Evanghelia după Melania Cuc

(sau Testamentul Melaniei Cuc)

Recenzie la romanul epistolar “Iisus din podul bisericii”, de Melania Cuc

“Iisus din podul bisericii”, cartea din scrisori a doamnei Melania Cuc, este povestea lui Iisus cel care trăieşte alături de străbunicii,bunicii, părinţii, fraţii, şi de noi,  astăzi. Nu este în cer.. Nu este în ectenii. Nu este nici în Evanghelii. Este – ne spune titlul cărţii – în “podul bisericii”. Podul bisericii este locul unde se păstrează amintirile noastre comune. Locul în care alţii depun pentru noi, şi noi depunem pentru alţii, fapte de viaţă postume.Doar cărţile mai sunt, între aceste lumi, scrisori a căror hârtie se destramă când le descoperim  în podul bisericii – al cuvintelor noastre, şi sufletelor, clopot şi ţintirim.

            Dar Iisusul doamnei Melania Cuc nu este numai în podul bisericii. Pentru că în penultima scrisoare, din cele 13, “Duminică fără Iisus”,scriitoarea ne mărturiseşte: “Cu Iisus al meu m-am intalnit de miliarde de ori în răstimp, dar nu l-am văzut de prea multe ori aşa trist ca acolo, în podul bisericii mele. Iisus al meu este, dacă nu vesel din cale afară, atunci creativ ca un reactiv din alambicul în care fierbe în lacrimă de râs şi plâns chiar piatra filozofală”.

            “Nu am lucruri extraordinare de spus lumii”, spune scriitoarea, în scrisoarea “Iisus din podul bisericii”. ..”Acum spun: sunt ca Iisus din podul bisericii!”… “Iisus al meu este chiar în clipa asta singur în bezna din turnul bisericii unui sat din Transilvania mea cea forfecată de istorie nedreaptă. Stă în sicriul rece cu giulgiul murdar pe obrazu-i strivit de tabla acoperişului, mă aşteaptă, poate chiar de Paşti, să-L scot la Oameni, să-l aduc în Biserică”.

            Aici începe, după părerea mea, evanghelia după Melania Cuc. Scriitoarea a fost, şi este,  martora vie a vieţii lui Iisus. Nu a vieţii lui Iisus din Evanghelie. A vieţii lui Iisus din evanghelia vieţii ei. Nescrise încă. Păstrată în sufletul scriitoarei cu bucurie, şi cu durere.  Aşa cum Evanghelia a cunoscut “timpul trăirii”, şi “timpul mărturisirii”, scriitoarea a trăit, şi a ajuns la vremea mărturisirii.“Am primit botezul de la un preot greco-catolic, dar am crescut în Biserica Ortodoxă, învăţată fiind, şi seara, şi dimineaţa, că avem un singur şi bun Dumnezeu şi pe care nu-L putem, nu avem dreptul să-L hărtănim între noi, oamenii, după canonite şi neînţelese eresuri”.

