Sfârșit de septembrie. Zi călduroasă chiar în asfințit. La liceul 11, orele din sălile de clasă nu mai contau prea mult. Elevii de la cursul de zi deja plecaseră, iar seraliștii încă nu începuseră școala pe anul în curs, fiind angrenați la munci agricole cu întreprinderile la care erau angajați.
De fapt, ca mai în toate liceele, dar mai cu seamă la cele industriale, pe prim-planul activității se afla așa-zisa practica agricolă.

Directorul Pandelescu venise de la o analiză cu privire la stadiul recoltărilor de toamnă și al organizării Zilei Recoltei, ce avusese loc la municipiul de partid. La ședința condusă de secretarul județean de partid Dunăreanu, participaseră toți factorii angrenați în campania agricolă. La rândul său, Pandelescu avea deja convocată o ședință cu factorii săi mobilizați pentru „practica agricolă”, în calitate de conducători de formații de lucru, maiștri, pedagogi și profesori diriginți.
Directorul a împărtășit instructajul, la sfârșitul căruia nu a uitat să menționeze că tovarășa secretară Dunăreanu, în partea de bilanț, „a lăudat liceul nostru”, pe când pe directorii altor unități școlare „i-a făcut ca pe dracu”, de unde trebuia înțeles că domnia sa fusese lăudat. Asta cu atât mai mult cu cât, după o scurtă pauză, nu s-a putut abține și a adăugat: „Înseamnă că nici anul acesta nu ne va scăpa steagul de grup școlar fruntaș pe județ la activități patriotice, așa cum isejeului nu-i va scăpa cel de fruntaș pe țară”, și din nou și-a trecut mâna peste păru-i negru și lucios, cum avea de obicei în momentele de satisfacție maximă.
– Dar uite că, de luni, în loc să-i înlocuim pe cei 300 de elevi aflați deja pe câmp, urmează să scoatem alți 200. Altfel, iaseul Bojureni nu va încheia recoltarea la termenul stabilit prin angajament în fața organului județean de partid. Doar n-o să-l lăsăm cu căruța-n drum pe tovarășul director.
Cei mai mulți au ascultat cu apăsare, alții, în special pedagogi și maiștri, au început să-și facă planuri cu cine să fie la aceeași unitate pentru a se distra mai bine sau chiar de a organiza petreceri cu participarea tacită a unor oameni din fermele respective. De altfel, aceștia le puneau la dispoziție băutură și, adesea, chiar carnea necesară, în schimbul valorii muncii de pe bonurile înmânate care consemnau munca prestată de către elevi.
La sfârșit, directorul i-a anunțat pe doi dintre maiștri, Smoleanu Constantin și Spălățelu Păun, să mai rămână puțin, în timp ce toți ceilalți urmau să plece.
De fapt, s-a ridicat și domnia sa și s-a îndreptat spre propriul birou, urmat de cei doi, nominalizați anterior.
S-a așezat pe scaunul său, cei doi în fața frumosului birou cu sculpturi, iar din dulapul aflat în colțul de la spatele său a scos o sticlă de coniac și trei pahare. Spălățelu a sărit îndată de pe scaun și a continuat operațiunea, turnând în pahare, pentru a nu se obosi „Faraonul”, cum fusese poreclit directorul stăpânit de comoditate de către unul dintre ei.
La un semn, au prins fiecare câte un pahar, au ciocnit și au gustat, admirând din sprâncene licoarea, apoi au gustat mai prelung, după care au urmat expirații din adâncuri, care voiau să exprime satisfacția după o știre bună și după o zi încărcată de împliniri.
– Păi cât timp veți fi dumneavoastră director aici, steagul ăla nu-l poate lua alt liceu, l-a măgulit Spălățelu.
– Eu o să mă străduiesc, dar, pentru asta, mai trebuie ceva: să fim mereu aproape de organul de partid; în acest scop, ne poate ajuta numai tovarășul Manolescu, activistul tovarășei Dunăreanu. El este ochii și urechile dânsei. Dar să lăsăm asta, iată de ce v-am chemat aici, și a ridicat din nou paharul.
– Sigur că da, cât mai aproape, au răspuns voios cei doi maiștri, mândri că ciocneau cu „Faraonul” chiar în biroul său.
