https://blog.revistaderecenzii.com
După viscol o linişte mare
De jur împrejur se coboară.
Odihnindu-mă, trag cu urechea
La glasul puştimii de-afară.
N-am dreptate, orbirea m-a prins,
Am greşit, fără minte cum sunt!
Ca o albă femeie de gips
Cade iarna cu faţa-n pământ.
Se admiră din cer lucrătura
Pleoapelor moarte, lipite strâns.
Sub zăpadă-i acum bătătura,
Pe lăstari e podoabă de-ajuns.
Gheaţa, gara şi vechea platformă,
Şanţul, şinele, pădurea uitată,
Ce ireproşabilă formă,
Fără colţuri, au prins dintr-o dată!
De acum, pân’ce somnul mă fură,
Lumea toată mutând pe sofa,
În hotare de strofă obscură,
Într-o filă o voi îndesa.
Pe hârtie sculpta-voi exact
Buturugi şi buştenii grămadă,
Malul apei, tufişul intact,
Lumea-ntreagă, oraşu-n zăpadă.
Sursa: https://poetii-nostri.ro/