https://blog.revistaderecenzii.com/

În orice împrejurare, femeile au mai multe prilejuri de suferință decît bărbatul și suferă mai mult decît el. Bărbatul își are puterea și exercițiul puterii; el lucrează, umblă, muncește, meditează, înfruntă viitorul și găsește consolări în asta. Astfel făcea Charles. Dar femeia stă locului, rămîne față în față cu durerea, de la care nimic nu-i abate gîndul, coboară pînă în fundul genunii săpate de durere, o măsoară și adesea o umple numai cu dorul și lacrimile ei. Asta făcea Eugénie, începuse a se iniția în destinul său. A simți, a iubi, a suferi, a se devota vor fi veșnic urzeala vieții femeiești. Eugénie trebuia să fie femeie în toate, în afară de ceea ce consolează femeia. Fericirea ei fusese „ca țintele semănate pe ziduri”, după sublima expresie a lui Bossuet^[1], o dată strînse la un loc, nu aveau să-i umple nici podul palmei. Suferințele nu se lasă niciodată prea mult așteptate, și pe Eugénie o ajunseră de zor.

A doua zi după plecarea lui Charles, casa Grandet își reluă pentru toată lumea vechea înfățișare; numai Eugéniei i se părea pustie. Fără știrea tatălui său, voi ca odaia lui Charles să rămînă așa cum o lăsase el. Doamna Grandet și Nanon înlesniră din toată inima acest status quo^[2].

― Cine știe dacă nu se va întoarce mai repede decît ne închipuim! speră Eugénie.

― Ah! aș vrea să-l văd mîine aici, răspunse Nanon. Mă obișnuisem atît de mult cu dînsul! Era un tînăr atît de blînd, de cumsecade, de frumos, cu părul creț ca o fată!

Eugénie se uita lung la Nanon.

― Sfîntă Fecioară, în ochii dumitale se vede perdiția sufletului, domnișoară! Nu te mai uita așa la mine!

Din ziua aceea, frumusețea domnișoarei Grandet luă o nouă înfățișare. Gravele gînduri de iubire, care-i cotropiră pe încetul sufletul, mîndria femeii ce se știa iubită dădură trăsăturilor sale sclipirea pe care pictorii o zugrăvesc prin nimb. Înainte de sosirea vărului, Eugénie putea fi asemuită cu Fecioara înaintea zămislirii; după plecarea lui Charles semăna cu Fecioara-mamă; concepuse amorul. Aceste două Marii, atît de deosebite și atît de bine înfățișate de pictorii spanioli, alcătuiesc una din cele mai strălucite imagini ce se întîlnesc din belșug în creștinism.

Întorcîndu-se de la liturghie, unde s-a dus a doua zi după plecarea lui Charles și unde jurase că va merge în fiecare zi, luă de la librarul orașului un mapamond, pe care îl prinse în cuie lîngă oglinda ei, ca să-și însoțească vărul în drumul spre Indii, ca să se urce seara și dimineața pe nava care îl ducea, ca să-l vadă, să-i pună mii de întrebări, să-i spună:

― Ești sănătos? Mai suferi? Te gîndești la mine văzînd steaua noastră, al cărei farmec și rost în iubire m-ai învățat să le cunosc?

Apoi, dimineața, rămînea gînditoare sub nuc, pe banca de lemn ros de cari și căptușit cu mușchi sur, unde își spuseseră atîtea taine încîntătoare, atîtea nimicuri, unde-și clădiseră castelele din Spania ale duiosului lor cuib. Se gîndea la viitor, privind cerul prin îngustul spațiu sugrumat de ziduri; apoi vechea prăvălitură de perete și acoperișul sub care era odaia lui Charles. În sfîrșit, fu iubirea singuratică, adevărată, care persistă, care lunecă în toate gîndurile și care devine substanța, sau, cum ar fi spus strămoșii noștri, urzeala vieții.

Cînd așa-zișii prieteni ai lui Grandet veneau să-și facă partida taifasurilor de seară, ea se arăta veselă, prefăcîndu-se; dar toată dimineața vorbea despre Charles cu maică-sa și cu Nanon. Nanon se încredințase că putea împărtăși cu înduioșare suferințele tinerei stăpîne, fără să-și încalce datoria față de bătrînul său patron. Ca atare, spunea Eugéniei:

― Dacă aș fi avut un bărbat l-aș fi… urmat pînă în iad. L-aș fi… ce să mai spun… aș fi murit pentru el; dar… nimic. Voi muri fără să știu ce e viața, închipuiți-vă, domnișoară, că bătrînul ăsta de Cornoiller, care de altfel e un om destul de cumsecade, se învîrtește pe lîngă fusta mea cu gîndul la banii mei, după cum fac toți cei ce adulmecă paralele agonisite de domnul, făcîndu-ți curte. Îmi dau bine seama de asta, pentru că sînt încă destul de subțire, deși groasă cît o clopotniță; ei bine, domnișoară, și asta îmi place, măcar că nu înseamnă adevărata dragoste…

Așa trecură două luni. Această viață casnică, odinioară atît de posacă, se însuflețise prin imensa putere a tainei, ce legase mai strîns pe cele trei femei. Pentru ele, sub tavanul cenușiu al sălii, Charles își ducea și acum viața, umbla încolo și încoace, în fiecare seară și dimineață. Eugénie deschidea caseta și se uita la chipul mătușii sale. Într-o duminică dimineața, fu surprinsă de maică-sa în clipa cînd căuta trăsăturile lui Charles în cele din portret. Doamna Grandet află atunci grozava taină a schimbului făcut de pribeag cu comoara Eugéniei.

― I-ai dat totul! exclamă înfricoșată mama. Ce-o să-i spui tatii de Anul Nou, cînd va cere să-ți vadă aurul?

Ochii Eugéniei priviră ficși, și amîndouă femeile rămaseră încremenite de o groaznică teamă de-a lungul întregii dimineți. Erau atît de tulburate, încît au întîrziat de la liturghie și n-au ajuns decît la slujba pentru ostași.

Peste trei zile se încheia anul 1819. Peste trei zile avea să se dezlănțuie o fioroasă acțiune, o tragedie burgheză, fără otravă, fără pumnal, fără vărsare de sînge; dar, pentru actori, mai crudă decît toate dramele petrecute în vestita familie a Atrizilor^[3].

― Ce-o să ne facem? întrebă doamna Grandet, lăsînd să-i cadă lucrul pe genunchi.

Sărmana marnă îndurase atîtea zbuciumări timp de două luni, încît nu isprăvise nici mînecile de lînă, de care avea nevoie pentru iarnă. Acest mic fapt gospodăresc, minim în aparență, avu triste urmări pentru dînsa. Lipsită de mîneci, o cuprinse frigul viclean, în timp ce asudase în urma unei cumplite mînii a soțului său.

― Mă gîndesc, draga mea, că dacă mi-ai fi împărtășit la vreme taina ta, am fi avut timp să-i scriem domnului des Grassins la Paris. Ar fi putut să ne trimită monede de aur ca ale tale; și cu toate că Grandet le recunoaște bine, poate că…

― Dar de unde am fi luat atîția bani?

― Aș fi ipotecat averea mea personală. De altfel, domnul des Grassins ne-ar fi…

― Nu mai e timp, răspunse Eugénie cu glas stins, întrerupîndu-și mama. Nu trebuie oare să ne ducem mîine dimineață la el, ca să-l felicităm de Anul Nou?

― Copilo, dar dacă m-aș duce la Cruchoți?

― Nu, nu vreau să fiu la cheremul lor. De altfel, m-am resemnat. Am făcut bine ce-am făcut și nu-mi pare rău de nimic. Dumnezeu mă va apăra. Facă-se sfînta lui voie. Ah! dacă ai fi citit scrisoarea lui Charles, nu te-ai fi gîn-dit decît la el, mamă.

A doua zi dimineață, l ianuarie 1820, groaza de care erau cuprinse mama și fiica le inspiră cea mai firească dintre scuze pentru a nu se înfățișa după datină în odaia lui Grandet. Iarna din 1819-1820 fu una din cele mai aspre. Acoperișurile gemeau sub zăpadă.

Doamna Grandet spusese soțului, de îndată ce-l auzi foindu-se prin odaie:

― Grandet, pune-o pe Nanon să facă puțin foc la mine; e așa de frig, că îngheț sub plapumă. Am ajuns la o vîrstă cînd am nevoie de puțină îngrijire. De altfel, reluă ea după o mică pauză, Eugénie o să vină să se îmbrace la mine. Biata copilă, ar putea să se îmbolnăvească dacă și-ar face toaleta la ea pe un asemenea ger! Apoi, o să venim să-ți urăm un an fericit, în sală, lîngă foc.

― Ta, ta, ta, ta, că bine-ți mai merge gura! Așa începi anul, doamnă Grandet? Niciodată n-ai vorbit atît. Cu toate acestea, cred că n-ai mîncat pîine muiată în vin! Urmă o clipă de tăcere. Ei bine, reluă unchiașul, căruia îi convenea pesemne propunerea nevestei, am să fac cum zici, doamnă Grandet. La drept vorbind, ești o femeie de treabă și n-aș vrea să ți se întîmple ceva la anii pe care îi ai, cu toate că mai toți de la Bertellierii sînt de piatră. Ei, nu-i așa? strigă el, după o pauză, în sfîrșit i-am moștenit, așa că-i iert! Tuși.

― Ești vesel azi-dimineață, domnule, spuse grav biata femeie.

― Eu sînt totdeauna vesel…

E dogarul vesel foc, Dregeți butea cu noroc! adause el, intrînd la nevastă-sa îmbrăcat gata. Da, e frig al naibii. O să mîncăm bine, nevastă! Des Grassins ne-a trimis un pateu de ficat cu trufe! Mă duc să-l iau de la poștă. Fără îndoială că a adăugat și un dublu napoleon pentru Eugénie, îi șopti dogarul la ureche. Nu mai am aur, nevastă! Mai aveam cîteva piese vechi, ție pot să-ți spun, dar le-am băgat în afaceri…

Și pentru a sărbători prima zi a anului, o sărută pe frunte.

