https://blog.revistaderecenzii.com/

Copiii cutreierau voioși via părăginită. Un șir, ținându-se cu amândouă mâinile de mijloc, se încolăcea, strigând de frică să nu-i înhațe „mama-gaia”. Fetele începuseră „de-a ulciorul”. — Cum dai ulciorul?
— Cum îl vezi,cu ochii verzi,ș-o lingură de păsat,să nu zacă de vărsat.

Sub castani, oamenii stau de vorbă. Numai moș Doroftei judecă cel din urmă clondir și-l stoarce, picătură cu picătură.

— Așa să se scurgă ochii fetelor după mine.
— Ei, aș! ți-ai trăit traiul, ți-ai păpat mălaiul, zise una dintre femei. Mai bine ne-ai spune câte ceva, da mai altfel, nu ca nea Tămădueanu.

— Hai să spunem ghicitori, zise Doroftei, începând a cânta, legănând capul, cam fără voie, aci pe-un umăr, aci pe celalt.

Și lumea se grăbi a-i da de nimic ghicitorile lui.
— Bulgăraș de aur, joacă pe piele de taur?
— Soarele.
— Nuia vâjâia, ocolii țara cu ea?
— Gândul.
— Șervet vărgat, pe Dunăre aruncat?
— Șarpele.
— Minți, moțato!
— Curcubeul.
— Ei, așa, așa mai merge.
— Sus copaie, jos copaie, la mijloc carne de oaie?
— Scoica.
— Hudurabaie-baie, bună de bătaie?
— Toba.
— Ce e mic, mititel, își îndreaptă Vodă hainele pentru el?
— Puricele.
— Eh! grăi moș Doroftei cam supărat, am să v-astup cloanța la toate. Ghiciți acuma, de vă taie capul, de nu, să-l tăieți voi pe el:Din pulpă născută,pe claie aruncată,de vultur răpită,de babă robită,la domnie-ajunsă,de țigancă tunsă:călugăraș mă făcui.

Ce să fie? Ce să fie? Toți se uitau lung unii la alții. Cei mai pricepuți se codiră la răspuns. Vedeau ei că nu e glumă cu tata Doroftei. Tot bătrânii știu mai multe, nici vorbă. Câteva fete mari, necăjite de râsul lui Doroftei, cercară s-o brodească cum le-o trăsni prin cap.

— Nu e nunta? întrebă una din ele.
— Tu o să te călugărești după ce te-oi mărita, zise râzând Doroftei, și-și șterse fața de sudoare.

— Ba e curat „minciuna”, zise alta.
— Minți tu, fără să vrei, c-așa fac proastele. Tu n-o să te măriți decât când te-oi lua eu.

Așa-i spuse ăsteia tata Doroftei, și-o mângâie pe sub bărbie, că nu era tocmai o glumă dulce, mai ales pentru o fată mare, frumoasă, harnică și cu zestre.

— Ei, să vă deslușesc tot eu, că tot eu de nu v-oi desluși. Și nu e de mirare, urmă Doroftei, că pe când vă nășteați voi, eu însuram flăcăi, măritam fete, beam o butie, luam o casă în spinare, atingeam cerul cu deștul și țineam douăzeci ca voi la subțioară, treizeci în brâu și-o sută în sân. Iacă, e un basm cu ghicitoare vorba mea și, de vreți, am să vi-l spun, dacă mi-o face poala căpătâi o fată frumoasă.

— Mai e vorbă? Vrem, vrem!
— Uite, vin’ la mine.
— Ba la mine!
— Ba la mine, că-ți caut în cap!
— Ba la mine, că-ți aduc apă de la „Susana” șă-ți fac o turtă cât toate zilele.

Așa îl rugară fetele pe bătrân, întinzându-l toate de mânecă. Doroftei își plecă capul în poala Marichei și începu să povestească.

„Pe vremea când se înnodau iepurii de coadă și iepuroaicele își spălau mustățile în vârful stejarilor, în nu se știe ce parte de loc, o babă și-un unchiaș îmbătrâniseră fără să aibă copil.

Bani aveau, bucate aveau, cirezi de boi și herghelii sumedenie. Unde zgâriau pământul, scoteau galbenul, că nici nu mai știau ce să-și mai facă capului de atâta avuție.

