Dincolo de graniţele acestei lumi,

un val plesneşte-n noapte

şi un câmp se bucură de apă

după arşiţa unei vieţi…

– E cineva pe aici sau doar lumina lumânării? te întrebam.

– Bine te-am regăsit, lumina păcii, mi-ai răspuns.

– Viaţa implică destinul şi factorii de destin. Se poate ca tu să-mi fi influenţat radical acum ceva, posibil eu să-ţi influenţez emoţional şi definitiv o parte a senzitivului tău, poate într-un mod aparte, îmi spuneai cândva.

 – Viaţa poate să fie deviată, asemeni unei corăbii, dar tu, tu cel de azi, cel din momentul Acum, ce-ţi doreşti? te întrebam.

– Sunt aici, astăzi, îţi aparţin. Sunt exact pe structura ta, îmi dai un centru de greutate, adică mă înfig bine în pământ cu picioarele. Ai grijă de lumina păcii, contează atât de mult, oriunde! Sunt fericit că mă primeşti în fiinţa ta intimă şi vulnerabilă, nu în sensul de slăbiciune, ci în sensul de sensibilitate, de fragilitate! spuneai tu.

– Barierele se estompează încet, chiar și prin opacitatea întunecată a nopții. Spiritele noastre comunică cu mult mai mult, o profunzime interioară, dincolo de viaţă şi situaţiile ei, îţi spuneam.

– Două zile de şoapte şi atât a durat până a plecat pe acel drum. De atunci încerc să găsesc o definiţie lucrurilor, mi-ai scris.

– În acele clipe ţi-a spus totul, privirea a contat mult. În vis vă regăsiţi! ţi-am răspuns printre litere.

– Ai plecat? te întrebam… iar tu:

– Timpul nu curge într-o singură direcţie pentru toţi. Mai presus de toate există ceva. Nu ştiu ce este, dar există. O energie pozitivă, ceva ce te face să pluteşti, să te desprinzi uşor de tine.

– În spatele pozei sunt eu, uşor decopertat acum. M-ai văzut rău şi amnezic în unele situaţii, nu-i aşa? mă întrebai.

– Rău? Nu, dragul meu. Doar voalat, o mare durere şi temere, aşa te percepeam. Dincolo e adevăratul suflet. Poate că, sufletul meu e sufletul tău. Eşti Tu sau sunt Eu? Privindu-te, simţeam cum pătrund tot mai profund dincolo, în planul nevăzut, în adevăratul tu, îţi răspundeam.

– Te-am bulversat rău, ca să vezi ce reuşesc. Scot tot din adâncul omului, ţi-am spus.

– Ştiam. Sufletul unui om este mai mare decât fundul unui ocean, îmi răspundeai.

M-ai întrebat: – Accepţi să citeşti trei rânduri scrise cândva, o mică scrisoare?… ţi-am răspuns:  – Da.

şi, “fără titlu”, mi le-ai redat:

”Privesc la cel ce-mi stă înainte, la planul lui atât de stupid şi amar, la dorinţa lui de a mă apleca într-o zonă noroioasă şi crudă. Am nevoie de timp, de toată puterea şi lumina din mine, pentru că el este prea sigur de reuşită.

Îl privesc încruntat pentru că am gustat prea viu din primejdie. Vreau să-l contrazic, dar, ridicându-mi ochii, mă izbeşte expresia privirii lui. Cineva mi-a spus odată, că în schimbul durerii se pregăteşte întodeauna ceva, mă gândesc că, poate, ar trebui să accept durerea şi să o las neatinsă, ca pe o taină.”

Ai completat:

 A scrie, nu înseamnă a avea încredere că poţi s-o faci!

Aş posta un tablou alb, aş scrie ceva şi aş fi tot eu:

” Nu ştiu să scriu scrisori, ştiu doar să le citesc!”.

