suna mai tare, mai dulce decât glasurile omenești, Maică Preacurată! Maică fără pată!

Tu, care ai încercat numai durerile inimilor lumești și care până acum nu te-ai îndurat a-mi ierta câteva zile risipite în dezmierdările vieții! Tu, care ai privit fără jale sfâșierile inimii mele, când singuru-mi p-această lume și mult-iubitu-mi sprijin a căzut jertfă sub mâna mohorâtă a ucigașilor! Tu, care m-ai călăuzit prin poteci spinoase, pe sloiuri de gheață, când, cu sfânta-ți icoană în brațe, am colindat, aiurind, plaiurile și câmpiile! Tu, care m-ai adus subt această sfințită tulpină, într-acest sălbatic sălaș de pustnicie, în care sufletu-mi dăulat și zdrobit de răstriște, în zadar cată odihna și, pururea, ca o milostenie, îți cere scurtarea ticăitelor mele zile! Tu, deci, care, și de am păcătuit, și de am fost culpeșă ție, m-ai osândit după mulțimea vinilor mele! Acum, cerească stăpână, inima îmi spune că înduratu-te-ai în sfârșit de mine și ai apropiat ceasul dorului meu!…

Acum, dar, mă-nchin la poalele tale cu jeluiri, cu rugăminte, cu lăcrimări, nu doară ca să-mi cei vreo cerească răsplată căci ce va fi partea mea dincolo de zburd-această lume e în sânul tău ș-al Domnului, și cu voioasă bucurie îl voi primi!… ci, Maică milostivă, tu care ai fost mumă ș-ai pătimit de păsul fiului tău, fie-ți milă și-mblânzește, alină și spală orice duh de mânie în inima mumei ce m-a purtat pre mine, nevrednica, în sânul ei, și la picioarele căreia mă plec acum, ca și dânsa, cu milostivire, ca tine, să uite greșalele nesocotitei sale fiice!… În ceasul acesta, care e al meu cel din urmă, iartă-mă, maică, deși mult ți-am greșit eu ție în viață! iartă-mă, căci cu amarnice dureri am ispășit, vai! și eu, păcătoasa-mi rătăcire!…

Rostind cu o cucerită și-nfocată căință aceste din urmă cuvinte, sărmana pustnică se prăvălise cu fruntea în țărână dinaintea Doamnei Chiajne.

Acea vedenie strălucitoare a unei sfinte icoane în mijlocul nopții ș-al pustietății, acea dureroasă destăinuire a unei așa jalnice soarte, acel glas prorocesc ce vestea moartea vecină a fiicei sale, făcură să clipească sub geana încruntată a Chiajnei o umbră de îndurare; dar freamătul milei nu se coborâse încă până în inima-i oțelită, când, deodată, un nor repede și negru trecu cobitor preste fața lunii. Lumina icoanei deodată se stinse, și întunericul se răspândi jur-împrejur.

Cumplita mumă se-ntoarse atunci cu o fieroasă iuțeală și, grăbind pasul spre vâlcea, strigă c-un glas aspru:

– Nainte, copii!…

Vinovatul împietrit în rele fuge chiar și de umbra mustrării!

Într-o clipă, Chiajna se suise-n rădvan, și tovarășii ei, înfiorați de sunetul oțelit al glasului ei, ajunsese departe, gonind în urma rădvanului, când începură să simtă mustrarea în cugetele lor, biruite de ne-mblânzita lor stăpână.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

În valea Otăsăului, câteva slabe suspine, pierdute printre șuierătura frunzelor ce se legănau în adierea dimineții, dovediră suferințele cele din urmă ale nenorocitei pustnice. Muritoarele despuieri ale Domniței Ancuțe, căzute chiar la poalele sfintei icoane, în sălbatica chilie ce-și găsise ea în scorbura străbunului stejar, fură acoperite de frunzele ce le spulberă crivățul de toamnă.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Mulți ani în urmă ciobanii găsiră tot acolo icoana Maicii Domnului, ce se zice a fi una din cele șapte de Luca Evanghelistul zugrăvite, și chiar în tulpina bătrânului copac ei scobiră bisericuța cea veche a mănăstirii zisă Dintr-un Lemn^[50] . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pe când Doamna Chiajna își urma ispititoarea colindă peste Olt și prin Țara de Sus, tinerii ei feciori domnești, însoțiți, unul de oaste pământeană și de ajutorințe ungurești, altul de turcii ce i se dase ca să-l așeze pe scaunul năzuit al Moldovei, se întâmpinase în ocolul Focșanilor și se lăsase cu taberele lor amestecate la satul Săpățeni, pe lunca înfrățitoare a Milcovului^[51].

