Doi îndrăgostiți. Proză, de Ion R. Popa

Doi îndrăgostiți (Fragment din romanul „PARFUMUL DE LAVANDĂ”,Ed. AUTOGRAF                 MJM, Craiova, 2014, de Ion R. Popa )

Mult timp, Manu nu s-a mai întâlnit cu Irina. Îi părea rău că se amestecase în intimitatea ei după rememorarea acelor momente dureroase. Totuşi, avea îndoieli. „Dacă mă gândesc bine, consider că nu din cauza asta a luat-o la fugă. Cred că acele cuvinte, mai ales ultimele, dar şi cele care ar fi urmat, le rostea cu gândul la mine, gând pe care îl socotea taina sufletului ei. Iar ceea ce am făcut eu este ca şi cum aş fi surprins-o asupra faptului… Sunt curios cum se va manifesta când ne vom întâlni!”.

            Prilejul s-a ivit la conferinţa de la centrul cultural, unde Manu răspundea de ciclul „Munca săteanului”, iar preotul, şeful cercului, de „Explicarea Evangheliilor”. Sala era arhiplină.

            Preotul a abordat spusele lui Hristos „Cine vrea să fie mai mare tuturor să fie slugă”, ceea ce i-a permis în final să vină în sprijinul lui Lepădat, menţionând că, precum Hristos în fruntea Bisericii Creştine, păstrând proporţiile, domnul primar în fruntea obştii sale o să servească pe toată lumea, de la mic la mare, de la sărac la bogat, de la femeie la bărbat, motivând: „Dobândirea unei funcţii nu înseamnă să-ţi însuşeşti doar foloasele acesteia, ci să fii în slujba celor mulţi, să-ţi asumi toate îndatoririle ce decurg din asta, să aduci în folosul comunităţii tot ce poţi tu.”

            La rândul său, Manu, vorbind despre îmbrăcămintea săteanului, după ce a stabilit că aceasta trebuie să fie de muncă, de stradă, de noapte şi de sărbătoare, ca să nu rămână mai prejos, a atras atenţia că, odată cu alegerea noului primar, în comunitate vor apărea îndeletniciri noi şi, în funcţie de acestea, îmbrăcămintea trebuie să se diversifice. Cetăţeanul nu trebuie să privească asta ca o împovărare financiară, ci ca un mijloc de economisire, pentru că hainele astfel folosite vor avea o durată de întrebuinţare mai îndelungată; în plus, îţi oferă ţinuta adecvată pentru exercitarea activităţii respective, ferindu-te de accidente de muncă, îţi apără sănătatea, te ajută să ai spor…

            La un moment dat, Manu a dat cu ochii peste Irina. Se afla pe ultimul rând, având în dreapta un tânăr şi în stânga pe sora sa, Ludmila. Stăpânită de aceeaşi tristeţe, era cufundată în gânduri. A încercat să-i prindă privirea, dar nu a fost chip. Şi-a propus ca la plecare să o  însoţească.

            După ce fiecare propunător răspundea întrebărilor venite din sală, urma ca preotul să anunţe tematica întâlnirii viitoare şi programul se încheia.

            Dar, când auditoriul s-a ridicat pentru plecare, Irina nu se mai afla  în sală. S-a grăbit spre ieşire şi a văzut-o pe alee în aceeaşi companie.

            Manu a plecat spre casă îngândurat: „Credeam că nu mai e nimeni în inima ei şi că Irina şoptea acele vorbe pline de dragoste cu gândul la mine. Uite că nu este aşa! Mai sunt şi alţii care se pot bucura de dragostea ei…” şi s-a posomorât vădit. A plecat abătut, luând-o pe ocolite, pentru a se gândi în tihnă şi a nu asista nimeni la frământările sale.

            Acasă l-a găsit pe Marcu. Citea ziarul.

            -Ce mai este nou în ţară? l-a întrebat Manu, ca de obicei.

            -De data asta avem o noutate chiar de pe meleagurile noastre, l-a surprins Marcu.

            -Zău? a devenit curios Manu.

            -Mai ţii minte, în urmă cu un an, a căzut un avion între Crângaşi şi Buşteni, pe Dealul Unguroaia.

            -Aşa, şi?

            -Eu credeam că se încheiase ancheta, dar uite că a fost reluată, fiindcă au venit familiile celor morţi. Ar fi fost găsite pe la diverşi localnici de dincolo de Buşteni ceasuri, ghete, o pălărie şi alte obiecte; din câte se pare, aceia ar fi jefuit epava.

            -Cum să dea aşa lovitură? Nu se gândeau că e păcat?

