https://blog.revistaderecenzii.com

Unul din marii creatori ai culturii umaniste europene, Francesco Petrarca (1304-1374) și-a dedicat întreaga viață studiului clasicilor Antichității, considerați drept
modele pentru noua sensibilitate artistică a vremii. Dar nu
numai atât, el a scris o întreagă operă în limba latină, din care
amintim doar celebrul poem epic Africa, compus în nouă volume, epopee a victoriei lui Scipione asupra cartaginezilor în
cel de-al doilea război punic, veritabil exemplu de vitejie pentru urmașii lor, care se complăceau doar să viețuiască într-o
Italie divizată și supusă.

Tot în limba latină Petrarca publică Bucolicum carmen,
conținînd douăsprezece egloge de tradiție virgiliană, precum
și volumul Epistole metriche, cu șaizeci și șapte de epistole în
versuri, avându-l ca model, de data aceasta, pe Horațiu.
Dar opera lui cea mai cunoscută a rămas cea scrisă în
italiană, Il Canzoniere, alcătuită din 366 de compuneri (318
sonete, 28 canțone, 9 sextine, 7 balade și 4 madrigaluri), majoritatea poeme de dragoste, având ca obiect pe frumoasa
Laurette de Noves, fiică a cavalerului Audibert de Noves, tânără pe care poetul o cunoscuse pe data de 6 aprilie 1327, în
biserica Santa Chiara din Avignon, și care avea să-i fie muză
pentru toată creația poetică de dragoste, una din cele mai frumoase din întreaga literatură universală.
Cu el, poezia europeană nu mai cântă figura abstractă,
simbolică a iubirii cântăreților medievali, ci iubirea concretă pentru femeia cu „părul blond, cu gâtul alb ca laptele, cu
obrajii aprinși de văpaie, cu ochii senini, cu chipul dulce: pe
care el o privește și o face să se miște în mii de feluri și extrage
din aceasta un portret mereu nou, profilat pe fundalul unui
peisaj frumos, câmpul verde, ploaia de flori, apa care murmură, natura devenită ecou al Laurei”.1
Cu Francesco Petrarca apare, deci, o altă viziune asupra
dragostei și a femeii, asupra eternei căutări a fericirii aici și
acum, nu în înalturi, în abstractul imaginat al unei vieți de
dincolo de mormânt. Această viziune se asemăna cu cea a
marilor maeștri antici, unde pasiunile, trăirile, suferințele și
bucuriile se manifestau plenar și nu aveau nimic în comun
cu cea medievală, cernită, simbolică, abstractă și îndepărtată.
Chiar dacă actul creației se baza pe vechiul concept aristotelic de imitație a marilor valori ale antichității clasice, totul se
realiza pe baza unui alt orizont spiritual, într-un alt timp al
evoluției societății umane, iar actul imitației căpăta în acest
fel adevărate virtuți creatoare. Se iau drept modele poeme tipice antichității (cu genurile specifice, nemuritoare, cu mitologia acelor timpuri) dar cu conștiința clară a valorii lor eminamente estetice. Este vorba, în fond, de revelarea unor noi
sentimente, a unor noi trăiri, în forme ce aveau în timpurile
lor de glorie valori pur realiste. Acum ele servesc ca modele
estetice în care se creează o nouă spiritualitate, un nou orizont
al creației.
Sentimentul de dragoste al lui Francesco Petrarca este
atât de profund, încât nimic nu mai există dincolo de vibrările
ființei lui. Frumusețea femeii este o răscolitoare chemare spre
împlinire a firii, în fața căreia bărbatul își descoperă precaritățile existenței neutre, nepereche și, ca urmare, imperfecte.
Iubirea devine astfel aspirația existențială spre armonia cuplului, spre idealul ființei, spre desăvârșire. Iubirea e chemarea
spre bine și frumos, spre comunicarea cu „Marele Tot”.
Dar toate acestea se împlinesc aici și acum, în vremea
tinereții, în timpul înfloririi ființei, pentru că mai târziu intervine timpul cu acțiunea lui distructivă, nimicitoare. Iubirea
este o piedică împotriva lui, este eternitatea de-o clipă a individului supus până la urmă destinului implacabil al morții.
Dincolo de timpul prezent nu mai avem nici un punct de reazem al firii. Spune poetul în sonetul XXXII: „Perché co llui
1 Francesco de Sanctis, Istoria literaturii italiene, Traducere, studiu introductiv și note de Nina Faḉon, E. P. L., București, 1965, p. 303.

(Va urma)