Doamna mumă îi ajunse acolo, purtând în sufletu-i măcinat o îngrijată presimțire care, sub aspra-i fălnicie, se vădea printr-un neastâmpăr fioros. Ea căta în zadar să-și potolească neodihna cu nădejdea isprăvilor viitoare; oștirile împrejuru-i, multe și vegheate, i se păreau molatice și nevoioașe. Un neîncetat susur de tainică trădare îi șoptea la auz; mintea-i se muncea cu tot felul de bănuieli. Ziua, ea colinda fără repaos tabăra, vrând să încerce credința ostașilor, să învie, ca odinioară, bărbăția în inimile lor; dar iazma neîncrederii o urmărea pretutindeni, și viersul îmbolditor îi pierea pe buză; apoi iar, în tăcerea nopții, în veci deșteaptă și frământată de griji, ea trăgea cu urechea la strigările prelungite ale străjilor depărtate, și adesea, cuprinsă de o nedumerită temere, alerga să pândească la perdeaua corturilor unde se odihneau în visuri de izbândă fiii săi, uneltele nesățioasei sale mândrii.

Dimpotrivă, acești doi tineri, bizuindu-se cu încredere pe reazemul lor ostășesc, pe părtinirea soartei și pe toate voioasele închipuiri ale juneții lor, petreceau zilele în vesele ospețe, benchetuind cu boierii și purtătorii oștii lor și gata a purcede asupra lui Ioan Vodă, dacă nu i-ar fi amânat din zi în zi îngrijatele presimțiri ale Doamnei mumei lor.

Într-astfel de felurite aplecări se afla tabăra frățească a fiilor lui Mircea, când sosi știrea cum că boierii moldoveni, temători a se vedea pe viitor înstrăinați de la mila noului Domn, ar fi hotărât să părăsească relei sale soarte pe vechiul lor stăpânitor și are să vină, mânați de Dumbravă vornicul, ca să se închine lui Pătru Voievod^[52]. Această veste umplu tabăra de bucurie; cu nădejdea viitoarei împăciuiri, străjile se ridicară, vegherea se desființă, caii se sloboziră la pășune, armele se așezară în snopi; toate se pregăteau pentru o obștească înfrățire.

Doamna Chiajna însă, care nu privise cu suflet liniștit acea nesocotită risipire a tuturor mijloacelor de o grabnică apărare, cu cât se apropiau moldovenii, mai cu dinadinsul stăruia ca tinerii Domni să se țină în lături, cu bună și zdravănă pază.

Norocul lor voi ca, înduplecați de nepregetata rugăciune a mumei lor, dorința acesteia să fie împlinită, și ca dânșii amândoi să lipsească din cortul lor în ceasul când moldovenii se iviră dinaintea taberei muntenești.

Într-adevăr, Dumbravă vornicul descălecă în fața șatrei domnești, însoțit d-o gloată năprasnică de boieri și de slujitori, purtând nu veșminte de sărbătoare, nici zâmbetul smerit al supunerii, ci podoaba oțelită a unei zile de harță și semeață căutătură a unei biruințe lesnicioase.

Osebit de aceea se zăreau în depărtare oștiri numeroase, care, după caii lor mărunței și păroși, după largii lor șalvari roșii, după chiverele lor țuguiate, după cântările lor prelungite și după naltele lor sulițe ce luceau la soare ca spicurile pe holdă, lesne se cunoșteau că sunt pâlcurile de cazaci, venite, sub povățuirea lui Sfirski, în ajutorul lui Ioan Vodă^[53].

Chiajna, care-ntr-această grea prilejire știuse a întipări pe chipu-i fățarnic o senină și rece mândrie, adăsta pe boierii moldoveni într-un falnic cort rotat de covor alb, cusut cu fir și legat jur-împrejur cu țăruși poleiți.

Dumbravă vornicul intră în fruntea tovarășilor săi; el era un voinic nalt și spătos, purtând o țurcă de blană flocoasă ce ascundea capu-i ras, din creștetul căruia o singură șuviță de păr atârna în jos pe ceafa-i lată și vânoasă; era îmbrăcat cu un mintean de urs lățos și-ncins cu o curea de care sta aninată o ghioagă năstrujită cu dinți de fier, adevărat baltag de uriaș.