Într-o zi, baba trânti de la gură lingura cu zeamă și aduse vorba așa:

— Da’ bine, bărbate, ce ne folosește nouă, unor bătrâni, atâta bogăție? Mai bine am fi săraci lipiți, fără petic de cămașă în spinare. Barem atunci ne-am trudi pentru gură. Dar așa, bogați, putrezi de bani, și să n-avem noi un copil măcar care să ne zică „tată” și „mamă” și să ne închidă ochii când o fi să ne ducem?…

— Lasă, femeie, grăi unchiașul, nu te mai amărî, că o da Dumnezeu să dobândim și noi unul… Cine știe… Minunile de-aia sunt minuni…

— Aida-de, dacă n-a dat Dumnezeu până acum, nu mai dă de-aci înainte. Mai bine ar fi s-o ștergi mâine din revărsatul zorilor la Sfânta Vineri, milostiva, că așa am visat eu ast-noapte.

— Bine, mătușă, bine, m-oi duce pân’ la sfârșitul pământului, numai s-avem și noi un copilaș care să ne râdă și să ne plângă în casă, că mă topesc și eu ca și tine de-atâta pustietate.

A doua zi unchiașul se sculă cu noaptea în cap. Puse șaua pe Murga, o înstrună bine, încălecă și o șterse, luându-și rămas bun de la babă.

Și merse, merse, și trecu ape limpezi și felurite, care aci curgeau drept, două-două, ca urmele carului, aci se răsfirau și se rotocoleau pe după dealuri, pierzându-se unele spre răsărit, altele spre apus.

Și lăsă în urma lui împărăția florilor, a păsărilor și a piticilor, unde cei mai mari sunt cei mai mici. Și tocmai când se gândea că lumea de-acolo încolo n-o să mai fie ca lumea, iar dete peste oameni ca și dânsul.

— Un’te’ci, moșule? îl întrebară nouă frați, tot unul și unul, care se trudeau la arătură cu nouă boi cu coarnele aurite.

— Mă duc, taică, să-ntreb pe Sfânta Vineri ce să mă fac eu. Că mi-a dat Dumnezeu de toate, numai copii nu, și mai bine mi le lua pe toate și-mi dăruia un copil.

— Moșule, să spui și de noi că întindem de dimineață până seara, cu nouă boi, și brazdă tot nu facem. Se înfige fierul plugului adânc și spintecă în sus, apoi alunecă pe deasupra țelinei ca un călcâi pe gheață. Moșule, da’ să nu uiți!

— Bine, tată, bine. Mai merse ce mai merse, și întilni un flăcău, voinic, să fi spart pietre-n pumni. Și cât era de namilă și de rumen, sta despuiat și lungit pe-o rogojină la umbra bălăriilor.

Cum văzu pe bătrân, vru să îndruge ceva, și cum deschise gura, gura — clanț, falcă pe falcă. La urma urmelor, se frecă bine la ochi, căscă zdravăn, de i se văzu omușorul și, clefetind buimăcit de câteva ori, izbuti să spuie, mai mult pe nas:

— Aba… Moșule… Încotro?… Un’te’ci pe-așa zăpuseală?…
— Iacă, taică, sa întreb și eu pe Sfânta Vineri ceva de mine și de mătușa mea.

— Că ce bine ai face s-o întrebi și de mine. Zac… gol pușcă… numai c-o rogojină… aci sub mine… aci-n spinare.

Și căscă, din căscat în căscat, până-l trecură lacrimile. Și-i căzu capul pe spate și începu să horcănească parcă n-ar fi dormit de când lumea.

Și tot așa gonind goană de voinic la vreme de bătrânețe, nemaițiind socoteala zilelor ș-a săptămânilor, sosi la un deal nalt, cu fân ca mătasea de moale și cu flori să le fi cules de-a încălarele. După ce sui dealul, dete peste o apă întinsă, liniștită și sclipitoare ca o oglindă, din mijlocul căreia se ridică un glas ca de om:

— Moșule, moșule, nu trece așa trecător, ci spune și de mine, acolo unde te duci, că lată sunt, limpede sunt, adâncă sunt, și pește tot nu fac.

Mai apoi, un păr verde și frumos:
— Moșule, să spui și de mine, că nalt sunt, frumos sunt, că înverzesc, înfloresc și mă scutur, și pere tot nu fac.