― Eugénie, strigă blajina mamă, nu știu pe care parte o fi dormit taică-tău, dar astăzi e în toane bune. Lasă, o să scăpăm.

― Ce-o fi avînd stăpînul? întrebă Nanon, intrînd în odaie ca să aprindă focul. Mai întîi mi-a spus: „Bună dimineața, cu noroc, prostănace! Du-te de fă focul în odaia nevestei, că-i e frig.” Apoi am rămas trăsnită cînd am văzut că-mi întinde mîna ca să-mi dea o monedă de șase franci, care nu-i tocită de loc! Ia priviți-o, doamnă! Ah! ce om! Oricum, e așa de cumsecade! Unii se înrăiesc pe măsură ce îmbătrînesc, însă el se îndulcește ca siropul de coacăze și se îmblînzește. Ce om cumsecade, ce om bun!… Taina acestei voioșii era deplina izbîndă a tertipurilor lui Grandet. Domnul des Grassins, după ce-și opri banii pe care dogarul îi datora pentru scontarea celor o sută cincizeci de mii de franci în efecte olandeze și pentru avansarea sumei ce rotunjise capitalul la cumpărarea celor o sută de mii de livre rentă, îi trimitea prin diligentă treizeci de mii de franci ce-i mai rămîneau din dobînzile semestriale și-l vestea că fondurile publice se urcă. Ajunseseră la optzeci și nouă și cei mai versați capitaliști aveau să le cumpere la sfîrșitul lui ianuarie cu nouăzeci și doi. Grandet cîștiga în două luni doisprezece la sută pe capitalurile sale. Își verificase conturile și avea să cîștige din șase în șase luni cîte cincizeci de mii de franci, fără a mai plăti impozite sau reparații. Căpătase în fine încredere în rentă, plasament pentru care oamenii din provincie arătau un invincibil dispreț, și se vedea înainte de cinci ani stăpînul unui capital de șase milioane, mărit fără multă bătaie de cap și care, alăturat la valoarea pămînturilor sale, avea să alcătuiască o avere uriașă. Cei șase franci, pe care îi dăduse lui Nanon, poate că erau răsplata unui neprețuit serviciu adus stăpînului, fără să-și dea seama.

― He-hei! Dar unde o fi luat-o la picior moș Grandet așa de dimineață? întrebară neguțătorii, deschizîndu-și dughenele.

Apoi, cînd îl văzură că se întoarce de pe chei însoțit de factorul mesageriilor care ducea în cărucior cîțiva saci doldora, se lămuriră.

― Apa trage întotdeauna la vad, ghiujul aleargă după bănuții lui.

― Îi vin parale peste parale de la Paris, de la Froidfond, din Olanda! zise un altul.

― Pînă la urmă are să cumpere tot Saumurul! strigă un al treilea.

― Nici nu se sinchisește de frig, își vede ca totdeauna de treburile lui, zise o femeie către bărbatu-său.

― Eh! Eh! domnule Grandet, dacă nu mai poți dovedi cu atîta bănet, te-aș mai putea ușura eu de ei, glumi un negustor de postavuri, vecin.

― Ei, nu-s decît niște păcătoși de gologani! mormăi podgoreanul.

― De argint, completă factorul cu glas scăzut.

― Dacă vrei să te alegi cu ceva de la mine, tacă-ți fleanca! îl povățui podgoreanul deschizînd ușa.

― Ah! ce bătrîn vulpoi! Și eu, care-l credeam surd, gîndi poștarul. Pesemne că aude numai cînd e ger.

― Uite un franc bacșiș de Anul Nou, dar să-ți ții gura! Hai, cară-te, porunci Grandet. Nanon o să-ți aducă căruciorul. Nanon, gîsculițele noastre sînt la biserică?

― Da, domnule.

― Hai, pune umerii. La lucru! strigă el, încărcîndu-i sacii în spinare.

Într-o clipă bănetul fu transportat în odaia lui, unde se zăvorî.

― Cînd micul dejun e gata, îmi ciocănești în perete. Du căruciorul la mesagerii.

Familia luă micul dejun abia pe la zece.

― Cred că taică-tău nu va ține să-ți vadă chiar azi aurul, zise, către Eugénie, doamna Grandet, întorcîndu-se de la biserică. De altfel, să te prefaci rebegită de frig. Pe urmă vom avea timp pînă la ziua ta să-ți refacem comoara.

Grandet cobori scara gîndindu-se să metamorfozeze neîntîrziat în aur banii săi parizieni și la admirabila în-vîrteală cu rentele de stat. Era hotărît să-și plaseze în același fel toate veniturile, pînă ce renta va ajunge la o sută de franci. Socoteală fatală pentru Eugénie.

Cum intră, cele două femei îi urară cele de datină pentru Anul Nou, fiica sărindu-i de gît și mîngîindu-l, doamna Grandet în chip grav și demn.

― Ah, copilă, spuse el sărutîndu-și fiica pe amîndoi obrajii, muncesc pentru tine, precum vezi! Doresc fericirea ta. Și ca să fii fericită e nevoie de bani. Fără bani, degeaba. Iată un napoleon nou-nouț, care mi-a fost trimis de la Paris, îți spun, pe onoare, că nu-i nici un dram de aur prin partea locului. Numai tu ai aur. Arată-mi aurul tău, fetițo.

― Uf, tare mi-i frig, să mîncăm, răspunse Eugénie.

― Bine, atunci după masă, nu? O să ne ușureze digestia. Burtosul a avut grijă să ne trimită trufandaua asta. Hai, mîncați, copii, nu ne costă nimic! Face treabă bună des Grassins, sînt mulțumit de el. Amorezul ăsta îi aduce bune servicii lui Charles, și încă pe gratis. Lichidează foarte bine treburile bietului Grandet. Hîm, hîm, făcu el cu gura plină, după o tăcere, bună mai e. Mănîncă, nevestico! Așa mîncare te ține sătulă două zile.

― Nu mi-e foame, stomacul nu suportă; o știi prea bine.

― Nu-mi umbla cu mofturi! Poți să înfuleci cît poftești, fără să-ți crape rînza; ești doar o de la Bertelliere, femeie solidă. Ești nițel cam gălbioară, dar nu face nimic, îmi place galbenul.

Așteptarea unei execuții rușinoase și publice era poate mai puțin înfricoșătoare pentru osîndit decît era pentru doamna Grandet și pentru fiica sa așteptarea evenimentelor care aveau să încheie acest prînz familial. Cu cît podgoreanul dumica mai cu poftă și vorbea mai vesel, cu atît teama strîngea mai aprig inima celor doua femei. Fata avea cel puțin un sprijin în această amenințare: ea își sorbea putere din dragostea ei.

„Pentru el, își spunea, pentru el, aș îndura de o mie de ori moartea.”

La acest gînd, arunca maică-si priviri de înflăcărată încurajare.

― Strînge toate astea, spuse Grandet către Nanon cînd, spre ora unsprezece, prînzul se isprăvi. Strînge, dar lasă-ne masa. Vom putea privi mai în larg mica ta comoară! lămuri uitîndu-se la Eugénie. Mică?! Pe legea mea, nu prea! Ai cu totul cinci mii nouă sute cincizeci și nouă de franci și, cu cei patruzeci de azi-dimineață, fac șase mii de franci fără unul. Și am să-ți dau eu francul acela, ca să ți se rotunjească suma, pentru că vezi tu, fetițo… Ei, ce căști gura, Nanon? Fă stînga împrejur și du-te de-ți vezi de treabă! se răsti unchiașul.

Nanon plecă.

― Ascultă, Eugénie, trebuie să-mi dai aurul tău! Cred că n-o să-l refuzi pe tăticul tău, fetițo, nu-i așa?

Cele două femei rămaseră mute.

― Eu nu mai am nici un pic de aur! urmă unchiașul. Am avut, nu mai am. Îți voi da șase mii de livre, pe care o să-i plasezi după cum îți voi spune eu. Nu trebuie să te mai gîndești la duzin. Cînd te vei mărita, ceea ce se va întîrnpla curînd, îți voi găsi un logodnic care să-ți dea cel mai frumos duzin din cîți s-au pomenit în ținut. Ascultă deci, fetițo!… Ai o ocazie strașnică să-ți plasezi cele șase mii de franci în rentă de stat, și vei avea la fiecare șase luni aproape două sute de franci dobîndă, fără dări, fără grindină, fără ger și inundații, în sfîrșit fără nimic din cele ce hărțuie veniturile. Poate că nu te înduri să te desparți de aurul tău, fetițo?… Adu-mi-l totuși! Am să-ți strîng numai monede de aur olandeze, portugheze, rupii din Mongolia, genoveze; și cu cele pe care am să ți le dau eu de onomasticile tale, în trei ani îți vei reface jumătate din frumoasa ta comoară de aur. Ce zici, fetițo?… Ridică nasul! Hai, adă comoara încoace! Ar trebui să mă pupi pe ochi pentru că-ți destăinui misterele vieții și morții monedelor de aur. De bună seamă, ele trăiesc și forfotesc ca oamenii: pleacă, vin, asudă, se înmulțesc, rodesc.

Eugénie se ridică, dar, după ce făcuse cîțiva pași spre ușă, se întoarse brusc și își privi părintele în față, spunîndu-i:

― Nu mai am aurul!

― Nu mai ai aurul? strigă Grandet, proptindu-se pe picioare ca un cal ce aude bubuituri de tun la zece pași depărtare.

― Nu, nu-l mai am.

― Dar, Eugénie, ce bîigui tu? Aiurezi?