– Tovarășul Manolescu a primit sarcina să se ocupe de niște lucrări ale dânsei. Nu știu exact despre ce e vorba. Dar vă duceți mâine acolo și vedeți ce urmează să lucrați, faceți notă de lucrări, de materiale, apoi veniți cu astea la mine. În funcție de ce va trebui să lucrați, vom procura materialele necesare. Spălățeleu, vei lua ce s-o putea de pe șantier, iar restul va fi achiziționat de către Ungureanu. În privința lucrărilor, vă opriți elevi de la profesională și, de poimâine, începeți ceea ce depinde de voi. Pentru restul, voi aduce alți maiștri cu elevii lor.
– Am înțeles, dar ce facem că avem clasele în practică, și mâine trebuie să ne ducem la câmp…, a intervenit Smoleanu.
– Da, eu am chiar clasa a IX-a, de nici nu se cunosc bine între ei, și-a dat seama Spălățelu.
– Iar eu am anul al II-lea de profesională, a confirmat Smoleanu.
– Tu, Păune, vorbești din seara asta cu Vorgotă, sau cu cine crezi, ca, de poimâine, elevii tăi să rămână aici, să nu mai plece, iar tu nu avea grijă că o să fiu și eu în gară de dimineață, îi voi plasa altuia. Vreau să merg neapărat, fiindcă am impresia că o să vină și tovarășa secretară Dunăreanu, însoțită de activist.

* *

În gară, multă hărmălaie: elevi care își căutau clasa pentru a i se alătura ca să nu fie notați absenți, profesori sau maiștri care-și căutau elevii, clase de elevi care își căutau vagonul, câțiva directori care voiau să urmărească modul de lucru al subordonaților erau în căutarea grupului lor de clase. Ici-acolo, se aflau și părinți îngrijorați pentru copiii lor, dintre care unii încă nu călătoriseră niciodată cu trenul, după cum afirma o mămică în discuție cu alta, ambele alarmate de „vânzoleala asta!”.
– Dar Manuela mea ce-o face acolo? I-auzi, să recolteze porumbi! Mira-m-aș! Eu nu am pus-o la nicio treabă; nici farfuria din care mănâncă nu și-o spală, când e singură acasă.
– Mie nu-mi e de muncă; n-o să spetească ea muncind la culesul porumbilor. Eu mă tem de transport. Uite ce e în vagonul acela, în ultimul, unde intrară și pe fereastră! Uite ce e pe scări!
„Faraonul” a venit într-adevăr la gară, dar a rămas sub ceas, unde știa că va descinde secretara Dunăreanu; el uitase promisiunea făcută maistrului.
Clasa acestuia și-a așteptat dirigintele până când un ceferist i-a luat la zor:
– Voi ce tot vă învârtiți pe-aci ca musca fără cap, de se împiedică ceilalți de voi?
– Păi, dacă nu-l găsim pe don maistru, ce să facem? Îl așteptăm ca să vină, a răspuns elevul Marian.
– Urcați-vă într-un vagon, că pleacă trenul! i-a îndemnat ceferistul. Dac-o veni, vă găsește acolo…
Și au urcat, dar vagonul era aglomerat. Trenul urma să plece, deși penultima scară arăta ca un ciorchine, cu elevi ținându-se unul de altul.
După un șuierat prelung de locomotivă, șirul de 12 vagoane s-a pus în mișcare în vacarmul celor de la ferestre și de pe scări care strigau și făceau semne celor din alt tren rămas încă pe loc sau celor de pe peron, care urmau să se îmbarce pentru alte direcții.
Trenul încă nu prinsese viteză, iar elevii încă nu urcaseră de pe scară când ultimul vagon a ajuns la macazul care îi schimba direcția, ca și celor din față, trecându-l pe altă cale de rulare. Atunci una dintre elevele de pe scară s-a desprins și a căzut chiar sub privirile acarului.
În timp ce se străduia să cheme pe cineva în ajutor dinspre peronul gării aflat destul de departe, acarul a ridicat-o, i-a sprijinit capul pe genunchiul său și a provocat-o să vorbească. Fata nu a prezentat nicio reacție și trupul îi era fără control. Doar broboane de transpirație îi apăreau mereu pe frunte, iar de sub ureche stângă i se prelingea un firișor de sânge.
În sfârșit, a ajuns la fața locului impiegatul. Acesta l-a sunat prin stație pe șeful gării, care, la rându-i, a chemat salvarea.