Scrisul implică altele, apare momentul de gândire cu sufletul, doar spiritul aşezat în inimă să-l ai. Destinul? Rămâne nota lui ca individ, rămâne stabilită de Sus. Nimic nu schimbă nota Do. Este Do de sus sau de jos. Nu ştie nimeni unde va trăi în nota respectivă. Viaţa înseamnă destin, iar cei din jurul nostru – peisajele, decorul şi întâmplările – sunt influenţate de factorii de destin.

– Până la un punct contează mult, dar putem schimba decorul, de încercăm. Prin voinţa fiecăruia păşim peste o graniţă, chiar dacă atâtea împrejurări au dus spre acea direcţie. Omul e pus într-un complex de împrejurări, dar are libertatea deciziei. Mintea pusă în situaţii limită acţionează surprinzător. Pas cu pas învăţăm.

Ai uitat, că şi mersul doar cu încredere ai reuşit? Lasă-te purtat pe aripile visului tău şi aduce la suprafaţă lumina din tine! ţi-am spus.

( Pe firul undelor, un cântec este transmis în poarta viselor, o artă a curgerii prin sufletele lumii pentru a merge prin ritm infinit ca de cascadă. Ecoul lui doar revine în dansul lunii, prin umbra chiparoşilor.)

– Închide ochii şi spune-mi ce simţi ascultând cântecul? te întrebam.

– Frunze pe alei, asta am simţit şi eu, o frunză pe alee purtată de vânt! îmi spuneai.

– Erai frunza sau zefirul ce purta frunza în zbor?

– Nu ştiu ce eram, eu asta am văzut.

– Frumos erai tu, acolo, liniştit, luminos, cel real. Păstrează-ţi amintirea să bată, acolo, în piept! îţi spuneam, privind pe fereastra timpului.

– Mereu sunt aşa!  îi spuneai.

Te-am întrebat: – Ce părere ai despre toate: viaţă, lume, univers?

– Nefiind în comuniune cu tine, nu poţi fi nici în viaţă prezent, nici în lume nu exişti, şi nici univers nu există. Este starea mea. Aşa sunt mereu! mi-ai raspuns.

Glasul meu îţi scria: – Mă bucur! Nu toţi reuşesc să redea clar. Ecoul răsună tot mai adânc. Până la un punct cuvintele cresc în ele însele. Înaintăm în propriul labirint, ghidându-ne după cântecul lăuntric. Visele subterane vor umfla izvoarele ce ne conduc printre anotimpuri. Cine rupe frunzele acelor arbori care plâng?

Glasul tău îmi îngâna: “Dacă-ţi fac apa jucăuşă şi sălbatică n-o să-mi mai apropii barca de malul tău”.

Eu îţi spuneam: – Da!…

– Nu! îmi spuneai tu.

– Este un contrast divin acest “Da” al tău cu acel “Nu” al meu. Ce se ascunde, se vede. Am fugit din mâna morţii, rămân aici! ai şoptit pe unda vântului stingher.

– Undeva-cândva! am şoptit…

– Da, chiar. O vibraţie te înalţă pe scara cerului. Te aştepta momentul. Dorul implică o poveste, o stare, un sentiment, un vis. Trăindu-le într-o armonie, în urmă, rămâne dorul. În vis suntem noi! mi-ai spus.

– Un zburător, zburătorul meu cel luminos şi divin de frumos, cel care m-a dus sub marea oglindă, în fundaţia petalelor de maci care ne-aşteaptă în cerul nostru interior de un albastru pur! ţi-am spus…

– Doar, pur şi simplu! mi-ai zâmbit.

        Speranţa de vară verde aduce înapoi zâmbetul strălucitor. Râsul inocent al copilului se va transforma în fluturii albi care vor dansa în jurul inimii.

         Drumurile recuceresc câmpia mlădioasă din noi, doar vântul ne schimbă destinul, îţi şoptea aerul ce multiplica gândul meu în spaţiul mistuit.