― Nu. Nu-l mai am ― și gata.

― Pe legea tatii!

Cînd dogarul răcnea așa, se zguduia tavanul.

― Sfinte Dumnezeule, îi vine rău doamnei, strigă Nanon.

― Grandet, furia ta are să mă ucidă, se tîngui biata femeie.

― Ta, ta, ta, ta, în neamul vostru nu se moare cu una, cu două. Eugénie, ce ai făcut cu monedele tale? strigă el repezindu-se la dînsa.

― Tată, făcu Eugénie, căzînd în genunchi lîngă doamna Grandet, mama suferă destul… uită-te… N-o omorî!

Grandet se înspăimîntă de paloarea revărsată pe chipul nevestei.

― Nanon, ajută-mă să mă culc, gemu mama cu glasul stins. Mor…

Nanon dădu brațul stăpînei, Eugénie o sprijini de celălalt braț și de-abia putură s-o urce în odaia ei, căci leșina la fiecare treaptă. Grandet rămase singur. Dar după cîteva clipe, urcă șapte sau opt trepte și strigă:

― Eugénie, după ce se culcă mama, vii jos.

― Da, tată.

Și într-adevăr se întoarse, după ce-și liniști mama.

― Fata mea, îi zise Grandet, să-mi spui unde-ți este comoara.

― Tată, dacă îmi dăruiești lucruri pe care nu pot să fiu stăpînă, ia-le mai bine înapoi! răspunse ea rece, cău-tînd pe cămin napoleonul și punîndu-l în fața hapsînului părinte.

Grandet înșfacă la iuțeală napoleonul și îl strecură în buzunar.

― Cred și eu că n-am să-ți mai dau nimic! Nici cît negru sub unghie, îl disprețuiești pe părintele tău? N-ai încredere în el? Nu-ți dai seama ce este un tată? Dacă nu înseamnă totul pentru tine, nu înseamnă nimic. Unde ți-e aurul?

― Tată, te iubesc și te respect, cu toată furia dumitale; dar foarte umil îți amintesc că am douăzeci și doi de ani. Mi-ai spus prea de multe ori că sînt majoră pentru ca s-o fi uitat. Am făcut din banii mei ceea ce mi-a plăcut să fac și poți fi încredințat că sînt bine puși cu dobîndă.

― Unde?

― E un secret inviolabil! răspunse ea. N-ai și dumneata taine?

― Eu sînt șeful familiei și pot avea afacerile mele.

― Iar aceasta e o afacere a mea.

― Pesemne că e o proastă afacere, de vreme ce n-o poți împărtăși părintelui dumitale, domnișoară Grandet.

― E excelentă și totuși nu pot s-o destăinuiesc tatălui meu.

― Cel puțin spune-mi, de cînd ți-ai dat aurul? Eugénie clătină din cap a împotrivire.

― De ziua ta îl mai aveai?

Eugénie, devenind tot atît de ageră, din dragoste, cum tatăl ei devenise din zgîrcenie, clătină iar din cap.

― Încă n-am mai pomenit asemenea încăpățînare și nici asemenea furtișag! rosti Grandet cu glas din ce în ce mai îndîrjit și care făcu să răsune din ce în ce mai tare toată casa. Cum?! Aici, în casa mea, a putut să-ți ia cineva aurul?! Singurul aur ce se mai afla aici! Și eu să nu știu cine? Aurul e un lucru scump. Cele mai cinstite fete pot să greșească, să dea altceva, mai înțeleg, asta s-a mai văzut, nu o dată, la marii seniori, și chiar printre burghezi; dar să dai aur… căci l-ai dat, nu? Eugénie nici nu clipi.

― S-a mai pomenit așa o fată? Sînt, sau nu tatăl dumitale? Și dacă l-ai plasat cuiva, trebuie să ai o chitanță…

― Aveam, sau nu dreptul să fac ce vreau cu el? Era al meu, sau nu era? ― Dar tu ești o copilă!

― Majoră.

Uluit de logica fiicei sale, Grandet îngălbeni, icni, se zvîrcoli, înjură; apoi, găsind în sfîrșit cuvinte, strigă:

― Viperă afurisită! Ah, poamă rea ce ești! Știi prea bine că te iubesc și dinadins abuzezi de asta. Vrei să-ți ucizi părintele! Dumnezeule! N-ai aruncat cumva averea noastră la picioarele acelui golan cu cizme de marochin? Pe legea tatălui meu! Nu pot să te dezmoștenesc!Dar te blestem pe tine, pe vărul tău și pe copiii tăi! Nu te vei alege cu nimic bun din toate astea, auzi? Dacă i-ai dat lui Charles… Dar nu, asta nu e cu putință. Cum, acest filfizon să mă fi prădat? Se uita la fată, care stătea mută și rece.

― Nici nu se clintește. Nici nu clipește! E mai Grandet decît sînt eu Grandet. Barem, nu ți-ai dat aurul pe nimic? Hai, spune…

Eugénie își măsură părintele cu o privire ironică și adînc jignitoare.

― Eugénie, ești în casa mea, în casa tatălui tău. Pentru a mai putea rămîne aici, trebuie să te supui hotărîrilor mele. Preoții îți ordonă să mi te supui.

Eugénie își plecă fruntea.

― Mă lovești în ceea ce am mai scump, reluă dînsul. Nu vreau să te văd în ochii mei decît supusă. Du-te în odaia ta. Vei sta acolo pînă ce-ți voi permite să ieși. Nanon o să-ți aducă pîine și apă. Ai înțeles? Pleacă!

Eugénie izbucni în hohote de plîns și fugi lîngă maică-sa. Grandet, după ce ocolise de cîteva ori grădina înzăpezită fără să-i pese de ger, bănui că fiica mai era lîngă batrînă; încîntat s-o surprindă abătîndu-se de la poruncile sale, urcă scara cu sprinteneala unui pisoi și apăru în odaia doamnei Grandet tocmai în clipa cînd aceasta mîngîia părul Eugéniei, care-și ascunsese fața la sînul matern.

― Liniștește-te, biata mea copilă, tata se va îndura.

― Nu mai are tată! bombăni dogarul intrînd. Oare într-adevăr noi, eu și dumneata, doamnă Grandet, făcut-am o asemenea fată lipsită de supunere? Frumoasă educație, cuvioasă mai cu seamă. Cum, nu ești în odaia ta? Hai, la închisoare, la închisoare, domnișoară.

― Vrei să mă îndepărtezi de copila mea, domnule? întrebă doamna Grandet, cu obrajii îmbujorați de febră.

― Dacă ai poftă s-o păstrezi lîngă dumneata, ia-o; părăsiți amîndouă casa… Fir-ar a dracului de treabă! Unde e aurul? Ce e cu aurul?

Eugénie se ridică, aruncă o privire plină de mîndrie neomenosului tată și intră în camera sa, pe care acesta o închise cu cheia.

― Nanon, strigă zgîrcitul, stinge focul în sală! Și se așeză în jilț, lîngă căminul din odaia nevestei, mormăind: Sigur, l-a dat acelui mizerabil seducător de Charles, care nu rîvnea decît la banii noștri!

Doamna Grandet, în primejdia care-i amenința fata, găsi îndestulă tărie ca să rămînă în aparență rece, mută și surdă.

― N-am știut nimic despre toate astea, răspunse într-un tîrziu, întorcîndu-se cu fața la perete, ca să nu întîlnească străpungătoarele priviri ale bărbatului. Sufăr atît din pricina neînduplecării dumitale, încît presimțirea îmi spune că nu voi ieși de aici decît cu picioarele înainte. Ar trebui să mă cruți, domnule, în aceste clipe, ca pe una care nu te-a supărat niciodată cu nimic, cel puțin așa mi se pare. Fata dumitale te iubește, o cred tot atît de nevinovată ca și un prunc, așa că n-o mai chinui și ridică-i pedeapsa. E peste seamă de frig și s-ar putea să ai pe cuget cine știe ce boală nenorocită…

― N-am s-o văd și n-am să-i vorbesc. Va rămîne în odaia ei, numai cu pîine și apă, pînă ce se va supune dorinței mele. Ce naiba! Un cap de familie trebuie să știe unde se duce aurul din casa lui. Ea avea singurele rupii ce se mai găsesc în Franța, apoi genoveze, ducați de Olanda…

― Domnule, Eugénie e singurul nostru copil și chiar dacă le-ar fi aruncat pe gîrlă…

― Pe gîrlă? strigă unchiașul. Pe gîrlă? Ai înnebunit, doamnă Grandet?! Ceea ce-am spus e bun spus, o știi. Dacă ții să ai pace în casă, să-ți mărturisească, descoase-o și află de la ea tot ce nu vrea să-mi spună; femeile se înțeleg mai bine între ele. Doar n-am s-o mănînc, orice-ar fi făcut, îi e frică de mine? Chiar dacă l-ar fi poleit cu aur pe văru-său, din cap pînă-n călcîie, flușturatecul e acum departe, în largul mărilor, și, fire-ar să fie! nu mai putem alerga după el.

― Bine, domnule…

În ațîțarea crizei de nervi, sau poate cu gîndul la toate pătimirile fetei sale, care-i răscoleau în același timp durerea, ca și agerimea minții, doamna Grandet luă mai repede decît oricînd aminte la amenințătorul spasm al negului de pe nasul burzuluitului ei soț, încît, în vreme ce-i răspundea, își schimbă deodată părerea, fără să-și schimbe și intonația:

― Ei bine, domnule, cum să am eu oare asupra ei mai multă influență decît dumneata? Nu mi-a spus nimic, îți seamănă dumitale.

― Hm! Cum îți mai mergea gurița azi-dimineață! Ta, ta, ta! Credeai că mă duci cu vorbe. Poate că te-ai și înțeles cu ea!

