https://blog.revistaderecenzii.com/

Noaptea aștepta întâmplarea, cu văzduhul alintat de vânt, pentru fetele cu trupurile în vrej și beția amintirilor în găoacea creierului și-n afară, în mătasea umedă a ochilor. Adierea ademenește pașii și sufletul. Lăutarii coboară tainic inima pe vârful degetelor, ca pentru alintarea nopții, pe care o umflă vântul ca pe o perdea. Pumnii de lumină se războiesc din dosul geamurilor fără perdele, disputându-și sufletul și trupul celui pe care-l așteaptă.

Dar Elefterie stă în fața nopții și a mahalalei înnodate amândouă în tirania aceleiași taine, cu sufletul aplecat spre gândul fetelor și bruneția îmbrățișărilor în taina gândurilor, întârziind totuși să-și pornească voinicia ca un dulău, admirat și iubit cu oftaturi, din pervazurile peste care se răstoarnă lumina.

Chioru și Nae erau lângă el, răsăriți nu se știe cum din întunericul dens al nopții, sau numai din dosul gardului, unde așteptau chemarea.

Din partea cealaltă a străzii, gonea Lică desfăcut până la jumătate, în fugă, lingând cu umbra repezită barbar peste somnul gardurilor, putrezirea cenușie a lemnului prăvălit.

Porneau tăcuți, procesiune pentru preamărirea nopții, în care pașii lor pe piatră, cădelnițau sonor. Elefterie înainte, cu pieptul boltit pentru străpungerea nopții, cu umerii înfundând până la jumătate capul, cu pasul lung și apăsat, călcând pănâ-n capătul mahalalei peste inima fetelor ce-și struneau așteptarea din goana inimii, cu auzul ascuțit în deschiderea urechii odăii care dădea spre stradă și totdeauna luminată pentru așteptarea pașilor apăsați. După el și-n același rând, ca o gardă permanentă, Chirou, Nae și Lică, pășeau la fel de voinicește, adăpostind în catifeaua cu stele a ochilor, bucuria firească a nopții și-n cupa pumnilor sprijinind liniștea cu care se amenințau, de câte ori șoapta vreunuia înflorea buzele.

Așteptau salvarea pe care le-o va oferi cu dărnicie șeful, în aceeași bisericoasă potolire. Mahalaua adormise in prăvalirea caselor într-o rână și strâmbe, deoparte și de alta a străzii, numai cu ochii fetelor, aruncați în întuneric.

Geamurile pocneau în urma pașilor întinși, odată cu strângerea inimii și lacrimile izvorâte îmbelșugat. Ieșite la gard, așteptau, ciudoase, oprirea lui undeva, cu sufletul tot pe limbă, in răstălmăcirea ușurătoare a blestemelor. Dar umbrele tăiară drumul, ușurând inimile toate, ca de sub o strângere dureroasă. Lăutarii struneau noaptea în coarde, făcând-o să răsune în cutia cu sunete minunate și potolite. Se opriră. Salutară cârciuma până în pământ; umbrele, patru, imitară orizontal metania. Ușa pocnii; fu înăuntru dintr-odată miros usturoiat, frământând pofta și pe deasupra, ușor irizat și descoperit numai nărilor lui Elefterie, umflate ca pentru adulmecare, parfumul vinului adunând întrânsul, jocul domol al soarelui de toamnă și atingerea mâinilor sănătoase care au cules bogăția viilor răspândite, ca pentru un ospăț bachian, pe coastele dealurilor. Trecură cântat printre mese, cu pași hotărâți. Mișu, băiatul, alergă cu cheile înaintea lor; lampagiul din colț salută :

— Vă salut domnu!

La fel făcură băieții de la frizeria lui Ciortan, Niță măcelarul și toată omeneasca încăpere ca la un semnal, depunând admirația și speranța fetelor rămase acasă, la picioarele stăpânului, care călca peste ele, nemilos. Printre mese și prin gangul desfăcut în dosul ușii deschise, se strecura viitorul chef. A doua zi toată mahalaua va afla vești despre noul chef, așteptând vitejeasca încheiere cu care va sfârși povestea, desfăcând astfel pe Elefterie din anominatul unei întregi nopți.

În odaia umplută dintr-odată cu lumină albă, peste ordinea mesei și a scaunelor, fu scârțăit, înjurături și destindere pe toate fețele, ca la un semnal. Chioru surâse, dezvelind albeața ochiului opac. Nae pocni cu palma în masă. Lică jucă darabana, apoi bătu toaca. Elefterie măsură cu privirea pe fiecare în parte, ghicindu-le sub nerăbdare, bucuria mare, la rândul său stăpânit de un fior, ca o fâșie de aur și mătase, prin spate. Scuipă lung printre dinți, apoi se încruntă ridicând capul:

— Mă, oițele mele, până când o facem azi?

— Până-n pânzele albe, îndrăzni Nae.

— Până când vei vrea, spuse chioru măgulind.

Până la nesfârșit, țipă Lică urcat pe scaun, desfăcând larg cu brațele.

Elefterie se înduioșă.

— Așa vă vreau băieți! Și să nu dormiți noaptea băieți. Nu-i în toată mahalaua aceasta nici un țipăt de mâță. Ia spune tu Nae, căcărează cari spargi cheful în pânzele albe ale nopții, dacă asta mai e viață? Ce ai uitat berbecule, că ziua e adăugirea nopții și că noaptea merită să fie trăită ? Ce faci tu ziua, berbecuțule? Lucrezi, de te trec zece rânduri de sudori, asta, băiatule! Dar noaptea te închizi în tine mă, te așteaptă fetele, te văd prin geam stelele și-ți râd zorii în față când te duci acasă! Zi-i tu Nae, dacă n-am dreptate.