            Evanghelia Melaniei Cuc începe cu descoperirea  actului personal  de botez, a actelor care atestau decesul, “dar mai ales, apartenenţa la comunitate, la sat, a bunicului şi tatălui nostru”, şi cu descoperirea unei Evanghelii, pe care acei oameni, “ţăranii aceia cu stare în sat”, “străbunicii mei dinspre mamă, la anul 1904”, au dăruit-o bisericii româneşti dintr-un sat transilvan de câmpie.”Totul se potrivea mănuşă, dar…mă simţeam un pic vinovată, ca şi cum cartea aceea sfântă ar fi trebuit desfăcută pagină, cu pagină şi împărţită tuturor urmaşilor lui Mihailă şi ai Anicăi, străbunii pe care eu nu-i cunoşteam decât din ce-mi povestise, demult, o oarecare mătuşă”. …”În micul cimitir din jurul bisericii mele, tocmai se culegeau fructele ce urmau a fi fermentate, distilate în ţuică de 40 grade. Se băteau bine de tot crengile pomului plantat şi altoit de bunicul, acolo, la căpătâiul mormintelor părinţilor lui, străbunicii mei, perechea de ţărani ce donase Evanghelia, cartea care-i costase sigur, pe vremea Împăratului, preţul unei perechi de boi, plus trei măji de nutreţuri”… În atmosfera bisericii şi a cimitirului “m-aş fi spovedit, împărtăşit, dar nu era preot la altar să-mi slujeasc㔅 “Am urcat fără să mă mişc, am urcat mai întâi cu gândul, apoi cu pasul foarte mic toate treptele înguste, înşurubate în chingi de stejar vechi, spre cer, spre clopotniţㅠAm văzut sicriul întreg. Nu. Am văzut de-a dreptul chipul Lui, mai întâi. Iisus mi se arătase mie, uneia nu prea credincioase din fire! Îmi cerea fără gesturi să-l scot dintre păianjeni şi să-l mărturisesc de acum încolo la orice pas. Nu am făcut-o. De ce m-aş fi băgat unde nu-mi era locul? A trecut încă o toamnă roasă de melancolie şi o iarnă viforoasă peste catapeteasma Bisericii mele. Iisus este tot acolo şi mă aşteaptă sigur. Uneori îl visez plângând. “

            În scrisoarea “Iisus cel bătut în cuie de cositor”, poposim în casa bunicilor scriitoarei. “Iisus era între noi, la locul lui, pentru a ne privi cum păcătuim în neştire şi a ne ierta mai apoi cu o înţelegere aproape lumească, neieşindu-şi niciodată din fire. Uneori, credeam că trăgea cu urechea la ce se vorbea în şoaptă, prin casă. Când ne certam din te miri ce, era întotdeauna gata să sară din cuie, dar se abţinea, zâmbea trist şi ştiam că trebuie să ne împăcăm, să ne iertam între noi.”…”Bărbaţi şi femei, profesori cu diplome universitare sau numai ţărani cu şapte clase, ai mei, toţi I se rugau Lui şi seara şi dimineaţa. Cei mai mulţi îi pretindeau de la obraz bani în pungă, apoi, sănătate, să le ocolească grindina postata de cucuruz, să nu vină bruma primăvara târziu, şi nici toamna devreme…Spre deosebire de cei tineri, vârstnicii Il şi lăudau şi-I promiteau posturi lungi – ştiau cum să-L ia cu frumosul când vedeau că ceva nu merge cum i-ar fi rostul. De la mic la mare, L-ar fi exploatat la sânge de-ar fi aflat cum, dar nici unul dintre ei nu îndrăznea să şi-L ia de prieten, nu-I vorbea privindu-L în ochi, nu I se destăinuia de la egal la egal.”

            În scrisoarea “Iisus din grădina Sfintei Sofii”, “Iisus al meu circulă prin lumea largă fără bilet de voie, fără indicatoare de circulaţie, merge la pas pe străzile cu pavajul spulberat de pikamerele comunitare, printre trupurile noastre îngheţate de teamă pentru felia de pâine de mâine şi nu pentru sufletul care a prins leucemie, se stinge sub drog ca-n beţie”. 

