https://blog.revistaderecenzii.com
Elena Bacaloglu (1878-1947), gazetar, scriitor, activist politic, a scris două romane psihologice surprinzător de moderne pentru epoca de formare a genului atât în România cât și în Europa acelor vremuri. Intitulat În luptă, primul volum a apărut în 1906, la București și următorul, Două forțe, a fost publicat cu doi ani mai târziu. Absolventă a Facultății de Litere a Universității din București, a continuat la College de France studiile culturii franceze, ale istoriei și filosofiei. Soție a filologului și scriitorului Ovid Densușianu (1873-1938) a dedicat cărțile fiilor ei, Ovid și Lia.
Personajul principal al ambelor volume este Virgil Andrea, revenit în țară după mulți ani de studii la Paris, ca tânăr doctor în Litere și Filosofie, titlu obținut în Capitala Franței și diplomat al Școlii de Înalte Studii Sociale. Acesta, „…în așteptarea de a se impune definitiv prin valoarea lui, scrisese cărți de critică și sociologie, ținuse conferințe, iar acum pregătea tipărirea lucrării lui din urmă – Critica celor din urmă ani ai mișcării noastre culturale – cea dintâi de la căsătoria lui și începută la Lugano” (vol. Două forțe, p. 19).
Tânărul intelectual păstra, însă, în inimă, drama tatălui său, luptător pentru dreptate, pe care nu-l cunoscuse, fiind smuls din sânul familiei tocmai când soția (mama lui) era în chinurile facerii, pentru a-i da lui viață și care, ca urmare a acestei teribile întâmplări, considera că destinul său va fi în prelungirea și împlinirea mai apoi al celui al tatălui, sacrificat pentru acel ideal.
Dar Virgil Andrea nu avea încă școala vieții. Faptele lui veneau inspirate din cărți, din silogismele teoretice asimilate, iar atitudinea rămânea intransigentă, rece, dincolo de înțelegerea celor care sunt și devin cu adevărat în practica individuală și socială.
Astfel, el se lasă de la început în brațele unei femei experimentate în relațiile de iubire, femeie amorală, colecționeră de obiecte materiale scumpe și de plăceri nenumărate cu valoare în sine, sterile, inerțiale, noncreatoare. Deși căsătorită, fără nici un scrupul își trădează soțul oricând are ocazia, iar tinerețea bărbatului răsfățat de societate o determină să întrebuințeze tot arsenalul de seducție și să-i deturneze destinul. În calculele aproape matematice ale acestui personaj feminin, naratoarea distinge cu precizie psihologică „ambiția de a găsi amantul priincios s-o ridice, pe care dominându-l să-l scoboare, să-l înlănțuie pentru totdeauna în mreaja ei” (vol. În luptă, p. 15).
Desigur, un bărbat matur, echilibrat, hotărât, stăpân pe sine și pe viața sa nu s-ar fi încurcat cu un asemena exemplar feminin, a cărei ființă nu ducea spre idealul înalt, radical, revoluționar, conceput și urmat de acesta, în contextul epocii Regatului Român de la începutul secolului. Dar se complace pentru mult timp în această stare. Spune naratoarea, judecând la fel de profund relația personajelor sale: „…îl domina prin ceva nedefinit, printr-o cerință ascunsă, printr-o chemare din el – prin aerul de porunceală, mlădiat c-o mângâiere, prin ademeneala unei stări materiale de care veșnic făcea caz” (op. cit., p. 18). Tertipurile în dragoste ale acelei femei găseau în interiorul bărbatului necopt, neformat, acea frivolitate în care se complăcea atât de stupid și risipitor pentru ființă. Țesăturile femeii pe canavaua zădărniciei se împlineau cu sârg, ajungând până la divorțul ei de fostul bărbat, ca să-l oblige pe tânăr și să-l înlănțuie definitiv. Nici acum Virgil Andrea nu înțelege pericolul ce-l pândește. Continuă aventura răspunzând cu pasivitate tolerantă și chiar cu imbecilă predare la impulsurile bine calculate ale „prădătoarei”. Deși personajul feminin izbândește cu aceste mijloace aparent infailibile, „cu tot ce poate îmboldi, stimula un bărbat: milă, probe de dragoste, interes și gelozie„, pentru naratoarea omniscientă atitudinea nu constituie nici pe departe o forță. Dimpotrivă. Ele sunt pure manifestări de slăbiciune din partea femeii care nu iubește din toată inima bărbatul, cum ar fi normal, dezinteresat, de la egal la egal, ci, prin viclenie, uzitează de fapt lanțurile sclaviei proprii, prin care până la urmă se vor lega amândoi, dar nu spre creație adevărată, spre viață senină și împliniri, ci spre eșecuri previzibile.