În biroul șefului de gară se afla secretara de partid Dunăreanu, împreună cu inspectorul general de la învățământ, Ruptureanu, și activistul Manolescu; fuseseră invitați la o cafea.
– Ce s-a întâmplat? a întrebat secretara de partid, când a înțeles că șeful gării anunțase salvarea înainte de a le fi spus lor ce vorbise la telefon.
– O elevă a căzut din tren.
– De la ce liceu este?
– Nu se știe. Trenul a plecat și ea a căzut de pe scară tocmai în locul unde acarul abătuse trenul pe noua cale de rulare.
– Înseamnă că acarul e de vină; s-o fi grăbit, n-o fi observat că mai erau elevi pe-acolo…, s-a pronunțat generalul
– Vom vedea, vom constitui o comisie de cercetare și vom vedea, a vrut să-i tempereze ceferistul.
– Depinde și de gravitatea cazului. Sau, poate, în timpul acesta elevii se jucau, bucuroși că se îndreptau spre locurile de muncă; supraveghetorii nu-i pot cuprinde pe toți cu privirea, în special în tren, și-a permis o părere proprie activistul.
A sunat din nou telefonul. Era spitalul cefereului. S-a făcut liniște. Directorul gării îl rugase pe medicul de gardă să-l țină la curent cu evoluția cazului, de care „este interesată și tovarășa secretar Dunăreanu, aici, de față.”
– Fata și-a revenit puțin, dar, din prima radiografie, s-ar părea că are o fractură la coloana vertebrală, puțin mai jos de cervicală, din câte îmi traduse el termenii verticali, le-a transmis directorul Neacșu.
– Care ar putea fi urmările? era tot îngrijorat inspectorul.
– Nu am discutat, dar este prematur să vorbim despre asta, dacă nici diagnosticul nu este definitiv. E bine că și-a revenit totuși și că nu s-a întâmplat mai rău, ca în cazul de acum aproape două săptămâni când cel lovit nu a mai mișcat din momentul în care l-a atins locomotiva.
– În fine, vom vedea. O să cercetăm și noi cazul. Oricum, vă rog să ne țineți la curent și cu constatările dumneavoastră, a spus secretara în timp ce se ridica.
Sub ceas, încă așteptau directorul Pandelescu și alții doi.
– Ce faceți, nu ați plecat? i-a întrebat generalul după ce s-a despărțit de secretară și activist.
– Am vrut să discutăm despre spațiile acelea, a zis unul dintre directori.
– Spațiile acelea nu se stabilesc în stradă. Veniți la isejeu, ca să avem documentele în față!, i-a expediat inspectorul general.
Apoi l-a luat de braț pe Pandelescu și i-a șoptit:
– Trimite-mi urgent o mașină cu un om de încredere, dacă se poate, Pâslaru! Trebuie să plec pe urma primului tren care ieși din gară. O fată căzu și își rupse coloana vertebrală. Voi nu aflarăți nimic aici?
– Aoleo! De la ce liceu o fi?
– Încă nu știu.
Pandelescu a pălit. S-a îndreptat spre mașina sa îngândurat și grăbit. A ajuns la liceu:
– Unde e Pâslaru? Găsiți-l repede și să vină la mine!, a spus el în treacăt, fără măcar să fi privit spre cei aflați acolo.
A trecut prin secretariat ca vijelia, repetând aceleași vorbe.
– Mă duc eu ca să-l aduc; știu că juca table cu fochistul în centrală, a sărit Demetru, aflat în secretariat.
Dar, pe culoar, l-a întâlnit pe Pâslaru. Acesta îl observase și îl și auzise pe „Faraonul”, când acesta trecuse pe la poartă și acum s-a grăbit să-și ofere serviciile.
– Vică, ia mașina și mergi repede la inspectorat unde îl cauți pe tovarășul general. Benzină cred că ai destulă.
– Am înțeles! Am peste 20 de litri.

* * *

Au luat-o în urma trenului, mult timp șoseaua înaintând paralel cu linia ferată. Au întâlnit mai multe formații de lucru. Opreau și întrebau diverse: cum au ajuns, dacă îi au la lucru pe toți elevii, dacă se simt bine, dacă au avut vreun „eveniment” și câte altele, încercând să ascundă adevăratul scop al vizitei lor, pentru a nu demobiliza elevii de la munca lor „avântată”. De fapt, în primele două-trei ore, elevii munceau chiar cu spor, apoi mulți dispăreau de pe rânduri, ca și maiștrii de fapt, alții se hârjoneau…
Tocmai când au ajuns la Bojureni, unde trenul se golise complet de elevi, au aflat că la una dintre formațiile liceului 11 lipsea o elevă pe care colegii o cunoșteau doar cu prenumele de Mădălina, pe care au identificat-o pe liste cu numele de Lințoiu. Au început cercetările.