            La vreme de secetă, fiecare ţăran îşi comanda un Iisus confecţionat din tablă.(“Iisus care nu a ajuns niciodată pe cruce”). “Nu eram singurii din vale care alergam, comandam şi-i dam arvună tinichigiului sticla plină cu ţuică de prună, pentru câte un Iisus mai altcum decât cel al vecinului.”Vezi, să fie Unu’ cu părul galben ca spicul, să-I picuri vopsea din ai’ de nu se ia când va ploua! Şi spinii din coroană să fie din rug, nu din agâţ ori măr pădureţ, de care cresc pe marginea drumului! Să nu fie nici prea mare nici prea mic la chip, da’ lat în umeri şi cu ochi neapărat privind la noi, spre pământ. Io, aşa cred că o fost Iisus răstignit! D’apoi cum? Să-i faci şi păsările-n culori moi, ca-n Rai, nu ca aici, pe la noi. Cleştii, ciocanul, să fie mici-mici…da’slova să fie de un deşt’, s-arate limpede, clară, de tăt orbu’ să poată citi:Iisus Nazarineanu Regele Iudeilor. Meştere, vreau să fie aşa: bărbat fain ca mine şi… ca dumneata.” Aşa se ruga tata de tinichigiu, un evreu sadea, care tăcea şi-l croia pe Iisus după chipul şi asemănarea sa.” Aceasta scrisoare cuprinde fiinţa tatălui Melaniei. Momentele agoniei paterne. Clipa morţii lui. Sunt pagini cutremuratoare, pe care nu am dreptul să le fragmentez, şi expediez în câteva citate. Citindu-le, mi-au fost mai aproape de suflet decât sfârşitul lui Jean Valjean, din “Mizerabilii” lui Victor Hugo.   “Tata nu a fost un Iisus, dar s-a dus cu capul sus, pe crucea personală”.

            În “Mireasă pentru Iisus”, este rândul mătuşii Melaniei să trăiască prin cuvintele autoarei, şi să moară. “Se numea Maria, acasă, şi Marta, la Mănăstirea de la Blaj, de unde, după trecerea Bisericii Greco-catolice la cea Ortodoxă,a  fost expediată în civilie fără să i se recomande pe ce cărări să apuce. Ea şi-a ţinut viata tot în asceză. Avea grijă şi de mine, când ai mei plecau la muncă, la târg, la vreo nuntă sau la balul strugurilor. Ea, cred, m-a învăţat toate rugăciunile şi datele sărbătorilor creştine, numele îngerilor şi de ce şi de unde vine bunătatea la oameni, sau că lenea e perina diavolului. Tot călugăriţa i-a dat numele de Cecilia, nume de sfântă, păpuşii mele din cârpe, ba i-a şi cusut cu mâinile ei palide ochi şi gură cu ibrişin vopsit în coji de ceapă uscată.  Avea nu ştiu ce mătuşa asta, care atrăgea toţi copiii la ea în ogradă, tot ţânci unu şi unu pe care sigur şi i-ar fi dorit să-i fi avut prin rodul pântecelui ei de femeie şi nu doar din milă creştin㔅 “Văzusem iepele cum fată, cum ies puii din găoace şi mi se părea simplu, firesc, dar cum se face un copil era mult mai complicat de explicat, cel puţin, aşa mă lăsau să înţeleg toţi, obligându-mă să-mi pun la lucru imaginaţia. Şi ea, imaginaţia, lucra nu glumă, ba se mai şi întrecea cu măsura.Tot mătuşa, călugăriţa, mi-a fost salvarea. De la Iisus vin copiii, de acolo, de Sus!, mi-a zis şi mi-a arătat icoana de care nu se despărţea numai când mergea cu mâncare la câte un bolnav, sau să se roage la una din cele trei biserici din sat, fără să aleagă între ortodocşi, romano-catolici, sau luterani”. Pe Iisus, mătuşa “L-a iubit şi servit. L-a lăudat şi slăvit. Într-o vreme pentru El ar fi şi murit. L-a aşteptat o viaţă să i se arate, să preia El din grijile ei pentru alţii, măcar pe jumătate. Îl ruga, îl implora, i se jelea dar… El n-o auzea de parcă s-ar fi zăvorât singur cuc într-o stea. Numai eu L-am vazut pe Iisus în casă la ea.”

            În scrisoarea “Icoane pe sticlă”, Melania pictează cu cuvântul o icoană a Sfintei Treimi, şi una a Naşterii din Bethleem. “Iisus mă priveşte, mă recunoaşte, îmi zâmbeste, se prinde de degetul meu cu toată puterea de care e în stare un nou născut de numai câteva ore. Şi eu îl recunosc de copil după gropiţa din obraz, după ochi, după nas, după firul de lapte cald ce i se scurge în haine, pe lângă obraz.”