– Unde-s puii de năpârcă?… strigă el cu glas răgușit, intrând în cort cu mâna în șold. Le-a sosit ceasul pieirii! halal di ei, fârtați!

– Pare-mi-se că-n beție ți-ai pierdut cumpătul vorbei, jupan vornice, rosti Doamna, înstrunându-și mânia, ori pesemne c-ai mintea ca de prunc într-atâta trupeșie!

– Taci, muiere, nu bârfi! răspunse Dumbravă, nu doară c-ați socoti voi că-i Moldova țară di jac, să ni joace ca pi urs o mișa pripășită pi la munteni și doi ficiori di lele fărmecați, doi lingăi nătângi, ce li pute botu a lapte?!… N-avem noi nevoie di Domn muntean. Munteanul îi om viclean; nu-i ca moldovanul, ortoman, și dănos la mână, și la suflet fălos^[54]… Hai, voinici, drăguții mei, dați năvală di mi-i prindeți și mi-i legați cole, cot la cot, să-i ducem poclon lui Ioniță Vodă, ca doi berbecei di Armindean^[55]!

– Câini nerușinați, liftă rea!… strigă Chiajna, spumegând de turbare; dar Dumbravă nu-i dete vreme să urmeze zadarnicele-i sudălmi, ci, desprinzând ghioaga de la brâu, o-nvârti de câteva ori cu brațu-i vârtos, ș-apoi, glăsuind un groaznic blestem, o azvârli drept în capul înfuriatei Doamne.

Chiajna căzu răsturnată pe spate, ș-atunci îndată, cu ochii sângerați, cu fălcile căscate, încercă să se ridice în ghenunchi, să se sprijine pe palme, să rostească un cuvânt; dar abia putu să iasă din gâtleju-i năbușit vorbele: Domnii! feciorii mei!… ș-o înecă sângele ce curgea șiroaie din tot capu-i găurit de ținte.

Trupu-i se zvârcoli cu scrâșniri de dinți, săltă încă de câteva ori, se rostogoli cu creștetul în țărână, se zgârci și se întinse în câteva încordături dureroase, ș-apoi căzu înțepenit într-o baltă de sânge.

În vremea aceasta moldovenii și cazacii deteră jaf taberei românești: fugeau muntenii care unde putea. Alexandru Vodă nimeri să scape la Cetatea de Floci; Pătru se opri din fugă la Brăila. Ioan Vodă intră în Țara Românească și făcu Domn pe un Vintilă; dar peste câteva luni, soarta se schimbă. Ioan Vodă muri robit la turci; Alexandru își dobândi iarăși tronul, și Pătru Șchiopul domni la Moldova lăudat și iubit de toată obștea^[56].București, 1860

Note[modifică]