Se uită sfredelitor la nevastă-sa.

― Într-adevăr, domnule Grandet, dacă vrei să mă omori cu zile, n-ai decît s-o ții așa înainte. Ți-o spun, domnule, și chiar dacă m-ar costa viața ți-o voi repeta-o mereu: ești nedrept cu fiica dumitale, și ea are mai multă judecată decît dumneata. Banii aceștia erau ai ei, nu putea să-i folosească decît bine, și numai Dumnezeu are dreptul să ne cunoască faptele bune. Domnule, te implor, iart-o pe Eugénie!… Vei mai alina cu asta lovitura pe care mi-a dat-o furia dumitale și, poate, îmi vei salva viața. Fiica, domnule, redă-mi fiica…

― Plec! bombăni el. Nu mai e chip de trăit în casa mea, mama și fiica vorbesc și judecă ca și cum… Brrr! Pfui!… Strașnic cadou mi-ai mai făcut de Anul Nou, Eugénie! strigă el. Da, da, plîngi! O să-ți pară rău de ceea ce faci, auzi? Ce folos că tot închini la mătănii lui Dumnezeu de două ori pe lună, dacă dai aurul părintesc unui nemernic, care o să-ți mînînce inima friptă, cînd n-o să mai ai de dat decît atîta. Ai să vezi atunci cîte parale face Charles cu cizmele lui de marochin și cu mutra lui sclivisită. N-are nici inimă, nici pic de conștiință, dacă a îndrăznit să ia tezaurul unei biete fete, fără încuviințarea părinților ei.

Cînd ușa din stradă se închise, Eugénie ieși din odaia ei și se întoarse lîngă maică-sa.

― Ai fost foarte curajoasă ca să-ți salvezi fata! îi spuse.

― Vezi, copilă dragă, unde ne duc lucrurile nepermise? M-ai făcut să mint.

― Ah! Mă voi ruga lui Dumnezeu să mă pedepsească numai pe mine.

― E adevărat, întrebă Nanon, intrînd înfricoșată, adevărat că domnișoara își va duce restul vieții cu pîine și cu apă?

― Nu-i nimic, Nanon! răspunse Eugénie liniștită.

― Oh! N-am să mănînc eu frippe, cînd fiica stăpînilor mei mănîncă pîine uscată… Nu, nu!

― Nici o vorbă despre toate acestea, Nanon! o rugă Eugénie.

― Bine, voi fi mută, dar veți vedea!

Grandet cină singur, întîia dată după douăzeci și patru de ani.

― Iată-vă și văduv, domnule! îi zise Nanon. Nu-i prea plăcut să fii văduv, cu două femei în casă.

― Nu te-am întrebat nimic. Ține-ți clanța, sau te dau afară. Ce ai în cratița care sfîrîie pe plită?

― Topesc slănină…

― Au să ne vină oaspeți în astă seară, aprinde focul.

Cruchoții și doamna des Grassins cu fiul sosiră la orele opt,arătîndu-și mirarea că nu văd nici pe doamna Grandet, nici pe fiica ei.

― Nevastă-mea nu se simte prea bine, și Eugénie stă lîngă dînsa, răspunse bătrînul podgorean, pe a cărui figură nu se citea nici cea mai mică tulburare.

După un ceas de flecăreli, doamna des Grassins, care se urcase să facă o vizită doamnei Grandet, coborî și fiecare o întrebă:

― Cum se simte doamna Grandet?

― Nu-i e bine de loc, de loc. Starea în care am găsit-o îmi pare într-adevăr îngrijorătoare. La vîrsta asta se cer cele mai mari precauții, moș Grandet.

― Vom vedea, răspunse podgoreanul cu gîndul în altă parte.

Oaspeții își luară noapte bună. Cînd Cruchoții fură în stradă, doamna des Grassins le spuse:

― Se petrece ceva la Grandeți. Mama e foarte bolnavă, fără să-și dea seama în ce hal. Fata are ochii roșii, ca o femeie care a plîns toată ziulica. Or fi vrînd s-o mărite cumva cu de-a sila?

Cînd podgoreanul se culcă, Nanon se duse în papuci la Eugénie, abia pășind în vîrful degetelor, și-i aduse un pateu gătit la tigaie.

― Uite, domnișoară, spuse inimoasa slugă. Cornoiller mi-a adus un iepure. Mănînci așa de puțin, încît acest pateu o să-ți ajungă o săptămînă; și pe gerul ăsta n-o să se strice. Așa că n-ai să trăiești numai cu pîine uscată. N-ar fi sănătos.

― Biată Nanon! spuse Eugénie strîngîndu-i mîna.

― L-am făcut foarte gustos și foarte fin; iar dînsul nici n-a băgat de seamă. Am cumpărat slănină, foi de dafin din cei șase franci ai mei; sînt doar stăpînă pe ei.

Apoi sluga fugi, căci i se păru că-l aude pe Grandet.

Timp de cîteva luni podgoreanul veni să-și vadă nevasta la diferite ceasuri din zi, fără să pronunțe numele fiicei, fără s-o vadă sau să pomenească măcar în treacăt de ea. Doamna Grandet nu părăsea odaia, și starea ei se înrăutățea din zi în zi. Nimic n-a izbutit să-l înduplece pe bătrînul dogar. Rămase neclintit, aspru și rece, ca o stană de piatră. Continua să umble de colo pînă colo, cum îi era obiceiul; nu se mai bîlbîia; vorbea mai rar, și în afaceri se arăta mai neînduplecat ca niciodată. Adesea însă i se strecura cîte o greșeală în socoteli.

― În casa Grandeților se petrece ceva, spuneau Cruchoții și des Grassinii.

― Ce s-o fi întîmplat în casa lui Grandet? era întrebarea nelipsită, care revenea în toate clevetirile de seară din Saumur.

Eugénie se ducea la biserică, însoțită de Nanon. La ieșire, cînd doamna des Grassins o întreba cîte ceva, răspundea în doi peri, fără să-i satisfacă avida curiozitate.

Cu toate acestea a fost peste putință ca după două luni să rămînă ascunsă atît celor trei Cruchoți, cît și doamnei des Grassins tainica pricină pentru care Eugénie fusese băgată la carceră. Sosi o clipă în care nu se mai găsiră pretexte ca să justifice veșnica ei lipsă. Apoi, fără să se știe de către cine, secretul fusese descoperit, tot orașul află că din ziua de Anul Nou domnișoara Grandet stătea închisă din porunca tatălui său în odaie, fără foc, numai cu pîine și apă; că Nanon îi făcea felurite bunătăți și le ducea pe furiș în timpul nopții; se mai află și că fata nu putea să-și vadă și să-și îngrijească mama decît atunci cînd părintele ei nu era acasă.

Purtarea lui Grandet fu judecată atunci cu o indignată severitate, întregul oraș îl scoase, ca să zicem așa, în afară de lege, își aminti trădările, neomeniile lui și-l excomunică. Cînd trecea pe uliță, fiecare îl arăta cu degetul șușotind.

Iar cînd fata cobora strada întortocheată ca să se ducă la liturghie, însoțită de Nanon, toată lumea se ițea la ferestre, cercetînd cu nespusă curiozitate înfățișarea bogatei moștenitoare și obrazul, pe care se zugrăveau o melancolie și o blîndețe serafică. Carcera, prigoana îndîrjită a lui taică-său nu însemnau nimic pentru dînsa. Nu privea oare în fiecare zi harta, băncuța, grădina, zidul și nu-i revenea pe buze mierea pe care i-o lăsase sărutul de dragoste? Îndelungă vreme n-a știut nimic despre cele ce se vorbeau pe socoteala ei în oraș, cum nu știa de altfel nimic nici bătrînul dogar. Credincioasă și fără de prihană în fața lui Dumnezeu, conștiința și dragostea ei o ajutau să îndure mînia și răzbunarea avarului.

Dar o adîncă îndurerare întrecea toate celelalte dureri. Mama, blînda și duioasa făptură, pe care o înfrumuseța lumina din sufletul său ce se apropia de mormînt, sfînta-i mamă, se stingea văzînd cu ochii. Adeseori Eugénie se învinovățea că e pricina nevinovată a crudei boli care o sfîrșea. În fiecare dimineață, după ce pleca bătrînul, se așeza la căpătîiul mamei, unde Nanon îi aducea dejunul.

Și biata copilă, tristă și suferind ea însăși din pricina suferințelor mamei sale, îi arăta lui Nanon obrazul bolnavei cu un gest mut, plîngînd și neîndrăznind să mai vorbească despre pribeagul pornit dincolo de mări și țări, încît doamna Grandet era nevoită să aducă ea cea dintîi vorba. ― Unde o mai fi fiind el oare? Și de ce n-o fi scriind? Atît mama, cît și fiica nu-și dădeau seama de nemăsuratele distanțe care îi despărțeau.

― Să ne gîndim la el, mamă, răspundea Eugénie, dar să nu vorbim. Dumneata suferi; deci: dumneata înainte de toate.

Toate însemna el.

― Copila mea, zicea doamna Grandet, nu regret viața. Dumnezeu s-a îndurat, îngăduindu-mi să întrevăd cu bucurie sfîrșitul suferințelor mele.

Cuvintele acestei femei erau totdeauna sfinte și creștinești. Cînd, înainte de a prînzi alături de ea, bărbatul venea să se plimbe prin odaie, ea îi spunea, în primele luni, aceleași vorbe, rostite cu îngerească blîndețe, dar cu fermitatea femeii căreia moartea apropiată îi dădea acum curajul ce-i lipsise în viață.

― Domnule, îți mulțumesc de interesul pe care-l porți sănătății mele, îi răspundea ea, cînd neînduplecatul avar îi punea vreo întrebare în treacăt. Dar dacă vrei să-mi alini cele din urmă clipe, iartă-ți copila. Fă dovadă că ești creștin, soț și tată.