            Despre “Fratele meu adolescentul”, Melania scrie: “Pe fratele meu adolescentul îl revăd mereu singur. Orfan şi încă nedezmeticit în lumea care îl îndeamna, îl învăţa, îl obliga să facă doar bani. El e un schivnic, e şi un golan… un gen de adunătură de chei care se potrivesc şi nu se potrivesc unde vrei”. Fratele, orfan,  a murit tânăr. “Am deschis ochii, nu m-am aventurat şi nu m-am temut, am privit drept în sus, după Iisus. Apoi, în jos, după fratele meu care a fost. Dar numai Piatra mai era la loculşstiut, singură, fără frate, şi fără Iisus.”

            În “Sus, între Iisus şi o pasăre a furtunii”, Melania povesteşte momentele prăbuşirii unui avion în care era călătoare. “Atunci, l-am revăzut pe Iisus al meu, zbucnind ca un crin nu din Cer, nici din carlingă, ci din chiar crucea de pe pieptul cardinalului de la Vatican. Iisus părăsise, pentru noi, tihna şi aurul, pietrele scumpe…şi se angajase voluntar în Serviciul Vieţii. Nu ne alegea după botez sau sprânceană, ne salva pe toţi: creştini, musulmani, brahmani… ca şi cum toţi am fi fost doar peşti aruncaţi în aceeaşi oal㔅 “Toţi eram egali dinaintea lui Iisus, deşi… nu toţi Îl şi iubeam sau înţelegeam îndeajuns”.

            Povestiri şi amintiri de o frumusete şi înţelepciune stranie abundă şi în “Rugăciuni din Vremea  trasului poverii”. “Când s-a cedat Ardealul de Nord, fratele mamei, avocatul, a fost silit de noile autorităţi să se refugieze în Ţară în mai puţin de 12 ore. S-a lăsat cerul pe pământ dintr-o dată şi jalea rupea din ei toţi frimituri mici, mici de hrană”. Bunicul şi-a trecut nora şi nepotul în căruţă, pe ploaie, peste graniţe. “Nu se ruga cu supuşenie, se certa ca-ntre vecini cu El, cu Dumnezeul care nu voia să-l ajute la greu. Nu-ţ’ pasă de rumân! I-a strigat, arătând cu pumnul spre cer, mai înainte de-a se opri cu cai şi căruţă la primul făgădău”… “În drumul acela greu l-a recunoscut pe Dumnezeu, da n-a căzut, nu s-a prăbuşit ca lovit la pământ; ba, chiar, ţărăneşte, a profitat, I s-a plâns şi jelit zicându-I cum că , drumul Vieţii-i era prea alandala podit, că el, Simion Ersen, nu mai putea da din coate, lupta de unul singur pentru familie, pentru Ţară şi pentru Dreptate. Dacă eu pot, şi tu poţi! Aşa i-a vorbit Iisus, de la egal la egal, ca între cărăuşi. Apoi l-a bătut pe umăr în loc de rămas bun. S-a ridicat ca un abur, s-a dus cu tot cu povara păcatului spus.”

            Scrisoarea “Iisus de la Dunăre” ne prezintă o lipoveancă care , neajungând la Iisus, din tot păcatul ei, şi sărăcia ei, îi ţine o candelă aprinsă omului ei dispărut, Cocor, un paria. “În colţul casei sale, candela arde şi ziua, şi noaptea sub crucea fără Iisus. Fitilul luminează chiar dacă Stana nu i-a  mai turnat strop de untdelemn, din ziua în care a fost chemată-n oraş   să-l recunoasca pe Cocor al ei, într-un veşmânt adus de Dunăre la mal, dar… fără cadavru. Stana l-a găsit pe Iisus al ei”.