– Să vină toți însoțitorii de formații! a ordonat ferm inspectorul.
Au venit, dar a durat destul timp până când s-au adunat toți de pe câmp.
– De la care însoțitor este eleva absentă?
Toți au ridicat din umeri. În cele din urmă, maistrul Robu a explicat:
– În ultimul vagon știu că au fost și elevii lui Spălățelu, dar pe el nu l-am văzut.
– Cu Spălățelu am vorbit eu la telefon și mi-a spus că astăzi nu o să vină la câmp, fiindcă e oprit de don director la școală, împreună cu Smoleanu, pentru o lucrare. Spunea că don director o să vină la tren ca să plaseze elevii altui maistru, a explicat Vorgotă.
– Și o fi făcut treaba asta directorul? a rămas tot curios inspectorul.
– Eu în gară îl văzui de don director, dar la tren nu. Eu mai mult nu știu, a intervenit din nou Robu Petre.
– Dar voi nu vă ajutați unul pe altul? Când ai văzut că el nu ajunge, de ce nu ai luat și elevii lui? era impacientat generalul de atâta lipsă de… colegialitate.
– Dacă îmi spunea cineva îi luam, cu toate că răspund de două clase, a mea și a lui Pâslaru, a răspuns indispus Robu, de parcă îi părea rău că intrase în vorbă.
– Să vină aici toți colegii Mădălinei! Despre ce clasă e vorba?
– A IX-a H și îl au ca diriginte pe Spălățelu, a explicat Vorgotă care, din câte se părea, știa mai multe, dar se abținea să vorbească.
– Dragii mei, dragi copii – a început generalul – cum a dispărut colega voastră?
Liniște deplină și încordare. În cele din urmă, o pistruiată a îndrăznit:
– Noi am venit la tren și nu știam în care vagon să urcăm. Îl așteptam pe don maistru. Un ceferist, când ne-a văzut rătăciți pe-acolo, ne-a spus să urcăm și fără maistru, c-o veni el, și ne-a arătat ultimul vagon, care deja era plin. Când a plecat trenul, mulți eram încă pe scară, chiar și Mădălina.
– Tu o cunoști bine pe Mădălina?
– Da, sunt cu ea în aceeași cameră la cămin.
– Mădălina și mai cum o cheamă?
– Eu atât știam, dar acum aflai că se numește Lințoiu.
– Bine, continuă!
– Cum spuneam, pe scară era și Mădălina. Nu știu cum s-a întâmplat că ne-am trezit fără ea. Nu puteam vedea nici în urma trenului, fiindcă la schimbarea liniei făcea un cot. Dar, un băiat, care se afla deja pe coridor, a spus că Mădălina a sărit din tren și noi toți asta am crezut.
– Vasăzică, a sărit din tren, așa spuneți voi, a reținut inspectorul.
– Așa ne-a spus Marian.
– Unde este Marian? Să iasă în față!
– Eu am văzut-o desprinsă de pe scară, plutind în aer și așa am dedus. Mai ales că mai mulți spuseseră că „… dacă nu avem nici loc în tren, nici maistru, unde să ne mai ducem? Nu mai mergem la nicio practică agricolă…”, a spus Marian.
– Deci, așa? Iar ea s-a și hotărât să sară, nu?
– Eu așa am crezut.
În zilele următoare, în ziarul local a apărut, ca un fel de avertisment, relatarea unui „eveniment”, din care vârstnicii angajați în munci agricole trebuiau să învețe „a nu se lăsa pradă entuziasmului tineresc nemărginit și să nu-i piardă din ochi pe tinerii care, cuprinși de avântul muncii în grup în folosul patriei socialiste, pot săvârși greșeli soldate cu accidente… regretabile”. Mai grav este cazul unor elevi care, dorind să se sustragă de la unele activități, „se expun unor pericole”. În continuare, apărea exemplul elevei Lințoiu Mădălina, care, din câte se pare, „a mimat că ar merge în practică, dar, după ce trenul s-a pus în mișcare, a prins un moment ca să nu fi fost văzută și a sărit de pe scara vagonului aflat în mers și s-a accidentat. Noroc cu vigilența celor din apropriere care i-au acordat primul ajutor. Acum se află pe mâna unor medici pricepuți și este în afara oricărui pericol”.