Auzind cuvintele acelea, Grandet se așeza lîngă pat, ca un om care văzînd că vine ploaia se adăpostește liniștit sub poarta unei case, își asculta nevasta și nu scotea o vorbă. Cînd ea rostea cele mai înduioșătoare, cele mai blînde, cele mai sfinte implorări, spunea:

― Ești cam palidă astăzi, biată nevestico!… Cea mai desăvîrșită uitare a copilei sale părea săpată pe fruntea-i de piatră, pe buzele-i strînse pungă. Nici nu se sinchisea de lacrimile pe care răspunsurile sale vagi și întortocheate le făceau să curgă șiroaie pe obrajii palizi și descărnați ai soției.

― Dumnezeu să te ierte, domnule, precum te iert și eu, îi spunea dînsa. Într-o zi vei avea nevoie de îndurarea lui.

De cînd i se îmbolnăvise soția, nu mai îndrăznea să-și rostească teribilul: „Ta, ta, ta, ta!” Dar despotismul său era departe de a fi dezarmat de acest înger al blîndeții, a cărei urîțenie dispărea zi cu zi, alungată de expresia calităților morale care îi înfloreau fața.

Era numai suflet. Duhul smeritelor rugăciuni purifica și înnobila grosolanele trăsături ale chipului ei, făcîndu-le să strălumineze. Cine n-a observat această străluminare pe fețele sfinte, unde virtuțile sufletești sfîrșesc prin a birui cele mai hîde contururi, dîndu-le acea particulară gingășie datorită nobleții și purității gîndurilor înalte? Spectacolul acelei transfigurări, desăvîrșită de durerea care mistuia rămășițele făpturii omenești din soția sa, înrîuri, deși îndestul de slab, pe bătrînul dogar, a cărui fire rămînea de bronz. Dacă vorba lui nu mai fu disprețuitoare, o tăcere imperturbabilă, ce-i salva demnitatea de cap al familiei, îi călăuzi de aici înainte purtarea.

Cînd credincioasa Nanon apărea în piață, de îndată îi ajungeau la ureche anume glume batjocoritoare, anume învinuiri pe socoteala stăpînului; dar cu toate că opinia publică îl osîndea sus și tare pe Grandet, slujnica îl apăra, ca să cruțe onoarea casei.

― Ei bine, spunea ea celor care îl cîrteau pe unchiaș, oare nu ne înrăim cu toții pe măsură ce îmbătrînim? De ce oare nu s-ar cătrăni și omul acesta? Isprăviți cu balivernele voastre! Domnișoara trăiește ca o regină. Stă retrasă, ei bine, asa-i place ei. De altfel, stăpînii au și dînșii motivele lor.

În sfîrșit, într-o seară, către sfîrșitul primăverii, doamna Grandet, răpusă mai mult de mîhnire decît de boală, neizbutind, cu toate implorările, s-o împace pe Eugénie cu taică-său, își spovedi Cruchoților tainicele sale amaruri.

― Să osîndești o fată de douăzeci și trei de ani la pîine uscată, cu apă… izbucni președintele Bonfons, și încă fără motiv, dar asta constituie un regim torționar; ar putea să facă plîngere, și atîta cît…

― Haide-hai, nepoate! îl întrerupse notarul. Lasă jargonul de tribunal! Fiți pe pace, doamnă! Voi pune capăt chiar mîine acestui canon…

Auzind că e vorba despre dînsa, Eugénie ieși din odaia ei.

― Domnilor, rosti, înaintînd cu o mișcare plină de mîndrie, vă rog să nu vă amestecați în această chestiune. Tata e stăpîn în casa lui. Atît cît locuiesc sub acoperămîntul acesta, trebuie să mă supun. Purtarea lui n-are de ce fi nici osîndită, nici aprobată de lume, căci dînsul nu are de dat socoteală decît în fața lui Dumnezeu, în numele prieteniei vă cer să păstrați cea mai desăvîrșită tăcere asupra acestui lucru. Blamînd pe tata ar însemna să atacați propria noastră considerație în ochii lumii. Vă sînt recunoscătoare, domnilor, pentru tot interesul ce-mi purtați, dar v-aș fi și mai recunoscătoare dacă ați pune stavilă zvonurilor jignitoare ce bîntuie prin oraș și despre care am fost înștiințată din întîmplare.

― Are dreptate! încuviință doamna Grandet.

― Domnișoară, cel mai nimerit mijloc pentru a împiedica lumea să bîrfească ar fi să-ți recapeți libertatea, îi răspunse cuprins de respect bătrînul notar, impresionat de frumusețea pe care singurătatea, melancolia și iubirea o întipăriseră pe chipul Eugéniei.

― Hai, copila mea dragă, lasă-l pe domnul Cruchot să se îngrijească el de limpezirea acestei afaceri, de vreme ce e sigur de izbîndă. Îl cunoaște bine pe tata și știe cum să-l ia… Dacă vrei să mă vezi fericită în puținele zile pe care le mai am de trăit, trebuie cu orice preț ca tu și cu tata să ajungeți la o împăcare.

A doua zi, Grandet, după un obicei pe care-l căpătase de cînd cu închiderea Eugéniei, ieși să facă de cîteva ori înconjurul grădinii, îndeobște se plimba la ceasul cînd se pieptăna Eugénie. Și cînd moșulicul ajungea în dreptul bătrînului nuc, se pitea după trunchiul arborelui, stătea cîteva clipe privind la părul lung al fetei și oscila fără îndoială între gîndurile pe care i le poruncea îndărătnicia firii sale și dorința să-și îmbrățișeze fiica.

Adesea rămînea așezat pe băncuța de lemn putrezit, unde Charles și Eugénie își juraseră o veșnică iubire, în vreme ce Eugénie, la rîndul ei, își privea părintele pe furiș sau prin oglindă. Dacă bătrînul se ridica să-și reia plimbarea, ea se așeza voios la fereastră și cerceta acea parte de zid, unde atîrnau cele mai frumoase flori, unde ieșeau din crăpături plante agățătoare, conciul-lui-Venus, rochița-rîndunicii și un seduw gras, alb sau galben, plantă foarte răspîndită în podgoriile din Saumur și Tours. Într-o frumoasă zi de iunie, maestrul Cruchot veni de cu vreme și-l găsi pe bătrînul podgorean stînd pe băncuță, cu spatele rezemat de zid și privindu-și fiica.

― Cu ce te pot servi, maestre Cruchot? întrebă el, văzîndu-l pe notar.

― Vin să-ți vorbesc de afaceri.

― Ah! ah! Ai cumva puțin aur, să-mi dai în schimbul talerilor?

― Nu, nu-i vorba de bani, ci de fiica dumitale, Eugénie. Toată lumea vorbește de ea și de dumneata.

― De ce se amestecă lumea? Fiecare e stăpîn în casa lui, cum spune zicala.

― Asta e și părerea mea, fiecare e slobod să se omoare, sau, ceea ce ar fi și mai rău, să-și arunce banii pe fereastră.

― Cum?

― Eh! dar soția dumitale e foarte bolnavă, prietene. Ar trebui chiar să-l consulți pe doctorul Bergerin; mă tem că e în mare primejdie de moarte. Dacă s-o întîmpla să moară fără s-o fi îngrijit ca lumea, cred că n-ai să te simți cu cugetul împăcat.

― Ta, ta, ta, ta! Dumneata știi doar ce are nevastă-mea. Doctorii ăștia, o dată ce ți-au pășit pragul, îți vin de cinci, de șase ori pe zi.

― În sfîrșit, Grandet, fă cum crezi. Sîntem vechi prieteni; nu se află în tot Saumurul un om care să-ți poarte mai mult interes decît mine; ca atare eu eram dator să-ți spun asta. Acum, fie ce-o fi, ești major, știi ce faci! De altfel, nu asta mă aduce aici. E vorba de ceva mai grav pentru dumneata. Doar n-ai de gînd să-ți omori nevasta, prea îți este folositoare, ia gîndește-te la situația în care te-ai afla față de fiica dumitale dacă ar muri doamna Grandet! Ar trebui mai întîi de toate sa dai socoteală Eugéniei, averea fiind și pe numele nevestei dumitale. Fata ar fi în drept să ceară ieșirea din indiviziune si vinderea Froidfond-ului. În sfîrșit, ea o moștenește pe mamă-sa de la care dumneata nu poți moșteni.

Aceste cuvinte au fost ca o lovitură de trăsnet pentru unchiaș, care nu era tot așa de tare în materie de legi, precum era în negustorie. Nu se gîndise niciodată la o licitație.

― Așa că te sfătuiesc să te porți mai omenește cu ea, încheie Cruchot.

― Dar știi ce-a făcut?

― Ce? întrebă notarul grozav de dornic să afle pricina gîlcevii.

― Și-a dat aurul.

― Ei și? Nu era al ei? încheie notarul.

― Toți îmi spun același lucru! făcu unchiașul, lasînd să-i cadă mîinile cu deznădejde.

― Așadar, pentru un fleac, te apuci să-ți pui în primejdie concesiile pe care le-ai putea cere de la dînsa la moartea mamei sale?

― Ah! pentru dumneata sînt un fleac șase mii de franci în aur?

― Ei! bătrîne prietene, știi cît ar costa inventarul și împărțirea succesiunii, dacă Eugénie o cere? ― Cît?

― Două, trei sau poate chiar patru sute de mii de franci. Nu va trebui scoasă la licitație și pusă în vînzare, pentru a se cunoaște adevărata valoare? Pe cînd, dacă vă înțelegeți…

― Pe legea tatălui meu! strigă podgoreanul, care se așeză galben pe bancă. Ia să vedem, Cruchot! După o clipă de tăcere și de frămîntare, unchiașul se uită la notar, rostind: Afurisită mai e viața! Peste multe necazuri mai dai pînă ce intri în mormînt! Cruchot, reluă el solemn, n-ai cumva de gînd să mă tragi pe sfoară? Dă-ți cuvîntul că tot ce mi-ai spus e bazat pe lege. Arată-mi codul, vreau să văd codul!