Glasul lui tremura, ca mâna ce se ridicase să dovedească ceva. Sticlele se arătară; apoi sosiră farfurioarele cu cârnați, înșirate pe același braț și-n urma tuturor, Garabet cârciumarul, șchiop, smolit și neras:

— Ca la oaspeți mari, coane Elefterie, întovărăși Garabet.

— Dar și plata, Garabet băiatule.

— Drept e, se închină Garabet.

Lică umplea paharele. Farfuriile pline de mititei tamâiau aerul; Elefterie adulmeca și strănută:

— Să ne trăiești șefule! închinară.

Vinul gâlgâi sonor, colorând paharele pentru a doua oară. Garabet se strecură pe ușă, trăgându-și piciorul șchiop, după el. Fu un moment de satisfacție, golind a doua oară paharele, ca atunci când descoperi pentru prima dată gustul vinului.

— Beți, mă oițelor, închină Elefterie mușcând din carnea rotundă, grasă și usturoiată. Beția e a tinereții, mă, și maică-sa e noaptea.

Lică închina des și rostogolea paharul dintr-odată, ca și cum ar fi vrut să umple un gol nesecat, ce se cerea cât mai curând umplut; Nae gusta vinul pe îndelete, adulmecându-l de departe cu mirosul, împlinind pofta tot mai nesecată a ochilor și cea uscată din fundul gurii. Chioru cumpănea paharul în lumina becului, rânjind cu singurul ochi; îl fericea greutatea paharului în mână, lumina gălbuie în dreptul becului și alunecarea dintr-o dușcă a lichidului rece și aromat.

Umbrele se învălmășeau pe perete, pe masă, închinând fantastic, anticipând beția curândă care-i va cuprinde, îmbrățișați și sărutându-se, în clanul aceleiași înmuguriri de suflet.

Lică rămase dintr-odată cu paharul in mână, ațintind fereastra:

— Luna, șopti el cu sufletul sec.

Scaunele scârțâiră iar, întorcându-se. Imensă, pământeană, în ceața fumurie a zărilor, luna desfolia întunericul, gonindu-l din îmbrățișarea pomilor.

— Stinge lumina, șopti Elefterie, împlinind gândul tuturor. A fost joc irizat și roșu ca de penumbră stelară, apoi calm plin de lumină aurie și beția treptată, încheiată în îmbrățișări și lacrimi, luată de la capăt cu sticle noi, parcă mai aburite de recele pivnițelor, mai parfumate de beteala aurie a soarelui blond și de toamnă, topită ca într-o aducere aminte. Gândurile se invârtejau bezmetice, în jurul aceluiași stâlp de caldă îmbucurare, al prieteniei, înălțat drept și flacară spre miragiul de basm al lunii pline, ochiul domestic și a toate înțelegător, pentru noptatecile întâmplări. Elefterie grohăia răsucit din afund, bătea cu pumnul în masă, apoi urla, spumegând cu limba încâlcită, în jurămintele calde. Aburcată treptat pe obrazul cerului, atrasă spre depărtările catifelate, ca un uriaș deget de aur, proiectat de dincolo, luna dădu roata scaunelor, trupurilor nesigure, ce-și doseau umbra, rămânând cu beteala luminii acățată în pânzele păianjenilor din colțuri.

Adormi întâi Nae; pentru trezirea lui, i-au turnat vin pe cap și în pantaloni. Dar peste faptul șugubăț se cumpăni Lică, rămânând în somnul care l-a cuprins deodată, cu capul în balta de vin curs din sticla spartă. Deasupra neputinței lor, Chioru, hotăra cu glas împiedicat, trezire veșnică, dar liniștea intrase pe furiș, pe fire de luna. în colțuri, coborând moleșitoare peste beția încheiată. Adormi cu paharul în mână, vrând să-l cumpănească în lumina puțină, de taină, a nopții.

Elefterie îi privi pe rând, trist, scuipă curb peste somnul lor adânc și coborâ. Era noapte clară și proaspătă, cu catifeaua zărilor topită încă în întunericul de noapte plină. În el se trezea sufletul, domol ca un câine la picioarele stăpânului, frământându-se totuși peste neliniștea gândului. Somnul era adânc în dosul geamurilor negre și nici Dana, nici Matilda, nici Alina, pentru popasul târziu, al aducerii aminte. Câinii păzeau dușmănoși porțile, de îngerii negrii ai visurilor și-ai pământului.

Gândul lui se împlinea tot, numai acolo sus pe mătasea cerului, la un loc cu mugurii albi ai stelelor. Trupul fetelor era în pumnii săi, mic și domol, nu pentru alintare pătimașă și potolire grabnică, ci potir aromat pentru umplerea ochilor nesățioși, frâu pentru degete fierbinți, adăpost pentru plinul sufletului „și-abea“ târziu, pentru plinul trupului tânăr. Alina dormea dincolo de geamul acesta, atât de aproape și totuși atât de departe, încât sufletul lui se cumpănea pe înălțimea cerului, la distanță egală, intre gândul cu stele și gândul cu Alini.

Deodată și neașteptat, cerul se desfăcu, cerc spre orizont. Cupola moale a nopții alunecă printre vârfurile de stele, strivindu-le. Taina murea întinsă pe deznădejdea sufletului, deschis spre lumina dinafară. Apoi pașii depănară greu nădejdea, pentru noaptea care va veni…

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Elefterie,_%C3%AEntr-o_noapte