* * * *

Peste câteva zile, au venit la școală părinții fetei. Fuseseră de mai multe ori la spital și erau distruși. Mama nu se putea opri din plâns, iar tatăl era nerăbdător să-l vadă pedepsit pe cel răspunzător, că, „de nu, face moarte de om!”.
Directorul Pandelescu s-a ascuns când a primit informația de la poartă, unde îl postase pe Pâslaru, omul său de încredere. Lințoiu Grigore a fost primit bine de către întregul personal care fusese instruit în prealabil în acest scop. S-a prezentat la „Secretariat”, unde a fost condus de maistrul Odină Grigore.
– Vreau să vorbesc cu directorul grupului școlar, a spus el răspicat după ce s-a prezentat.
– Dar cine sunteți dumneavoastră de mă luați așa…, de sus? a încercat să-l pună la punct secretara-șefă Amzulescu, poreclită Fausta, pentru severitatea ei.
– Tovarășul director lipsește momentan, dar spuneți-mi mie păsul dumneavoastră. Eu sunt secretarul de partid al grupului școlar; mă numesc Sichitiu, și, cel intrat ca din întâmplare i-a întins mâna lui Lințoiu. Vă rog să mă însoțiți în cabinetul meu! și i-a cuprins cu brațele pe cei doi părinți îndreptându-se spre ușă, în timp ce-i mai spunea secretarei: Tovarășă secretară, trimite te rog, trei cafele la mine în birou.
Lințoiu avea o statură impunătoare, purta o scurtă gri, peste haine de culoare verzuie și cizme de piele, iar perciunii, ce-i ieșeau de sub căciula merinos punând în evidență o față rumenă, trădau o personalitate puternică. Soția acestuia părea mai tânără, dar la fel de voinică, iar broboada, pe care acum o ținea doar pe umeri, o făcea și… voluminoasă.
– Unde lucrați, tovarășe Lințoiu?
– La ocol, sunt șef de brigadă.
– Dar nu v-am întrebat de unde sunteți?
– De la Negrui…
– Nu știam că aveți ocol silvic acolo…
– Nici nu avem. Ocolul este la Frâncei.
– Și nu vă este peste mână?
– Ba da, dar ce să fac? Pentru alții e și mai greu. Am un coleg care vine tocmai de la Bulboci, de pe malul Dunării. Dar știți ce vă rog? Venii aici ca să pun eu întrebări, nu dumneavoastră. Așa că, dați-mi voie!
– Desigur, nu vă faceți griji! Vom lămuri întreaga situație. Sunteți membru de partid?
– Sigur că da! a fost surprins de întrebare Lințoiu.
– Bine’nțeles, nu știu de ce mai întrebam, că doar partidul v-a pus acolo, așa cum aici m-a pus pe mine, pe tovarășul director… Înseamnă că o să discutăm de pe această poziție, de membri de partid.
– Da, dar această calitate presupune atitudine exemplară, înseamnă grija pentru om, înseamnă multe, între care și grija față de viitorul țării, de schimbul de mâine, care trebuie ocrotit, îndrumat, educat, instruit… Eu v-am trimis fata aici ca să învețe carte și meseria de instalator sanitar. Asta era misiunea dumneavoastră. Ce căuta fata mea la cules de porumbi?!
– Păi, dacă nu știți, suntem în perioada de practică agricolă, ca la începutul fiecărui an școlar; toate liceele fac asta. E sarcină de partid…
– Nu cred. Mai am un băiat la alt liceu. El face practică în laboratorul de electronică, fiindcă pentru asta se pregătește.
– În agricultură nu a fost deloc?
– Ba da, acum un an, doar două zile, și s-a reglementat situația. Dar aici, din prima zi de școală i-ați dus pe câmp; au trecut șase săptămâni de-atunci.
– Țara trece prin greutăți. Noi, ca membri de partid, trebuie să înțelegem cauza de forță majoră. Uite, s-a stricat vremea și s-a răcit de parcă ar fi decembrie, cum n-aș fi crezut pentru sfârșitul lui octombrie. Și recoltarea porumbului nu cred că e la jumătate. Mai sunt legume, zarzavaturi peste care poate veni o brumă… Asta era situația la un iaseu, la Tigreni, dacă știți unde este, și mai au și 200 de hectare de vie la care nici nu începuseră.