― Sărmane prietene, răspunse notarul, adică nu-mi cunosc destul meseria?

― Va să zică e adevărat? Voi fi despuiat, vîndut, omorît, devorat de fiica mea?

― Ea își moștenește mama, după lege.

― Iată la ce servesc copiii! Ah! Pe nevastă-mea o iubesc! E solidă, din fericire: e o de la Bertelliere.

― Nu mai are de trăit nici o lună.

Dogarul se plesni peste frunte, umblă de colo pînă colo și, aruncînd o privire fioroasă lui Cruchot, întrebă:

― Ce e de făcut?

― Eugénie ar putea, pur și simplu, să renunțe la succesiunea mamei. Nu vrei s-o dezmoștenești, nu-i așa? Dar ca să obții o concesie de felul ăsta, trebuie să n-o mai prigonești. Ceea ce-ți spun, dragul meu, e împotriva intereselor mele. Căci ce altă meserie am decît să operez lichidări, inventarieri, vînzări, împărțiri?…

― Vom vedea, vom vedea! Să nu mai vorbim despre asta, Cruchot! Mă arde la ficați. Primit-ai cumva aur?

― Nu, dar am cîțiva ludovici, o duzină, am să ți-i dau. Dragă prietene, împacă-te cu Eugénie! Nu vezi? Tot Saumurul îți aruncă piatra.

― Caraghioșii!

― Hai, rentele sînt la nouăzeci și nouă! Fii deci măcar o dată mulțumit în viață.

― La nouăzeci și nouă, Cruchot?

― Da.

― He! he! Nouăzeci și nouă! făcu unchiașul, însoțindu-l pe bătrînul notar pînă la poarta de la stradă.

Apoi, prea agitat de cele auzite ca să poată sta locului, se urcă în odaia nevestei și-i spuse:

― Hai, măicuțo, poți să-ți petreci ziua cu fata, eu mă duc la Froidfond. Fiți cuminți amîndouă. Azi e aniversarea căsătoriei noastre, dragă nevastă: iată zece taleri pentru altarul tău. De mult dorești să faci unul, bucură-te! Petreceți, fiți vesele, fiți sănătoase. Trăiască bucuria!

Aruncînd zece monede de cîte șase franci pe patul nevestei, îi cuprinse capul între mîini ca s-o sărute pe frunte.

― Scumpă nevestică, te simți mai bine, nu-i așa?

― Cum vrei să primești în casa dumitale pe iertătorul Dumnezeu, dacă ți-ai izgonit fiica din inimă? întrebă ea, mișcată.

― Ta, ta, ta, ta, făcu moșneagul, vom vedea ce-i și cu asta.

― Cerească milă! Eugénie! strigă mama îmbujorată de bucurie. Vino de-ți sărută părintele, te-a iertat!

Dar unchiașul dispăruse. Fugea de mînca pămîntul, spre cîmpurile lui, căutînd să-și limpezească gîndurile văl-mășite. Pe acea vreme Grandet împlinise șaptezeci și șase de ani. De doi ani încoace zgîrcenia lui crescuse, cum cresc toate pasiunile înrădăcinate ale omului. După o observație făcută asupra avarilor, a ambițioșilor, asupra tuturor oamenilor a căror viață e stăpînită de o singură idee dominantă, sentimentul se fixase cu deosebire asupra unui simbol al pasiunii sale. Vederea aurului, posesiunea lui deveniseră la el monomanie. Totodată, în proporție cu avuția, crescuse și spiritul său despotic, iar gîndul că ar putea pierde cumva la moartea nevestei o cît de mică părticică din nestingherita stăpînire a avuției i se părea ceva împotriva firii. Să declare că averea lui e și a fiicei sale? Să inventarieze totalul bunurilor sale mobile și imobile pentru a le vinde la licitație?…

― Ar fi ca și cum mi-aș tăia gîtlejul, spuse el tare in mijlocul unei podgorii, cercetînd butucii.

În fine se resemna, se întoarse la Saumur pentru cină, hotărît să cedeze în fața Eugéniei, s-o dezmierde, s-o cîștige prin drăgălășenii dibace, pentru a muri regește, păstrînd în mînă pînă la ultima suflare frîul milioanelor sale. În clipa cînd unchiașul, care-și luase cu el cheia din întîmplare, urca încet scara ce ducea la odaia nevestei, Eugénie adusese pe patul maică-si preafrumoasa-i casetă, în lipsa lui Grandet, amîndouă femeile căutau să regăsească cu drag chipul lui Charles în portretul mamei sale.

― Are aidoma fruntea și figura lui, spunea Eugénie, cînd podgoreanul deschise ușa.

Văzînd privirea pe care o aruncase zgîrcitul asupra auzului, doamna Grandet strigă:

― Dumnezeule, fie-ți milă de noi!

Unchiașul se repezi asupra casetei, cum se năpustește un tigru asupra unui copil adormit.

― Ce-i asta? întrebă el, ducîndu-se cu caseta spre fereastră. Aur bun!aur! strigă el. Mult aur! cîntărește două livre. Ah! Ah! Charles ți-a dat asta în schimbul frumoaselor tale monede, hai? De ce nu mi-ai spus? E o afacere bună, fetițo! Ești fiica mea, îmi semeni bine, te recunosc. Eugénie tremura ca varga.

― Dar, tată, nu e a mea. Caseta este un depozit sacru.

― Ta, ta, ta, ta, ți-a luat averea, trebuie să-ți refaci mica ta comoară.

― Tată!

Unchiașul încercă să-și scoată briceagul, ca să desfacă o placă de aur, și puse caseta pe un scaun. Eugénie se repezi s-o ia înapoi; dar dogarul, care se uita cu un ochi la casetă, și cu altul la fată, o îmbrînci cu atîta putere, încît ea se prăvăli pe patul bolnavei.

― Domnule! domnule! gemu nefericita, ridicîndu-se în capul oaselor.

Grandet își scoase briceagul și se pregătea să desfacă aurul.

― Tată, strigă Eugénie, aruncîndu-se în genunchi și tîrîndu-se pînă la el cu mîinile ridicate, în numele tuturor sfinților și al Fecioarei, în numele lui Cristos, care a murit pe cruce, în numele mîntuirii sufletului dumitale, în numele vieții mele, nu te atinge de acest lucru. El nu e nici al dumitale, nici al meu: mi l-a încredințat o rudă nenorocită și trebuie să-l înapoiez neatins.

― Atunci, de ce te uitai la asta, dacă e numaj un gaj? E mai păcat să privești, decît să atingi.

― Tată, dacă o distrugi, mă dezonorezi! Tată, m-auzi?

― Domnule, fie-ți milă, spuse mama.

― Tată! strigă Eugénie atît de tare, încît Nanon urcă scările și năvăli în odaie îngrozită. Eugénie sări spre un cuțit, care se afla la îndemînă, apucîndu-l de mîner.

― Ei și? întrebă liniștit Grandet cu zîmbetul lui înghețat.

― Domnule, domnule, mă omori, făcu mama.

― Tată, dacă briceagul dumitale desface numai o așchie din aurul ăsta, eu îmi înfig cuțitul în inimă. Ai îmbolnăvit-o pe mama de moarte, vei ucide și pe fiica dumitale. Hai, rană pentru rană! Grandet ținu briceagul deasupra casetei, privindu-și fata cu un început de șovăială.

― Ai fi în stare, Eugénie? întrebă el.

― Da, domnule, spuse mama.

― Va face ceea ce spune, sări cu vorba și Nanon. Fii, domnule, o dată în viața dumitale om cu judecată.

O clipă, dogarul se uită pe rînd la aur și la fiică-sa. Doamna Grandet își pierdu cunoștința.

― Acum vezi, dragă domnule! Conița se prăpădește, strigă Nanon.

― Ține, fetițo, să nu ne mai ciondănim pentru o casetă, la-o! strigă dogarul aruncînd-o pe pat. Iar tu, Nanon, du-te după domnul Bergerin! Ei, măicuță, rosti apoi, sărutînd mîna nevestei, nu-i nimic: făcurăm pace. Nu-i așa, fetico? S-a isprăvit cu pîinea uscată, vei mînca tot ce vei pofti… Ah, deschide ochii. Ei, măicuțo, măiculițo, hai! Iată, o îmbrățișez pe Eugénie, își iubește vărul, îl va lua de bărbat, dacă vrea, îi va păstra cutia. Numai să-mi trăiești, biata mea nevestică. Hai, mișcă-te. Ascultă, vei avea cel mai frumos altar care s-a văzut vreodată în Saumur.

― Domnule, cum ai putut să te porți așa cu nevasta și cu copilul dumitale? îngînă cu glas stins doamna Grandet.

― N-o să mai fac niciodată! strigă dogarul. Ai să vezi, biata mea nevestică.

Se duse în cabinetul său și se întoarse cu un pumn de ludovici, pe toți îi împrăștie pe pat.

― Ține, Eugénie. Ține, nevastă. Sînt pentru voi! spuse el jucîndu-se cu aurul. Hai, înveselește-te, nevastă; fă-te sănătoasă, n-o să-ți mai lipsească nimic, la fel și Eugéniei. Iată o sută de ludovici pentru ea, n-o să-i dai, Eugénie, și pe ăștia, nu-i așa?

Doamna Grandet și fiică-sa se uitară una la alta, nedumerite.

― N-avem nevoie decît de dragostea dumitale, tată. Ia-ți banii înapoi!