            -Lasă asta! Nu uita că ăia erau oameni de bancă şi veneau din străinătate cu bani împrumutaţi pentru a uşura criza de pe grumazul românului.

            -Uite că asta nu ştiam. Dar cred eu că cei care au luat banii nu le-a mai stat gândul la o pălărie de bancher. Plus că pălăria a fost dusă de vânt…  departe de bani. Aşa că, unii au luat banii, alţii s-au ales cu pălăria şi… ponoasele, a dedus Manu.

            -Poate că ai dreptate, dar vom vedea, fiindcă ancheta continuă, a apreciat jandarmul.

            -Tu mâncaşi?

            -Nu, abia ce ajunsei cu Ludmila. Acum pregăteşte masa, fiindcă doamna Liuba nu prea se simte bine.

            -Dar unde aţi fost amândoi?

            -La centrul cultural, era de datoria mea, fiindcă pe ceilalţi îi am plecaţi. Acolo le găsii pe Irina şi Ludmila. Ele intrară, nu le observaşi?

            -Ba da, însă nu erai cu ele.

            -Nici nu trebuia. Nu ştii că eu sunt mai discret, mai ales la manifestări de genul ăsta.

            -Ai o tactică grozavă!

            -Să ştii că asta vreau şi până acum a dat rezultate. Cum-necum, aici nu am mai avut conflicte deschise de mai mult de un an, pe când în alte părţi, chiar la Vărata, se produc în fiecare săptămână.

            -Prezenţa jandarmului descurajează provocatorii, nu? Asta cred că este explicaţia.

            -Una din ele.

            Deşi se angajase în acest dialog anost, Manu era stăpânit de aceleaşi gânduri anterioare: „Cine era acel tânăr!? Oare, Irina…” Nu a îndrăznit să-l întrebe pe Marcu, fiind posibil ca acesta să nu-l fi văzut. „Dar, când vom mânca, am să o provoc pe Ludmila.”

            Nu a mai trecut mult şi au fost chemaţi la masă. S-a prezentat primul. Dar, surpriză! Pe masă erau tacâmuri doar pentru două persoane.

            -Tu nu mănânci cu noi? a întrebat-o pe gospodină.

            -Nu! Am servit o prăjitură şi nu mi-e foame. Mă aşteaptă şi doamna. Când plecarăm, de dimineaţă, spunea că nu se simte bine, iar acum e la pat, cu febră.

            După ce au mâncat, Manu s-a dus în camera lui şi a încercat să continue lectura cărţii lui Iorga, „Popoarele turanice”, dar nu a reuşit. Şi-a adus aminte că văzuse în biblioteca lui Lepădat o apariţie nouă, „Take Ionescu, viaţa şi opera”, publicată la „Universul” de Romulus Seişanu. „Va fi pretextul meu ca să-mi fac drum pe la domnul director pe acasă şi,  în felul ăsta, voi sta de vorbă cu Irina. Dar dacă fiinţa asta va face o figură ca data trecută, când a rupt-o la fugă?! M-aş face de râs în faţa doamnei Ana, dacă ar fi de faţă. Să risc? Trebuie!”

            S-a apucat să scrie acasă, făcând pe impacientatul că tatăl său l-ar fi uitat. Apoi, dându-şi seama că ar fi putut să-l supere, tot el i-a găsit scuza că poate este ocupat cu ancheta privind jefuirea avionului, unde au fost chemaţi toţi primarii şi şefii de post din comunele înconjurătoare, după cum citise în ziar. Nu-i plăcea nici lui cum ieşise acea scrisoare. A pus-o în plic, dar nu l-a închis, urmând să o mai citească în ziua următoare. S-a culcat.

            Dimineaţa, s-a trezit vesel, cu o bucurie nestăpânită. Toată noaptea „fusese” cu Irina prin grădina lui Lepădat. Se hârjoneau printre pomii înfloriţi, alergând unul după altul. Când era gata-gata să o prindă, ea pornea iar să alerge, scuturându-şi petalele albe de pe păru-i lucios.

            Când s-a trezit, dezamăgire! Era toamnă, iar vremea, până atunci deosebit de călduroasă, se răcise mult în ultimele două zile. Pe şosea, hărmălaie mare. Mulţi săteni veneau dinspre iericuri ducând poveri grele, alţii trăgând o ricşă încărcată, alţii mânând căruţe pline cu vârf. Era peşte, în special chefal, care, simţind răcirea, a dat buluc spre mare, fiind prins la iericurile barate intenţionat, „portiţe” în cordonul litoral prin care limanul comunică cu marea şi prin care chefalul vine primăvara în liman, unde găseşte hrană mai bogată, şi se întoarce toamna.