Tânărul înlănțuit pentru o vreme în inerție are însă o revelație. O întâlnește pe Dora Ștefan, nubilă, la fel, orfană, ca și el, dar dornică de dragoste, aptă pentru începutul de viață, în doi. Este o muziciană rafinată, de o frumusețe neasemuită, senină, dar fără starea materială a amantei bătrâne. Cu studii strălucite la Viena, este privită de la început ca o apariție salvatoare dincolo de băltirea sentimentală fără de sens a dragostei-sclavie. Tânărului îi trezește adevăratele sentimente luminoase, izvorâte din interior, ascunse, poate, de un trecut încețoșat, neluat definitiv în stăpânire de acesta. Astfel, cei doi se căsătoresc imediat. Pleacă împreună la Locarno, în călătoria lunii de miere să se întâlnească cu arta, cu natura, cu frumusețile țării surori. Aici Virgil își regăsește forța de creație, iar Dora încearcă din răsputeri să-și smulgă soțul inteligent, dar cu caracter labil, din mrejele acelui trecut șovăielnic.
În acest personaj deosebit, autoarea romanului revelează tipul de feminitate pentru care a luptat în creația ei gazetărească, literară și politică. Femeia nu neapărat egală cu bărbatul, ci cu ceva mai mult față de capacitățile de abstacțiune și de refugiu „în alte sfere” ale acestuia din urmă, cu o forță a iubirii cu care cel ales să se înalțe nu neapărat doar pe sine ci și pe cei din jur, care se complăceau într-o stare a răului ce avea să declanșeze ultima răscoală tărănească în 1907 în Regatul Român, criză socială vetustă, anormală pentru lumea civilizată, ce putea să zdrobească definitiv calea spre civilizație a țării unite. Prin urmare, Dora simte că numai lucrând cu dăruire și iubire fără istov sufletul bărbatului ales va face din acesta caracterul capabil să strângă în jurul lui oamenii de bine și să croiască un drum comun spre societatea ideală. Dora și-a dat seama de slăbiciunile soțului său, de apăsarea trecutului van față de prezentul bogat în trăiri și de viitorul ale cărui incertitudini nu părea să aibă forță și răbdare să le domine. Constata din ce în ce mai mult cu trecerea vremii că Virgil, „…dându-și singur, deliciuri cerebrale, bogății de emoții chiar spasmuri de reflecție, neavând sau nevrând să aibă nici un amestec, nici o unire cu adevărata și întâia fire – caracterul sufletesc – își crease o natura a doua, suprapusă ca un strat – care face din oameni, ce? Păpuși, umbre sau actori – când nu chiar monștri”… (op. cit., p. 114).
Prin urmare, tânăra artistă știa ce avea de făcut. A realizat-o cu toată ființa, cu toată dăruirea, cu toată credința, cu multe sorți de izbândă, dar și cu lamentabile eșecuri. Virgil Andrea, soțul ei, intelectual de primă mână, cu o minte ascuțită, cu un verb șfichiuitor, cu o capacitate de manipulare a silogismelor de mare savant, dar cu un caracter labil, nu se poate ridica la valoarea sufletească a soției sale. Se refugiază în continuare în abstracțiuni, dar și în prejudecățile și prejudiciile celor pe care-i dorea îndreptați și care, ca și el, nu aveau această capacitate umană. Are momente de revelație când soția îl aduce pe pământ, unde se iubește, se seamănă credințe, se recoltează bunuri și se cuceresc inălțimi sufletești nemaiîntâlnite, dar trecutul gol îl fură din ce în ce mai des. În final, Dora îl pierde pe soțul său, carențele omului care nu s-a ridicat până la iubire l-au copleșit. Bărbatul se întoarce la femeia care i-a țesut pânza de păianjen a ratării, iar lumea personajelor de tot felul care se perindă prin roman analizează starea de lucruri a protagoniștilor, a tării în general și constată că răul general vine în primul rând din această odioasă incapacitate de a se educa și comporta prin iubire atât a protagonistului, cât și a neamului nostru nefericit.
Analizând romanele psihologice și de mentalități ale Elenei Bacaloglu, repunem în circulație valori neglijate în epocă și uitate definitiv în contemporaneitatea noastră. Proză de analiză dar și de creație în același timp, cu siguranță, deosebit de matură pentru epocă, atât în urmărirea psihologiei individuale, cât și a relațiilor de cuplu, dar mai ales a zugrăvirii înapoierii mentalităților și biciuirea lor, într-o lume de început de civilizație modernă bucureșteană, cu varii mijloace narative, pe baza unor personaje vii, sigure și bine motivate, creația romanescă a Elenei Bacaloglu merită și astăzi întreaga atenție. Reluând lectura acestor cărți, cum vedem, surprinzător de actuale, ne facem o datorie de onoare, pledând pentru repunerea lor în circulație și așezarea autoarei pe piedestalul meritat în rândul creatorilor de literatură cu adevărat merituoși ai începutului de secol XX, din țara noastră.
Geo CONSTANTINESCU
[Articol apărut în revista Argeș, Pitești, Anul XXV (LIX), nr. 6 (516), iunie 2025, p. 27].