― Ei bine, spuse el, vîrînd repede banii în buzunar, să trăim cu toții ca niște buni prieteni. Să mergem cu toții în sală să cinăm, să jucăm pe doi gologani loton în fiecare seară. Fiți vesele! Hai, nevastă!

― Ce mult aș vrea s-o pot face, dacă așa ți-e plăcerea! suspină muribunda: Dar nu pot să mă ridic din pat.

― Biată mămică, zise dogarul, nu știi cît te iubesc. Și pe tine, copila mea! O strînse în brațe, o sărută. Ah! cît de dulce e să-ți săruți fata după o ceartă! Fetica mea! Iată, ne vezi, măicuță? Sîntem un trup și-un suflet acum. Du-te de pune la loc asta, spuse el Eugéniei, arătînd spre casetă. N-ai de ce să te mai temi. N-o să-ți mai pomenesc despre ea niciodată. Du-te!…

Domnul Bergerin, cel mai vestit doctor din Saumur, nu întîrzie să sosească. După ce-o examina pe bolnavă, îi declară lui Grandet că e un caz grav, dar că o liniște desăvîrșită, un tratament blînd și minuțioase îngrijiri ar putea îndepărta sorocul morții pînă la sfîrșitul toamnei.

― Are să coste scump? întrebă unchiașul. Trebuie să-i cumpăr multe doftoricale?

― Puține droguri, dar multe îngrijiri, răspunse medicul, care nu putu să-și rețină un zîmbet.

― În sfîrșit, domnule Bergerin, spuse Grandet, sînteți un om de onoare, nu-i așa? Îmi pun toată încrederea în dumneavoastră, veniți să-mi vedeți soția de cîte ori credeți că e nevoie. Scăpați-o pe buna-mi soție; o iubesc mult, cu toate că nu prea arăt, pentru că la mine totul se petrece înăuntru și-mi răscolește sufletul. Am grozav de multe necazuri. Pacostea mi-a intrat în casă o dată cu moartea fratelui meu, pentru care cheltuiesc la Paris bani, nu glumă… mă costă ochii din cap! și nu mai ies la capăt. La revedere, domnule! Dacă e cu putință să-mi scăpați nevasta, scăpați-o chiar dacă ar trebui să mă coste o sută sau două de franci.

În ciuda dorinței lui Grandet de a-și vedea mai grabnic însănătoșită soția, a cărei moștenire era moartea lui; în ciuda indulgenței sale față de orice poftă a mamei și a fiicei, spre nemărginita lor uimire; în ciuda celor mai duioase îngrijiri ale Eugéniei, doamna Grandet se apropia de moarte văzînd cu ochii. Slăbea din zi în zi, cum slăbesc la vîrsta ei femeile răpuse de boală. Era din ce în ce mai plăpîndă, ca frunzele pomilor toamna. Și ca aceste frunze, peste care trece soarele și le aurește, ultimele raze cerești ale toamnei au făcut să-i sclipească obrajii ofiliți. Avu o moarte demnă de viața ei, o moarte creștină. Cu alte cuvinte, un sfîrșit sublim!

În luna octombrie 1820, virtuțile ei și răbdarea-i maternă se mai vădiră pentru cea din urmă oară în chip deosebit; se stinse fără nici un geamăt. Miel neprihănit, se înălță la cer, neregretînd de pe pămînt decît dulcea tovarășă a vieții sale mohorîte, căreia ultimele sale priviri păreau că-i prevestesc mii de suferințe. Tremura la gîndul că-și lasă mielușa, albă ca și ea, singură, în mijlocul lumii rele, ce voia să-i răpească beteala, comoara.

― Copila mea, îi spuse înainte de a-și da sufletul, fericirea nu e decît în cer, ai s-o afli cîndva.

A doua zi, Eugénie găsi mai puternice motive să se lege și mai sfîșietor de casa unde se născuse, unde suferise atît, unde blînda-i mamă își dăduse sufletul. Nu mai putea să privească spre pervazul ferestrei și la fotoliu cu patine din sală fără a lacrima. Văzînd că tatăl îi poartă o nespus de duioasă grijă, crezu că nu știuse să-i prețuiască îndestul sufletul; îi dădea brațul pentru a coborî la prînz; o privea ceasuri de-a rîndul cu ochi aproape buni; o sorbea cu ochii, parc-ar fi fost de aur. Bătrînul dogar se schimbase cu totul. Tremura înaintea fetei sale, încît Nanon și Cruchoții, martori ai acestei slăbiciuni, o puseră pe socoteala vîrstei înaintate și se temură să nu-i fi slăbit mintea. Dar în ziua cînd familia luă doliul, după masa unde fusese poftit și maestrul Cruchot, singurul care cunoștea taina clientului său, purtarea unchiașului se dădu repede și degrabă ce față.

― Draga mea copilă, îi spuse Eugéniei, cînd masa fu strînsă și ușile închise cu grijă, iată-te moștenitoarea bietei tale mame; avem de pus la punct unele lucruri. Nu-i așa, Cruchot?

― Da.

― E oare nevoie s-o facem chiar azi, tată?

― Da, da, fetico! N-aș putea trăi în nesiguranța în care mă aflu. Nu-mi închipui că ai vrea să mă superi…

― Vai! Tată…

― Ei bine, trebuie să le aranjăm toate chiar în astă seară.

― Dar ce vrei să fac?

― Fetico, habar n-am. Spune-i dumneata, Cruchot.

― Domnișoară, tatăl dumitale n-ar voi nici să împartă, nici să vîndă bunurile sale, nici să plătească sume cu totul enorme față de puținii bani lichizi pe care îi are la îndemînă. Pentru asta ar trebui să nu se mai facă inventarul întregii averi, pe care de astăzi înainte dumneata și el o stăpîniți în indiviziune…

― Cruchot, ești sigur de toate astea, de vorbești așa în fața unei copile?

― Lasă-mă să isprăvesc, Grandet!

― Da, da, prietene! Nici dumneata, nici fiica mea nu voiți să mă despuiați. Nu-i așa, fetico?

― Dar, domnule Cruchot, ce am de făcut? întrebă Eugénie, pierzîndu-și răbdarea.

― Uite ce, spuse notarul, ar trebui să iscălești actul acesta, prin care renunți la moștenirea mamei și lași tatii uzufructul bunurilor aflate în indiviziune, a căror nudă proprietate ți-o asigură.

― Nu înțeleg nimic din tot ce-mi spuneți! răspunse Eugénie. Dați-mi actul și arătați-mi unde trebuie să iscălesc.

Moș Grandet se uita cînd la act, cînd la fiică, stăpînit de o emoție atît de puternică, încît își șterse cîteva broboane de sudoare ivite pe frunte.

― Fetico, zise el, în loc să iscălești actul ăsta, a cărui înregistrare ar costa scump, n-ar fi mai bine să renunți pur și simplu la moștenirea răposatei tale mame și să-mi treci mie tot ce ai? Aș prefera asta. Ți-aș da pe lună frumoasa rentă de o sută de franci. Vei putea plăti cîte acatiste și pomeniri vei pofti, de sufletul morților tăi… Ce zici? O sută de franci pe lună, în livre?

― Fac tot ce poftești, tată.

― Domnișoară, spuse notarul, sînt dator să vă atrag luarea-aminte că vă despuiați de avere…

― O, Doamne, ce-mi pasă?

― Taci din gură, Cruchot! A spus o dată! strigă Grandet, luînd mîna fetei și prinzînd-o într-a lui, cum se bate palma la încheierea unei afaceri. Eugénie, n-ai să întorci vorba, ești o fată cinstită, nu?

― Vai, tată!

O sărută cu foc, o strînse în brațe… s-o înăbușe.

― Copila mea, i-ai redat viață lui taică-tău, dar îi redai ceea ce îți dăduse el: sîntem chit! Iată cum se fac afacerile! Te binecuvîntez! Ești o fată virtuoasă, care își iubește tăticul. Și-acum, fă ce vrei!… Pe mîine, Cruchot! vorbi apoi uitîndu-se la notarul înspăimîntat. Ai grijă, ticluiește bine actul de renunțare la grefa tribunalului!

A doua zi, către amiază, a fost astfel iscălită declarația, prin care Eugénie se jefuia cu mîna ei. Cu toate că-și dăduse cuvîntul, bătrînul dogar nu slobozise la sfîrșitul primului an nici o para din cei o sută de franci, pe care îi făgăduise cu atîta solemnitate fetei. Dar cînd Eugénie îi pomeni mai mult în glumă, el roși; se urcă iute în cabinet, se întoarse și-i dădu cam a treia parte din giuvaerele pe care le luase de la nepotu-său.

― Iată, micuțo, rosti cu un accent plin de ironie, vrei astea în schimbul celor o mie două sute de franci?

― O, tată, adevărat? Mi le dai mie?

― Am să-ți dau tot pe atîta si la anul, făgădui el, aruncîndu-i giuvaerele în șorț. Astfel, în scurt timp, vei avea toate odoarele lui, zise el, frecîndu-și mîinile de mulțumire că putea specula sentimentele fetei.

Deși în putere, bătrînul simți nevoia s-o inițieze pe Eugénie în tainele gospodăriei. Doi ani de-a rîndul o puse să rînduiască în fața lui mîncarea zilnică și să primească toate veniturile care intrau în casă. O învăța treptat suprafața pămînturilor și numele fermelor, în al treilea an, o obișnuise atît de desăvîrșit cu apucăturile zgîrceniei lui, încît îi încredința fără frică cheile de la cămări și o făcu stăpîna casei.