– Dar asta nu trebuie să mă privească pe mine; eu am altă misiune. Ce plan au făcut ei când au semănat și au plantat? La forța de muncă necesară nu s-au gândit?
– Ba da, dar oamenii au plecat la oraș și cei rămași nu fac față la recoltat, rămân recoltele pe câmp.
– Dar de ce or fi plecat acei oameni din satul lor, din agricultura socialistă?
– S-au dus în industrie, erau necesari acolo. Cu ei am făcut industrializarea socialistă, a crezut Sichitiu că i-a venit apa la moară.
– E drept, dar tot așa de bine a fost vorba și de o revoluție agrară. Nu cumva asta însemna că cei plecați trebuiau înlocuiți cu mașini agricole. În străinătate culesul porumbului, al fructelor, până și apărarea în fața inundațiilor sunt mecanizate. Noi cu cine și cu ce facem revoluția agrară? Cu elevii de la instalații sanitare, cu studenții de la medicină sau de la comerț, cu pușcăriașii, cu muncitorii din industrie?…
– Ca să nu rămână recolta pe câmp, partidul ne cheamă să dăm o mână de ajutor. Ce, nu sunteți de acord? Nu vă place politica partidului? Văd că admirați tehnica apuseană…, a pus punctul pe i Sichitiu.
– Gore, noi venirăm pentru una și văd că ajunserăți la altele acum. Mai lăsați sporovăiala, că sunt sătulă de toate astea!, a intervenit Constanța Lințoiu.
– Eu vreau să aflu ce atitudine, ce are de gând directorul, ca să știu ce am de făcut, a revenit Gore la oile lui.
– Păi dumneata nu știi cine conduce în țara asta?, s-a simțit neglijat Sichitiu, ca secretar de partid.
– Ba da, dar văd că cu dumneata nu pot rezolva nimic. În loc să-l fi pus în discuția organizației pentru organizarea defectuoasă a activității în școală, văd că îi aperi nelegiuirile.
– Și ce crezi că vei rezolva? a schimbat registrul discuției Sichitiu.
– Fiica mea și eleva voastră, Mădălina Lințoiu, are coloana vertebrală, șira spinării dacă știi ce e aia, ruptă și rămâne infirmă pentru toată viața, cum s-ar spune pe șleau, cocoșată. Și asta din cauza voastră. Voi i-ați frânt viitorul, nu doar șira spinării! Asta înseamnă că nu va putea munci, nu se va mărita, ca să trăiască poate-i trebuie însoțitor. Cineva trebuie să plătească pentru asta, anume cel care trebuia să aibă grijă ca așa ceva să nu se fi întâmplat. Eu credeam că dânsul o să-mi spună cine e ăla de trebuia să supravegheze copiii și nu a fost la fața locului. Dumneata ai putea să-mi spui?
– Eu nu, directorul face programarea oamenilor care însoțesc elevii, partidul dă îndrumări, indicații, trage la răspundere… Nu se ocupă cu nimicuri d-astea…
– Zău? Astea sunt nimicuri? Viața și sănătatea unei ființe umane sunt nimicuri pentru dumneata? M-am lămurit cu cine stau de vorbă, și Gore a făcut un gest a lehamite.
– Ai grijă ce spui și cum te manifești! Aici e omul partidului, să știi! și a rămas cu privirea asupra interlocutorului.
– Atunci, scoate-l pe director, dacă zici că ai putere asupra lui!
– De unde să-l scot, dacă e plecat? Până se termină campania, noi avem locul de muncă pe ogoarele patriei. Ăsta e cuvântul partidului.
– Directoru’ e-aici. Nu pleca el pe vremea asta. Uite, știe și nevastă-mea. Amândoi îi auzirăm vorbind pe-ai de la poartă: pe grăsanu-acela, pe-al de ne-aduse-ncoace și pe portar.
– Ce vorbeau?
– Unul dintre ei nu știa dacă directorul aflase de venirea noastră. Altul îi spuse că e dus Demetru să-l anunțe, iar când mergeam spre Secretariat, însoțitorul îl întrebă pe Demetru dacă are cale liberă și primi răspunsul garantat! Credeau că noi nu înțelegem despre ce e vorba. Așa că, vreau să aud și părerea directorului, adu-l aici!
