https://blog.revistaderecenzii.com/

Acum, când ochii ei nu mai privesc,
Când degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănţuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, când nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfârşit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine…

Voi o credeaţi nebună, negreşit,
Când o vedeaţi mereu, fără-ncetare,
Cu sânul gol, cu părul despletit,
Cântând pe uliţi veşnica-i cântare…

Dar adevăru-i altul şi mă tem
Să vi-l mai spun acum, când e zadarnic…
Fata purta cu vioara un blestem!
Şi ce blestem – sălbatic şi amarnic!

Căci tatăl ei, un jidov scund, urât,
Murind, îi hărăzise într-o seară,
Să nu trăiască după el decât
Atâta timp cât va cânta la vioară!

De-aceea, zi de zi, până-n amurg,
Pe străzi, prin pieţe, dornică de viaţă,
Cânta din răsputeri în vechiul burg,
Cânta prin soare, viscole sau ceaţă…

De-aceea alerga necontenit,
Mergea mereu cu vioara sub bărbie,
Îşi aiura descântecul smintit,
Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie!

Dar într-o noapte, de prea mult cântat,
Deodată toate corzile plesniră!
Un vaier scurt şi-un ţipăt încleştat
În cerul pulmburiu se-ncolăciră!…

Atunci, cu ochii mari, înspăimântaţi,
Din părul blond îşi smulse patru fire…
Şi voi râdeaţi, nebunilor! Râdeaţi!
Fecioara însă, ea cânta-n neştire…

Ce cântec pur şi nemaiauzit!
N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune!
Dar prea mult timp, pe lemnul istovit
Nu dăinuiră nici aceste strune…

Nici ele nu putură, prin alei,
Să-i prelungească marea agonie…
Şi-acum fecioara doarme-n racla ei
Ca o vioară frântă în cutie!

Sursa: https://poetii-nostri.ro/radu-stanca-fata-cu-vioara-poezie-id-10260/