S-au scurs cinci ani, fără ca nimic să tulbure viața liniștită a Eugéniei și a bătrînului. Mereu aceleași fapte mărunte, împlinite cu regularitatea cronometrică a vechiului ceasornic. Adînca melancolie a domnișoarei Grandet nu mai era pentru nimeni o taină; dar dacă fiecare își închipuia pricina, niciodată, nici cel mai mic cuvînt care să întărească bănuiala întregului Saumur a stării sufletești a bogatei moștenitoare n-a fost rostit vreodată de ea. Singurii oameni care-i țineau companie erau cei trei Cruchoți și cîțiva din prietenii lor, pe care îi strecuraseră pe nesimțite în casă. Învățînd-o să joace whist, veneau în fiecare seară să-și facă partida, în anul 1825, bătrînul, simțind povara infirmităților, fu silit să-i împărtășească secretele averii sale funciare și o sfătui, la ceas de cumpănă, să se bizuie pe notarul Cruchot, a cărui cinste îi era bine cunoscută. Apoi, către sfîrșitul acestui an, unchiașul a fost lovit la vîrsta de optzeci și doi de ani de o paralizie, care înainta văzînd cu ochii. Doctorul Bergerin declară că nu mai are scăpare. La gîndul că avea să rămînă singură pe lume, Eugénie se alipi și mai mult de bătrînu-i părinte, strîngînd și mai mult această ultimă verigă de afecțiune, în mintea ei, ca în a oricărei femei care iubește, dragostea era totul pe lume, dar Charles lipsea. Fu sublimă în grijile și atențiile ei față de bătrînul paralitic, a cărui minte începea să se întunece, dar a cărui zgîrcenie dura prin instinct. Astfel moartea acestui om nu contrasta de fel cu viața lui.

De dimineață era dus în jilț între soba odăii sale și ușa cabinetului său, care fără îndoială gemea de aur. Stătea acolo nemișcat, dar se uita cu neliniște la toți cei veniți să-l vadă și la ușa căptușită cu fier. Întreba despre cele mai mici ecouri pe care le auzea; și, întru marea mirare a notarului, auzea pînă și căscatul cîinelui din ogradă.

Se deștepta din toropeala aparentă în ziua și la ceasul cînd trebuia să primească veniturile fermelor, cînd trebuia să facă socoteli cu vierii sau să iscălească chitanțe. Mișca atunci fotoliul cu roți pînă ce ajungea la ușa cabinetului. O punea pe fiică-sa să deschidă și veghea pînă ce dînsa isprăvea de așezat în taină sacii de argint unii peste alții și pînă încuia ușa. Apoi revenea tihnit la locul lui, după ce dînsa îi încredința din nou prețioasa cheie, care stătea mereu în buzunarul jiletcii sale și pe care o pipăia din cînd în cînd. De altfel, bătrînul său amic, notarul, simțind că bogata moștenitoare se va căsători tot cu nepotul său, dacă Charles Grandet nu se va mai întoarce, îi arătă o îndoită grijă și atenție; în fiecare zi se punea la dispoziția lui Grandet, se ducea după porunca lui la Froidfond, la moșii, la livezi, la vii, vindea recoltele și preschimba totul în aurul și argintul care se adăugau la sacii îngrămădiți în cabinet, în sfîrșit, sosiră zilele agoniei, cînd vînjosul trup al moșneagului intră în luptă cu nimicirea. Dori să rămînă neapărat în jilț, lîngă foc, la ușa cabinetului. Trăgea spre el și făcea sul, ca un fișic, toate păturile cu care îl acopereau, spunîndu-i lui Nanon:

― Strînge-le, strînge-le, să nu mi le fure.

Cînd își putea deschide ochii, în care se refugiase toată viața, îi întorcea imediat spre ușa cabinetului, unde îi zăceau comorile, întrebîndu-și fata:

― Sînt acolo? Sînt acolo? c-un tremur în voce în care se vădea o spaimă năprasnică.

― Da, tată.

― Ai grijă de aur…. Adu ceva aur, să mă uit la el.

Eugénie înșira ludovici pe o masă, și ceasuri întregi avarul nu-și mai lua ochii de la lucirea lor, asemenea pruncului care, cînd începe să vadă, privește stupid același lucru; și, ca unui prunc, i se furișa fără voie pe buze un surîs penibil.

― Asta mă încălzește! zicea uneori cu o expresie de nemărginită fericire pe chip.

Cînd preotul parohiei veni să-l împărtășească, ochii, morți în aparență de cîteva ceasuri, se însuflețiră la vederea crucii, a sfeșnicelor, a potirului de argint, pe care le privi neclintit, în vreme ce numai negul i se mișcă pentru ultima oară. Iar cînd preotul îi apropie de buze crucifixul de argint aurit ca să sărute chipul lui Crist, făcu un înfricoșător gest să-l apuce, și această ultimă sforțare îl costă viața. O chemă pe Eugénie, pe care n-o vedea, deși era îngenuncheată în fața lui și scălda cu lacrimile ei o mînă ce se și răcise.

― Tată, binecuvîntează-mă î îi ceru ea.

― Ai grijă de tot! îmi vei da socoteală acolo, sus,rosti el, dovedind prin aceste cuvinte din urmă că religia avarilor trebuie să fie creștinismul.

Eugénie Grandet se pomeni astfel singură pe lume în casa unde n-o mai avea decît pe Nanon, căreia putea să-i mai arunce o privire cu încredințarea că va fi auzită și înțeleasă, Nanon, singura ființă care o iubea de dragul ei și cu care putea tăinui despre amarurile sale. Curajoasa Nanon însemna o adevărată providență pentru Eugénie. Astfel n-a mai fost slugă, ci o umilă prietenă. După moartea părintelui său, Eugénie află de la maestrul Cruchot că posedă trei sute de mii de livre venit anual de la imobilele din ținutul Saumur, șase milioane plasate în rentă de trei la sută, cumpărate cu șaizeci de franci și prețuind acum șaptezeci și șapte de franci; plus două milioane de aur și o sută de mii de franci în taleri, fără a socoti rămășițele de arenzi, chirii și dobînzi, ce mai avea de încasat. Valoarea totală a averii sale se ridica la șaptesprezece milioane.

― Unde o fi oare dragul meu văr? se întreba ea.

În ziua cînd maestrul Cruchot a făcut clientei sale bilanțul moștenirii, sigură și liberă de orice datorie, Eugénie rămase singură cu Nanon, așezate de o parte și de alta a căminului, în sala pustie acum, unde orice lucru era o amintire, de la jilțul cu patine, pe care stătea maică-sa, pînă la paharul din care băuse vărul pribeag.

― Nanon, am rămas singure!

― Da, domnișoară, și dacă aș ști unde e, drăguțul de el, aș pleca pe jos să-l caut.

― Ne despart mări și oceane! suspină stăpîna.

În vreme ce biata moștenitoare se căina astfel în tovărășia bătrînei slujnice în casa rece și întunecoasă, care însemna întregul univers pentru ea, de la Nantes pînă la Orleans nu era vorba decît de cele șaptesprezece milioane ale domnișoarei Grandet.

Una din primele sale griji fusese să dea o mie două sute de franci rentă viageră lui Nanon, care, mai avînd încă șase sute de franci, deveni o partidă bogată, în mai puțin de o lună, din fată nemăritată ajunse nevastă, luată sub ocrotirea sa de Anton Cornoiller, numit administrator general al tuturor moșiilor și proprietăților domnișoarei Grandet.

Doamna Cornoiller avea un imens avantaj asupra celor de vîrsta ei. Deși împlinise cincizeci și nouă de ani, nu îi dădeai mai mult de patruzeci. Puternicile-i trăsături ale feței rezistaseră dintelui vremii. Datorită vieții călugărești, sfida bătrînețea cu obrazul ei colorat și cu sanătatea-i de fier. Poate că niciodată în viață n-a arătat mai bine ca în ziua nunții. Avea avantajele urîțeniei sale și apăru mare, grasă, zdravănă, cu atîta fericire pe obrajii ei nevătămați de vreme, încît mulți din cei de față jinduiau soarta lui Cornoiller.

― Ce colorit au obrajii ei! se minună postăvarul.

― Te pomenești că mai face și copii, spuse negustorul de sare; s-a păstrat ca în saramură, să-mi fie iertat.

― E bogată, și tînărul Cornoiller a dat lovitura, îl pizmui alt vecin.

Cînd ieși din străvechea casă, Nanon, iubită de toată mahalaua, fu întîmpinată cu nenumărate complimente în vreme ce cobora întortocheata stradă în drum spre biserică.

Ca dar de nuntă, Eugénie îi dădu trei duzini de tacîmuri. Cornoiller, copleșit de o asemenea dărnicie, vorbea despre stăpînă cu lacrimi în ochi; și-ar fi dat și viața ca s-o apere. Doamna Cornoiller, devenită femeie de încredere a Eugéniei, avu de-acum înainte o fericire egală pentru ea cu aceea de a poseda și un soț.

Ei îi rămînea în sfîrșit grija să deschidă și să închidă cămara, să dea merindele de dimineață, așa cum făcuse odinioară stăpînul. Apoi, avu pe seama sa două slugi, o bucătăreasă și o fată în casă, însărcinată cu cîrpitul rufăriei și cu rochiile domnișoarei. Cornoiller cumula funcțiunile de supraveghetor și de administrator. E de prisos să spunem că bucătăreasa și fata în casă, alese de Nanon, erau cu adevărat o minune. Domnișoara Grandet avea astfel patru servitori, al căror devotament era fără margini. Arendașii nu băgară de seamă moartea unchiașului, cu atîta strășnicie așezase el șartul și rînduielile oblăduirii sale, care fu cu grijă continuată de domnul și doamna Cornoiller.

Note[modifică]

1. ↑ Jacqes-Bénigne Bossuet (1627-1704), scriitor și orator religios, ideolog al catolicismului reacționar și al absolutismului.
2. ↑ Expresia latină completă este in status quo ante: în starea în care se găseau lucrurile înainte.
3. ↑ Familie din istoria legendară a Greciei vechi, în sînul căreia s-au petrecut multe crime.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Eug%C3%A9nie_Grandet/Capitolul_5