            Contactându-l pe Lepădat, Manu a primit acceptul de a împrumuta cartea, numai că primarul s-a scuzat că n-o să fie acasă, dar să o roage pe Irina să o caute în bibliotecă. Bucuria lui!

            I-a deschis chiar Irina, care, îndată ce l-a văzut, a devenit… purpurie la faţă, iar el, fără să dea atenţie la starea ei, i-a luat-o înainte:

            -Te rog să mă ierţi că te-am speriat…, a îndrugat el mai mult în şoaptă, în timp ce ea făcea ochii mari, a mirare.

            -Ba eu te rog să nu te superi pentru acea ieşire necontrolată! Dar nici tu nu trebuia să fi lăsat cufărul cu capacul ridicat şi caietul la  vedere.

            -Vorbeşti serios? A fost deschis? a murmurat el pentru a câştiga timp, la început neînţelegând despre ce e vorba.

            -Mă jur că aşa l-am găsit, cu capacul ridicat şi caietul le vedere! Altfel, nu aveam curajul ca să umblu în lucrurile tale.

            -Ahaa! Te cred, să ştii! şi-a dat el seama de ce a fugit ca o vinovată prinsă asupra faptului.

            -Dar eu nu ştiu momentul. Când s-a întâmplat?

            -Când ai fost la baie. Am crezut că sunt stihurile tale şi am vrut să văd cum îţi ies ţie, fiindcă am şi eu nişte încercări. Pe urmă am observat că era vorba despre altceva, dar mi-au plăcut şi acelea, a zis ea cu capul plecat, dar privindu-l printre genele-i lungi şi zâmbind şăgalnic.

            Manu, dintr-o pornire pe care nu şi-o poate explica, i-a prins capul între mâini cu intenţia de a o fi privit în ochi, dar s-a trezit sărutând-o pe frunte. Ea nu a ripostat, dar a început să plângă.

            -Ce s-a întâmplat? a fost el surprins.

            -Numai tata mă săruta aşa, a rostit ea printre suspine.

            -Îţi promit că nu voi mai face asta, pentru a nu-ţi mai aduce aminte trecutul tău trist. Am să schimb locul, a glumit el.

            -Zău? Vicleni mai sunteţi voi! şi a trecut de la plâns la râs, dând un pas înapoi.

            Tocmai se auzea clopoţelul, semn că Ana avea nevoie de Irina.

            -Dacă te întreabă, să ştii că eu venii ca să iau, cu voia domnului Lepădat, cartea ziaristului Seişanu despre Take Ionescu.

            Irina s-a prezentat îndată, găsind-o pe Ana înconjurată de ziare, printre care se afla şi o carte.

            -Mi s-a părut sau erai cu cineva? a întrebat Ana.

            -Domnul Manu a venit ca să ia cu împrumut o carte promisă de domnul profesor.

            -Care carte?

            -A unui ziarist… despre Take Ionescu, ceva în felul ăsta.

            -Şi i-ai dat-o?

            -Nu ştiu unde este, nu o găsesc, a ridicat ea din umeri.

            -Aaa! Zici că nu era în bibliotecă? Acum îmi dau seama, o luai eu după micul dejun. Uite-o aici, poţi să i-o dai! şi i-a întins cartea, pe care Irina s-a sfiit să o primească, la început.

            -Dacă vreţi să citiţi, păstraţi-o, că îi găsesc alta, dacă îmi daţi voie.

            -Nu, nu! Dă-i-o pe-asta! Mie îmi plac băieţii care citesc şi trebuie încurajaţi. Ţie nu-ţi plac?

            -Ba da! a răspuns Irina zâmbind.

            S-a întors la Manu bucuroasă. I-a înmânat cartea, pe care acesta a pus-o sub braţ fără măcar să o fi privit, şi a relatat cele întâmplate.

            -Era bine dacă mai căutam alta în bibliotecă, mă mulţumeam cu oricare, dacă eram alături de tine, ceea ce nu i-a displăcut Irinei.

            -Să ştii că mi-a plăcut ceea ce am citit în caietul acela. Dovadă, am şi reţinut cu uşurinţă. E scris de tine?

            -Sunt nişte copilării notate în toţi anii de normală şi de armată. Unele sunt contribuţia colegilor.

            -Am văzut că ai un scris extraordinar de frumos! Poţi să-mi împrumuţi acel caiet pentru câteva zile? a mai zis ea în timp ce îl conducea pe Manu.

