https://blog.revistaderecenzii.com/
Aură scumpă ce pieptu-mi poartă,
Nume prea dulce ce glăsuiesc.
Și buza-mi, limba-mi se-nsuflețesc,
A vieții mele senina soartă!
Soție bună, îngerul meu,
Tovarăș vecinic, ce-o sfântă lege
Prin vecinici noduri vru să ne lege,
Din doi să facă un singur eu;
Chip ce ca fulger ce-n nor trăiește
Ș-alt nor d-atinge, atunci pe loc
Repede șarpe lucește-un foc,
Aprinde, arde tot ce-ntâlnește;
Astfel, îndată ce s-a ivit,
Lucește-n minte-mi, mă-nflăcărează,
Prin vine-mi repede circulează
Focul ce m-arde, și-s fericit.
Cerească, limpede fericire
Ce raiul naște, dar foarte rar,
L-Adam, la Eva întâiul dar
Ca să cunoască din nemurire!
Ești fericită, căci te iubesc,
Și-nflăcărata asta simțire
Este nectarul de îndulcire
Relelor toate ce mă-ntâlnesc.
Te iubesc, scumpă, dar de ce trece
Grabnica vreme iute la zbor?
Ia, și ne zice că e trecător
Tot, și-l împinge la mormânt rece.
P-ale ei aripi trecem și noi;
Pe nesimțite, ah, tinerețea
Zice: Adio!… și bătrânețea
Ne-arată drumul plin de nevoi.
Trece, dar vezi-o că e-nsemnată
D-amorul nostru, cel neînvins,
Singur e vecinic și neatins
De stingătoarea-i mână-ntrarmată.
Ici e minutul cel fericit
În care-amorul meu te zărește:
„Tinere,-mi zice, d-acum trăiește
Sub legea singură ce-am sfințit.”
Ș-apoi cu binele se strecoară,
Se roagă; aspră, dar, tu-l gonești;
El cere pieptul, tu îl ferești…
Și-ndat’ el inima împresoară.
O fură! zboară, și nu-l mai vezi:
Pe loc te pipăi, simți ce-ți lipsește,
O ceri, o cauți, ea se unește
Cu-a mea-mpreună, și tu oftezi.
Dincoaci eu mâna plin de sfială
Destăinuindu-mă o întinz,
Cer a ta mână, tremur, coprinz,
O strâng, mă strânge ea cu-ndrăzneală.
Și ochii noștri se rătăcesc,
Aprinși de flăcări se-ntunecează,
Se las, s-ardică, se luminează;
Tot e tăcere, toate vorbesc.
Inima saltă, pieptul ne bate,
Un foc pătrunde printr-amândoi;
Ascuns nu este nimic în noi,
Și faptă bună, și răutate.
Colo vezi lacrimile curgând
Într-o comoară ce le adună
Ca două râuri ce se-mpreună
C-un nume câmpurile-adăpând?
Dincol’,o dulce d-amor zâmbire,
Ș-apoi necazurile sosesc:
Drumuri ghimpoase ni se gătesc,
Ceasuri amare de dăspărțire.
Munți ne desparte, zilele trec
Și n-au nici pace, nici mângâiere;
Posomorâte duc și durere,
Grămadă relele se întrec.
Dar iată ceasul de însoțire
Și necălcatul meu jurământ:
Credință, dragoste, crezământ
Jur ție-n sfânta noastră unire.
Și-ndată pacinicul Imeneu
Pe capul nostru mâna lui pune,
Și înțeleptele-i griji și bune
Însânuiește în pieptul meu.
Nod și mai tare dup-asta vine,
Minuturi sfinte sărbătorim:
Cerul ne face părinți să fim,
Brațele noastre acum sunt pline.
Numele tată de două ori
Coboară focul ce-n cer viază,
Ce p-a mea inimă văpăiază
Ca doi puternici flăcărați sori.
Doi fii făloasa-mi mână mângâie
Și strâns la pieptul meu îi lipesc,
Cu ei în brațe cerul slăvesc,
Și e plăcuta la cer tămâie.
Dar ca luceafărul de apus,
Care cu seara pe cer s-arată
Și când lucește, atunci și-ndată
Zice adio, piere, s-a dus!
Astfel nădejdea-mi cea mângâioasă,
Ce cu-al meu înger îmi răsări,
Atunci apuse când se ivi
În a mea inimă dureroasă.
Înger! cerescul meu serafin!
Ce-mi fuse oare a ta ivire?
Floare sau umbră, vis, nălucire?
Ah! izvor vecinic de lung suspin!
Din cer aicea ai fost o rază?
Cu vro solie ai fost pornit?
(Ca-ntr-al meu suflet cel amorțit
S-aduci căldura?) sau cu vro pază?
Slujba-ți în grabă ți-o împlinesti,
Și-mi dai o vecinică sărutare;
Ți-ndreptezi zborul făr-așteptare
Și iar la postu-ți drept te oprești.
. . . . . . . . . . . . . . .
Iată-ne, soro, iată-ne dorul,
Omul și soarta lui ce-ntâlnim;
Folosul este să ne iubim,
Vremea să treacă, să stea amorul.
Ah, și trec toate, n-aștept și zbor:
La vânturi frunza cea fugătoare,
În mare unda cea plângătoare,
Omul la moarte mai grăbitor.
Vremea grăbește, e călătoare;
P-ale ei aripi grăbim și noi
La toamna vieții plină-n nevoi,
La bătrânețe tremurătoare.
Dar noi nevoia știm să-nlesnim:
Unde e pace nu e durere,
Dragostea-n sine e mângâiere;
Sosească ceasul, noi ne gătim.
Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Elegie_I._Trecutul