– Dacă nu e, de unde să-l scot eu acum? Așteaptă până deseară, că trebuie să vină, ca să organizeze treaba pentru mâine.
– Înseamnă că ne vom întâlni direct la tribunal, unde dumneata îmi vei fi martor că l-am căutat.
– Păi…, dumneata îl dai pe director în judecată?
– Sigur!
– Partidul nu va încuviința asta!
– Mai știm și noi cum stau treburile pe la partid. Acum mă duc direct acolo și apoi la tribunal. Îi va fi retrasă calitatea de membru de partid.
– Mai bine ați avea grija fetei să se facă bine!

* * * * *

Timp de trei ani a durat procesul. Mai întâi, Pandelescu, ajutat de isejeu prin Ruptureanu, a dirijat cauza spre oamenii gării, apoi a adus dovada – după el cea mai clară – că eleva poartă toată vina: a rămas intenționat pe scară pentru a se putea sustrage de la muncă după plecarea trenului, înainte de urcare a fost cea mai gălăgioasă și fără stare, propunând mai multor colege să nu urce în tren pentru a rămâne în oraș și a merge la film…
Când judecătorul a întrebat dacă toate astea s-au petrecut în fața însoțitorului de grup și apoi a insistat cu întrebarea cine a fost respectivul, Pandelescu a dat din colț în colț, încheind prin a fi mințit că nu își aduce aminte și că pentru asta trebuie să roage noua direcțiune să dispună a se cerceta în arhiva școlii, dacă s-or mai păstra programările la practica agricolă, fiindcă el deja nu mai este director.
Și așa, de fiecare dată, el sau avocatul au găsit motive pentru amânarea procesului. Printre altele, au fost folosiți oameni ai cefereului, maiștri și profesori ca martori care să-i susțină cauza, elevi forțați să întărească cele spuse de Marian, totul convergând spre învinovățirea Mădălinei Lințoiu, care, „în timp ce colegii ei mergeau cu entuziasm nestăvilit la muncă, ea sărea din tren pentru a se sustrage”, susținuse avocatul lui Pandelescu.
În cursul evenimentelor din decembrie 1989, Grigore Lințoiu a crezut că a sosit momentul să triumfe dreptatea. S-a prezentat la liceu cu încă doi prieteni și l-au căutat pe Pandelescu. Li s-a spus că e de gardă la… Prefectură, împreună cu alți… revoluționari. A plecat împreună cu tovarășii săi într-acolo. Își puseseră în gând să-l demaște în fața revoluționarilor sau, de nu reușeau, să-l imobilizeze și să-l prezinte organelor de judecată ca pe un învinuit de starea de sănătate a mai multor elevi, între care Mădălina Lințoiu, ale cărei acte de ieșire din spital Grigore le avea la el. Era convins că, de data asta, organul de judecată va acționa corect, fiindcă nu se mai afla sub influența nefastă a organului de partid.
Când l-au găsit, Pandelescu era încadrat de Pâslaru, Spălățelu, Demetru, Răchițeanu, Odină – pe care Lințoiu îi mai văzuse – și încă doi necunoscuți.
– Domne director, te rugăm să mergi cu noi. Știi că avem o socoteală de rezolvat, i s-a adresat Lințoiu.
– Ce vorbești, bă! Pe noi ne-ntrebași? Unde să meargă cu voi?
– La judecător…
– Păi tu hotărăști asta, de capu’ tău? Dă-i drumu’ de-aici!
Și Pâslaru a trecut în fața Faraonului , în timp ce necunoscuții s-au retras, ba chiar înclinau să-l sprijine pe Lințoiu. Dar, de partea lui Pâslaru, au intervenit ceilalți. S-a produs o încăierare. Lângă ei a oprit o mașină de teren, din care a coborât chiar căpitanul care se ocupase până atunci de… pregătirea premilitară a tineretului școlar.
– Ce se întâmplă aici? a întrebat ofițerul cu ochii albaștri.
– Uitați, tovarășe căpitan! Am fost atacați de către acești teroriști, a reclamat Pâslaru și i-a indicat cu degetul pe cei trei, în frunte cu Lințoiu.
– Urcați-i în mașină!
De atunci, pe Grigore Lințoiu nu l-a mai văzut nimeni.