            Am admirat în toate scrisorile Melaniei bogăţia lexicală. Poezia prozei.  Şi am spart, cu inima strânsă, citate din întregul scrisorilor, pentru a oferi cititorului doar o palidă, foarte palidă  imagine a sincerităţii, naturaleţii, poeziei,  tragediei, umorului, şi tinereţii fără bătrâneţe a evangheliei scriitoarei. 

            Pe o lume modernă, în care “Evanghelia după Iuda”, ca şi “Codul lui da Vinci”, cunosc o publicitate enormă în mass-media – publicitate care se sprijină pe o investiţie financiară masivă în animatori, reţele de distribuţie, prezentatori, regizori – şi un număr record de cititori, evanghelia după Melania Cuc se naşte din memoria unei trăitoare cu viaţa, mărturisitoare cu sufletul, şi investitoare din truda fiecărei zile, a lui Iisus. Micul cioban Darius îl întâlneşte pe gigantul Goliat, pe câmpul de luptă, având ca piatră, în mână, o fărâmă de suflet.

            “Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte/ Decât un nume, adunat pe-o carte/ În seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei, până la tine/ Prin râpi şi gropi adânci/ Suite de bătrânii mei pe brânci/ Şi care, tânăr, să le urci, te-aşteaptă/ Cartea mea-i, fiule, o treaptㅔ , spunea, în poezia “Testament”,  Tudor Arghezi. Evanghelia după Melania Cuc, sau Testamentul Melaniei Cuc, nu mai este “Iisus din podul bisericii”. Scriitoarea l-a adus la oameni, l-a mărturisit semenilor, cu poetică sinceritate, l-a adus în Biserică. De aici încolo, cei care “au urechi de auzit”, vor şti unde să îl caute.  Pentru că părintele Cleopa Ilie, unul din marii, şi ultimii, duhovnici şi inimi de căpătâi ale uneia una, apostolească, şi sobornicească Biserică Ortodoxă Română spunea ( citez din memorie): “În vremurile din urmă, oamenii vor fi mânaţi cu turmele, cu turmele, în iad, de “buni sfătuitori” precum neştiinţa, nepăsarea, şi lenea.” Să nu uităm că, luptând împotriva acestor înşelători,  primul izvor de ştiinţă, de suflet, şi de hărnicie, prima Şcoală Românească, a fost înfiinţată de Biserica noastra, Ortodoxă, Română, în Şcheii Braşovului. Acolo unde, deschizând o poartă de lemn, mergi pe o alee de piatră, şi ajungi sub un tei, sub care filozofează ades îngerii lui Mihai Eminescu, Nicolae Titulescu, şi Ilie Cleopa…

            Volumul “Iisus din podul bisericii” al  doamnei Melania Cuc, membră a Uniunii Scriitorilor din România, membră a Asociaţiei Scriitorilor Creştini din Romania, membră a Asociaţiei Ziariştilor din România, redactor la revista Agero din Stuttgart, cuprinde 109 pagini şi a apărut în anul 2006, la Editura Limes, din Cluj-Napoca. Doamna Melania Cuc a mai publicat: “Peisaj lăuntric” , “Dincolo de jertfă şi iubire” ( poeme), “Fructul oprit”, “Impozit pe dragoste”, “Cinând cu Dracula” (romane ), “Tablete contra disperării”, “Galaxii paralele”, “www.rebel.2004.ro”, Şotron ( tablete-şotron), “Destin” ( proză biografică), “Biografia unui miracol” ( proză monografică), “Vine Moş Crăciun!” ( poezie pentru copii), “Căsuţa cu poveşti” (versuri şi poveşti pentru copii), “Versuri scrise pe zăpad㔠( poezie pentru copii).

            “Iisus din podul bisericii” este o carte-pledoarie pentru aducerea aminte a rădăcinilor, pentru credinţă şi iubire, este cartea care aduce aminte cititorului îndemnul lui Iisus Hristos: “Îndrăzniţi! Eu am biruit Lumea!”