1. ↑ Constantin Căpitanul, Cronicarul anonim și Engel (n. a.).
2. ↑ 1 Engel (n. a.).
3. ↑ Cantemir, Descrierea Moldovei (n. a. 1887). Dimitrie Cantemir spune, în Descrierea Moldovei, că, la înmormântările domnești, călărașii frecau ochii cailor cu praf de pușcă, ca să-i facă a lăcrima (n. a. 1894).
4. ↑ Constantin Căpitanul, vorbind despre clădirea mănăstirii Radu Vodă, de către Alexandru Vodă, fiul Mircii, zice: din jos de București, adică afară din oraș (n. a.).
5. ↑ Neguțătorii străini (n. a.).
6. ↑ Engel numește această biserică Ghiced, ceea ce înseamnă, mi se pare, pe turcește, Sentinelă (n. a.).
7. ↑ Sigler, Forgaci (n. a.).
8. ↑ Engel, Analele săcuilor, Forgaci, Verantie, Șincai (n. a.).
9. ↑ Constantin Căpitanul, Cronicarul anonim (n. a.).
10. ↑ Idem (n. a.).
11. ↑ Idem (n. a.).
12. ↑ Raportul ambasadorului Wysz, de la mai 1568, citat de Hammer în Istoria Împărăției Otomane (n. a.).
13. ↑ Istoria Țării Românești, tipărită grecește de frații Tunuzli (n. a.).
14. ↑ Cronicarul anonim în Magazinul < istoric > pentru Dacia, < tom.> IV (n. a.).
15. ↑ Constantin Căpitanul și Cronicarul anonim (n. a.).
16. ↑ Hammer, Cantu (n. a.).
17. ↑ Stambul numele turcesc al porțiunii din orașul Constantinopol locuită de turci (n. a. 1894). Scherer, Istoria negoțului (n. a. 1887).
18. ↑ Fanar mahala în orașul Constantinipol, locuită de greci (n. a. 1894).
19. ↑ Henricus Hilarius și Crusius, Turco-Graecia, citați de Șincai (n. a.).
20. ↑ Șincai; Hammer; N. Bălcescu, Postelnucu C. Cantacuzino (n. a.).
21. ↑ Pală de Taban sabie persienească (n.a. 1894).
22. ↑ 1 Ducange (n. a.).
23. ↑ Hammer, Istoria Împărăției Otomane (n. a.). Mosc sau Moscovia Rusia.
24. ↑ Crusius, în Șincai (n. a.).
25. ↑ Hind India (n. a. 1894).
26. ↑ Horasan provincie din Persia (n. a. 1894), la sud-est de Marea Caspică.
27. ↑ Hegias provincie în Arabia (n.a. 1894), pe litoralul Mării Roșii.
28. ↑ Scherer, Istoria negoțului (n. a.).
29. ↑ 1 Balada lui Mihu Copilul (n. a.).
30. ↑ Constantin Căpitanul, povestind nunta fiului lui Radu Vodă cu Domnița lui Duca Vodă (n. a.).
31. ↑ Tradițiuni de la o nuntă sub Constantin Vodă Ipsilant (n. a.).
32. ↑ Henricus Hilarius, citat în Crusius, Turco-Graecia (n. a.).
33. ↑ Până la această fugă am urmat, mai mult sau mai puțin, întâmplările istorice. Dar despre fuga soției lui Andronic, Henricus Hilarius ne spune că chiar Doamna Chiajna a trimis să o ia înapoi de la bărbatul său, încă de pe drum (n. a.).
34. ↑ Henricus Hilarius, în Crusius, Turco-Graecia (n. a.).
35. ↑ Henricus Hilarius, Lequien, Oriens Christianus; Hammer; Meletie, Istoria bisericească (n. a.).
36. ↑ Epistolă trimisă de către Crusius, care cuprinde povestirea lui Henricus Hilarius; Charrière, Negociations de la France dans le Levant, III, p. 741 et sq., nota 1 (n. a.)
37. ↑ Omorârea boierilor de către Alexandru Lăpușneanu, așa frumos povestită de domnul C. Negruzzi, s-a petrecut pe la 1565; iar acestea se petrec la 1567 (n. a.).
38. ↑ Constantin Căpitanul, Cronicarul anonim (n. a.).
39. ↑ Din raportul solului nemțesc Wysz, de la mai 1568; Hammer (n. a.).
40. ↑ Din raportul bailului venețian Barbaro, de la 8 iunie 1569: Hammer (n. a.).
41. ↑ Vornicul Ureche (n. a.).
42. ↑ Cronicele românești, Hammer (n. a.).
43. ↑ Vornicul Ureche (n. a.).
44. ↑ Constantin Căpitanul, <în Magazin istoric pentru> Dacia, I, IV (n. a.).
45. ↑ Pe atunci se afla fugit, tocmai în Spania, un Nicolae Basarab, cum se vede în Mag. Ung. (n. a.).
46. ↑ Caii de Bugeac se numesc astfel în balade (n. a.).
47. ↑ Cuvinte întrebuințate în baladele poporane publicate de d<omnu>l V. Alecsandri (n. a.).
48. ↑ Misir Egipt, unde sunt cai arăbești (n. a. 1894).
49. ↑ Acolo s-a zidit, mai pe urmă, în vale, Mănăstirea Dintr-un Lemn, și sus pe munte, Schitul Surpatele (n. a.).
50. ↑ Tradițiunea zice că icoana cea mare de la Mănăstirea Dintr-un Lemn a fost de mai multe ori mutată, și s-a întors singură la locul unde era clădită mănăstirea (n. a.).
51. ↑ Constantin Căpitanul (n. a.).
52. ↑ Cronicele românești (n. a.).
53. ↑ Vornicul Ureche (n. a.).
54. ↑ Din balada Gruie Grozăveanu (n. a.).
55. ↑ Sărbătoarea de la 1 mai (n. a.).
56. ↑ Constantin Căpitanul, Șincai, Engel și alții (n. a.).

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Doamna_Chiajna