            -Vezi tu, eu şi colegii, serile sau duminicile, în sala de meditaţie sau chiar în dormitor, citeam versuri ale diverşilor autori, precum şi cântece, proverbe, zicători, cugetări sau mai ştiu eu ce parascovenii, dar scriam numai ceea ce ne cădea la inimă sau găsea un ecou în… eul nostru.

            -Nu ai scris niciuna cu gândul la o fată anume sau poate la o altă fiinţă, mamă sau tată?

            -Poate că nu, poate că da, nici nu mai ştiu, a insinuat Manu.

            -Am văzut unele scrise recent. Nici alea nu sunt cu dedicaţie? a insistat ea, probabil sperând că Manu o să recunoască tocmai ce ea şi-ar fi dorit.

            -Nu contează! Eu îţi spun toate astea ca să înţelegi că acel caiet e personal, toate de-acolo mi se potrivesc doar mie, simţămintelor mele, unele fiind poate depăşite şi faţă de mine, atunci eram copil, ce ştiam eu…

            -Lasă asta, dar am observat că unele mi s-ar potrivi şi mie. Şi-apoi, îţi promit că voi citi numai cu gândul le ce mi-ai spus acum, adică să cern materialul acela prin cugetul meu şi simţămintele mele.

            -Bine, am să mă mai gândesc, şi Manu a rămas nemişcat, cu privirea în zare, în timp ce ea îl privea cu nesaţ.

            -La ce te gândeşti? a îndrăznit ea.

            -La ce mi-ai spus adineaori. Că te găseşti pe tine în unele versuri de acolo, deşi sunt adunate de mine.

            -Exact!

            -Păi ştii ce înseamnă asta? Că noi gândim şi simţim la fel, după care s-a apropiat şi a sărutat-o pe obraz, apoi a plecat grăbit.

            Ea a intrat în casă, dar Manu, când să iasă pe poartă, a zărit-o pe Alla privind spre ei dintr-o latură a curţii, unde stivuia lemnele tăiate de Mişa.

            Începuse să burniţeze. Manu s-a grăbit spre casă. A găsit încăperea încălzită şi, lângă sobă, încă un braţ de lemne. S-a lungit pe pat şi s-a lăsat pradă ambientului şi lecturii, stăpânit de o bucurie lăuntrică. Nu s-a bucurat prea mult de atmosferă, că a auzit o bătaie în uşă şi în prag a apărut Marcu:

            -Ce faci, nu vii la masă? Eşti aşteptat!

            -Ba da! Scuză-mă, vin imediat!

            -Cred că eşti îndrăgostit rău de tot. Măcar te-ai convins dacă şi ea se gândeşte la tine?

            -Hai, fii serios, te rog! Nu-mi pierd eu capul aşa uşor.

            -Ei, nu! Când o văzuseşi cu altul, te făcuseşi praf.

            -Cu cine?

            -Era un nepot al domnului Lepădat. A condus-o acasă, ca să nu mai mergem eu şi Ludmila.

            -Mie de ce nu mi-ai spus de atunci?

            -Am vrut să văd cum reacţionezi.

            -La ce concluzie ai ajuns? a zâmbit Manu.

            -Te-ai perpelit, de îmi era milă de tine. Asta înseamnă că eşti îndrăgostit-lulea! Nu încape nicio îndoială! Ce zici, ne ducem acasă căsătoriţi cu două surori?

            -Eu ştiu?!

            De dincolo de uşă, s-a auzit Ludmila, chemându-i la masă.

2 comentarii la „Doi îndrăgostiți. Proză, de Ion R. Popa

  1. Nobil apostrof

    N-au învățat CUVINTELE să plângă,
    Și nici să râdă – de slova nătângă,

    De vorba aruncată oarbă-n vânt,
    Ori dacă sunt călcate-n Jurământ…

    …Dar – de rușine – intră în pământ!

    Petre Cazangiu

  2. E usor sa apleci capul si sa te dai batut,dar mai greu e sa ti gasesti o scateie pentru a merge mai departe …cand sufletul doare zi de zi el uita si moare dupa o persoana iubită, iar cand te astepti mai putin sa gasesti pe cineva sa o convingi sa fie cu tine sai dai un zambet sai vorbesti ca si cum ai cunoaste-o si stii totul despre ea …Sa te luminezi si sa reînvii inca o dragoste pe care nu stii niciodata cat si cum a sa tină.Iar daca sentimentul nu e reciproc atunci inselaciuna e cea mai mare arma a unuia care nu iubeste si este iubit..eu nu vreau sa mi zica mereu te iubesc doar odata pentru totdeauna 😊

Dă-i un răspuns lui Cazangiu Petre Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *