https://blog.revistaderecenzii.com/

Aici țipătul goelanzilor nu e, ca aiurea, ascuțit și jalnic. La Miramare cerul e albastru ca o boltă de peruzea. Marea se îndoaie în cute de smarald, bătând malurile golfului și prelingând licărișul zării, arcuit din lagunele Veneției până în livezile Iliriei. Șalupele, cu două pânze, alunecă, se întrec, ca lebedele când își încondură aripile și vâslesc adânc cu picioarele lor cenușii. Și nu e dor, nu e farmec și cântec de dragoste pe care călătorul să nu-l simtă izvorând de pretutindeni din pânza ce lincăie molatic și din albia țărmurilor cu grădini de chiparoși și portocali.

Și dacă năvodul atârnă greu, pescarii întind vesel de funii. Mușchii lor de aramă se umflă; mânecile trosnesc; chipurile lor, torturate de opintire, se-nviorează; iar când apar din valuri maldărele de pești, care sar și scutură din coadă, încep cu toții să cânte, în mijlocul șuietului de peste ape, cântece moștenite de la strămoșii lor.

„Eviva! colț fericit al lumii, cu adieri și calde, și răcoroase. Cât vei fi bogat în pește și aurit de soare, vom pluti în copăile noastre până în matca Adriei.”

„Apus norocos, ce momești vietățile undelor și le arunci în ochiurile plășilor late, vânturile tale arar vin năprasnice și haine; norii se bolovănesc și se sparg pe loc; ploile repezi parcă încetează înainte de-a începe. Eviva!”

„Cerul nostru e ca un copil blajin, plânge ca să râdă îndată cu lăcrimile în ochi.

Eviva! grădină fericită a lumii!”

Pe țărmul dinspre Molo, printre stânci de var și de cremene, pescarii se odihnesc, râd și mestecă tutun, scuipând cleios și gal Castel zidit pe o stâncă, pe malul Mării Adriatice, la 6 km. de Triest. Sa trăiești! (it.)

ben; cu pălării de pâslă vânătă, pleoștite într-o parte; pantalonii sumeși până la țurloaie; cămășile groase, desfăcute până la umeri; piepturile lor cu păr roșcat, stufos și creț; rași, uscați, cu toarte de argint în urechi.

Coșurile de cătină stau încărcate cu pește proaspăt. Femeile îi așteaptă fluturând batistele pe înălțimi. Copii coborând în cârduri îi întreabă, din depărtare, dacă au prins raci, crabi și stele de mare.

Dar pescarii au tainul lor de glume, cântece și povești. Tinerii spun ce furtuni au învins, ce fete din Triest au înduplecat și câți delfini au întrecut la înot. Bătrânii povestesc cruzimea condotierilor și câte se mai zic de „Stânca sângelui”, de „Crucea căpitanului Piombo” și de „Umbra Lagunei”, care rătăcește din miezul nopții până se albește luceafărul dimineții ca un ban de argint.

Numai moș Fanta stă tăcut, rezemat de-o lespede ocolită cu merișor. Barba și pletele-i albe, țurțurate de sarea mării, i-acoperă ochii și fața uscată și scorojită ca o piele de miel întinsă la soare.

— Ai gură și cimpoi, fă să răsune dealul și smârcurile mării…
— Aide, moș Fanta, adu-ți aminte din tinerețe…
— Uită dorul celor pierduți… tot se ascunde, nimic nu se pierde…

— Și ca destul vei tăcea lungit pe scânduri de molift, cu mirul pe frunte și cu pământ în gură.

— Cântă-ne, că ți-or cânta și ție greierii, șerpii și broaștele… Moș Fanta scutură din cap și amuți gluma tovarășilor săi.
— Ei! cimpoiul meu de cincizeci de ani a uitat să râdă, ca de-l umflu să îndruge Tarantella din Neapole, el plânge întruna, tovarăș trist al inimii mele.

Burduful cimpoiului se umflă, ca o lighioaie ce înviază, și țiuitul lui, lung, migălit, îngânat părea ca o veste tristă din capătul apelor. Ochii lui moș Fanta luminară în negura orbitelor. Fermecat de amintiri, începu să spuie:

„Când lumea nu era pustie și soarele răsărea de două ori, fără să apuie vreodată, Fanta-Cella alerga zglobie pe creștetul golfului, mânând caprele din iarba răscoaptă a muchilor în pajiștile grase de la umbra albăstruie a dafinilor. Și nu era lămâie mai galbenă și mai parfumată ca părul ei despletit, nici cicoare mai albastră și mai învoaltă ca ochii ei limpezi și blânzi.

De adormea, caprele îi mângâiau obrajii ș-o trezeau în glasul păsărilor care se certau sub boltele de viță. Privirile i-alunecau pe poteca de argint trasă de soare peste velința mării mișuită de culori.

Petréle, albatrozii și muetele, cu aripi ascuțite, retezeau netezișul apelor, muindu-și gușa, în goana vânatului. Ogrăzile de măslini, pe povârnișul golfului, ca niște petice de fum împrăștiate pe-o pânză verde și înflorită.

Atunci Cella, fără să clipească, dreaptă ca o făclie, cânta. Vorbele ei curgeau ca niște picături de apă ce cad pe marmură. Nu era șir, nici înțeles. Nu ghiceai gând, nici simțire omenească. Și glasul Cellei suia fără căpătâi, repezindu-și dorul, nedeslușit și rece, între mare și cer.”

Cimpoiul, chinuit la subțioara lui moș Fanta, se tânguia ca și cum cineva l-ar fi sugrumat. Sunetele năvăleau afară înghesuite, repezi și jalnice.

— De unde vii, Cella… odor din lumea fără carne, fără ură… de unde vii?

— De unde vin toți și calc pe unde nimeni nu atinge, îmi răspunse ea mângâindu-și iedul grivei, ce-o împungea cu coarnele drepte și țepene.

— Un’ te duci, Cella, unde te duci?
— Dincolo de lume, pe unde nimeni nu mă poate urma.
— Și când te înfunzi în scorburile pietroase nu simți singurătatea ca o durere?

— Nu știu ce e durerea, căci n-am cunoscut plăcerea, nu plâng, Petrél pasăre de mare de culoare albă, cu spatele și aripile cenușii (fr.: le Muetă pescărel (fr.: la mouette).

căci n-am râs niciodată. Păsările Sân-Petrului aleargă, despică vânturile, și pe senin și pe furtună același glas au, aceeași fire… întreabă-le pe ele de sunt fericite ori nu.

— Dar spune-mi, Cella, când noaptea se-ngână cu ziua, n-ai simțit focul inimii aprinzându-ți obrajii? Și n-ai întins brațele goale după închipuirile minții?

— Cine m-a întristat, ca să fiu mângâiată? Cine m-a mângâiat, ca să-l pot dori? Și de ce să mă mângâie? Și de ce să doresc? Mi-e destul ce văd, ce aud, ce înțeleg, ce mă-mpresoară. Iasomia bălsămează aerul cu miros de faguri albi; soarele, în zori, șerpuiește munții Triestului cu chenare de rubin, iar la amiezi sparge și risipește curcubeie care se mișcă în fiece creț al mării. Iată dorul și dragostea mea!

— Cella, dacă nici pirat, nici pescar, nici păstor nu ți-a înduioșat inima, pe cine chemi când cânți?… De ce cânți?

— Cânt că mi s-a dat glas, cum privesc că am ochi. Marea de ce-și cântă povestea ei? Greierii de ce chirăie când noaptea învăluie pământul?

— Cella, tu mă privești pierdută gândurilor, ca ruinele Servolo care privesc nepăsătoare peste tot întinsul Istriei. Dar de-ai ghici, din ochii mei, câte nopți le-am făcut zile, poate te-ai îndupleca să unești iezii tăi cu mrejele mele. Și n-ar fi ciută nedoborâtă, n-ar fi vânt nebiruit, gândindu-mă cum mă aștepți în pragul casei noastre…

„Și când și-a plecat, la sărutările mele, capul înecat în mătasea părului, fiorii îi cutreierară trupul și broboane calde licăriră în genele ei tremurătoare.”

— Cine iubește nu mai moare…

„Nopțile nu întunecau lumina inimii. Fericirea adormise pe perna pe care Cella își odihnea capul. Sub ochii mei priveam necontenit înțelesul vieții. Cerul mi se părea aproape ca un tavan Vechi cartier în orașul Triest.

azuriu; podoaba grădinilor din Miramare, ca un vis de care ne apropiam; viața, ca o veșcnicie”…

„Într-o zi pluteam spre Triest. Despicam marea cu lopețile, îmi băteam joc de zborul goelandului. Și mă fierbea dorul de-a împărtăși lumii că la umbra dafinilor, pe unde ațipeam mângâind pletele Cellei, nu e zi și nu e noapte ca orice zi și orice noapte, ci traiul zâmbet din stele ș-o simțire din alte lumi. Aș fi murit de fericire dacă aș fi închis numai în mine aceea ce toate inimile la un loc n-ar fi putut cuprinde.”

„O, de ce vânturile nu mă dete rechinilor! Viața n-ar fi murit, căci, adormind pe talazuri ca pe-un pat moale, cea din urmă tresărire a dragostei ar fi călătorit veșnic, ca o fâșie de lumină ce colindă tot infinitul, fără să se stingă vreodată”.

— Aduceți Chianti , roșu ca sângele! Turnați Barolo ce fierbe ca patima! strigară prietenii când sării în mijlocul lor.

„Ș-am băut, printre fiascuri și femei desfrânate, până când farul Triestului ș-a aruncat lumina, ca o limbă de aur, peste valurile întunecate ale golfului.

Când mă întorceam spre casă, o noapte posomorâtă înghițise lumina stelelor, ș-o noapte și mai profundă înfășa mintea mea de mai multe ori. Cercai să-mi închipuiesc pe Cella în pragul ușii, și, în creierii mei de plumb, acel chip, la care mă închinam, s-amesteca, dispărea. De-i zăream obrajii rumeni, ochii i se stingeau, de-mi apărea coama aurie, fața i se risipea ca un fum ușurel.

De două ori mânia m-a ridicat în picioare. Am întins brațele, ca să smulg locașul în care m-aștepta fericirea mea și să-l arunc în mijlocul apelor.

Vijelia răscula valurile, negre ca niște dealuri de marmură neagră, desfășurându-le cu furie până le spărgea de maluri, unde-și lăsau, ca niște bale de mânie, spuma lor albă și amară. Vin roșu, spumos, din regiunea viticolă Chianti, Italia. Vin spumos italian.

Și când, mai târziu de miezul nopții, trăsei zăvorul și deschisei ușa, Cella plângea, îngenuncheată la candela Madonei.

— De unde vii? îmi strigă ea, înecându-și suspinele. Ce patimi ți-au stins lumina ochilor?

Și dispăru în întunericul nopții… Alergai. Cercai să străpung întunecimea cu privirile aprinse de durere, dar înghețai locului… Pe Stânca Vultorii se ridică, în mijlocul nopții, un sul alburiu, și glasul Cellei s-amestecă în vuietul mării…

— Fanta! Fanta! cine iubește nu mai moare! Apoi un zgomot de trup omenesc care cade și se amestecă în furia valurilor.”

„A doua zi, târându-mă până la Stânca Vultorii, marea era netedă ca o oglindă. Nici o cută, nici un cerc nu-mi arăta mormântul fericirii de ieri.

Marinari, voi, care biruiți vijeliile, fugiți departe de Triest. Despicați munții și vârâți în pântecele lor odorul zilelor voastre. Numai acolo omul apelor ar scăpa de omul orașelor!”

Moș Fanta tăcu. Sprâncenele i-acoperiră ochii. Pescarii șoptiră, făcându-și cruce: „E nebun, sărmanul, e nebun!” Bătrânul plecă. Își umflă cimpoiul și, după o tânguire de sunete ascuțite care îți tăiau auzul ca un ferăstrău subțire, mormăi, în tăcerea apusului:

„Când lumea nu era pustie și soarele răsărea de două ori fără să apuie vreodată, Fanta-Cella alerga, zglobie, pe creștetul golfului, mânându-și caprele din iarba răscoaptă a muchielor în pajiștile grase de la umbra albăstrie a dafinilor… Și nu era lămâie mai galbenă și mai parfumată ca părul ei despletit, nici cicoare mai albastră și mai învoaltă ca ochii ei limpezi și blânzi…”