La urma urmelor, din fundul unei fântâni:
— Moșule, de-ai simți și foc în cerul gurii, să nu te pleci la izvorul meu. M-ai blestema și tu ca toți care au trecut pe lângă mine. Mai bine ți-ai căta de drum și-ai întreba pe Sfânta Vineri, milostiva, că de ce izvorul meu, limpede ca roua și rece ca gheața, codește gura călătorilor și pleacă toți bombănind: „Mai bine am fi băut dintr-o mocirlă, zvânta-ți-ar Dumnezeu apele tale amare și spurcate!”

Abia când i se mai ținea viața într-un fir de păr, ajunse unchiașul la poarta de argint a Sfintei Vineri. Și cum se apropie de ea, Murga se trase înapoi spăimântată de-așa mândrețe, c-o fi având dobitocul abur în loc de suflet, dar văzul e tot văz.

Peste porți, mai dincolo de ele, un palat în lumini de toate fețele, că nici penele de pasăre măiastră, nici noaptea cu spuzeala de stele, nici zorile cu revărsatul lor, nici curcubeiele n-ar fi întrecut acest palat, minunea minunilor.

În pragul porții bâzâia o albină, care se roti o dată și trecu în pasăre, se roti a doua oară și se prefăcu într-o ciută, se roti a treia oară și se prefăcu într-o fecioară albă ca laptele, cu părul ca un abur auriu.

— Intră, îi zise ea, intră, că trebuie să fii om bun, altfel, fără să vreau, m-aș fi prefăcut într-o cățelușă c-un dinte de fier și cu altul de oțel și te-aș fi făcut praf și fărâme.

Sfânta Vineri, după ce ospătă bine pe unchiaș, îi dete trei mere de aur și-i zise:

— Iacă, moșule, merele să le mănânce baba, iar cojile să le dai Murgii, și vi se va împlini dorința, că știu ce vânturi te-au adus pe la mine.

Unchiașul îi sărută poala și se șterse cu o cută pe la ochi, îi sărută mâna dreaptă, i-o puse la frunte, apoi o întrebă și de ce întâlnise în drum. Și Sfânta Vineri îi răspunse ce se cuvenea fiecăruia. Moșul, nemaiputând de bucurie, întoarse Murga și o luă spre casă. Când zări fântâna, fântâna, de departe, îl întrebă:

— Moșule, da’ de mine ce-a zis?
— Că până nu ți-i scoate comoara de argint de lângă izvor, apă bună n-ai să ai.

— Moșicule, fă bine și pune mâna pe-o cazma și scoate-mi pustia de comoară.

Unchiașul ușură fântâna. Sorbi o gură de apă limpede, rece și bună, și luă o desagă cu bani și plecă.

Merse ce merse, și zări părul. Nici nu-l zărise bine, și părul începu să strige:

— Moșule, de mine ce-a zis? Moșule, de mine ce-a zis?
— Că până nu ți-i scoate comoara de galbeni de la rădăcină, pere n-ai să legi în vecii vecilor.

— Taică moșule, pune mâna pe cazma și îndură-te de mine. Moșul, cioc-boc, până dădu de buzele cazanului. Și când îl scoase de-o șchioapă, părul înflori. Când îl scoase de două palme, părul se scutură. Iar de-l scoase pe de-a întregul, părul legă pere care crescură cât pumnul, se pârguiră și se coapseră galbene-ceară.

Unchiașul mâncă o pară dulce ca mierea, umplu cealaltă desagă cu galbeni și plecă.

Când dete la apa adâncă, limpede și lucie ca o oglindă, din mijlocul ei se ridică un glas jalnic:

— Moșule, da’ de mine ce-a zis? Moșu tăcu.
— Moșule, moșule, da’ de mine ce-a zis? Moșu tăcu. Și tocmai din vârful dealului, se întoarse și strigă, dând vânt Murgii:

— A zis că până nu-i îneca om, pește n-ai să faci. Și apa să repezi năprasnic, să-l soarbă, și mai multe nu. Dar abia ajunse să umezească creștetul dealului, și se prăvăli clocotind iar în matca ei, strigând de băgase spaima în moșul, care gonea năuc.

— Ah! hodorog șiret, căci n-am știut! Întâi pe tine te-aș fi răpus! Unchiașul nu se opri decât lângă namila de voinic despuiat, care sforăia dus, întins pe rogojină.

— Hei, voinice, cică ți-o fi de-atâta somn! Sfânta Vineri mi-a spus că, de nu vei munci, n-ai să rămâi nici cu rogojina aia de sub tine.

Leneșul se învârti pe partea cealaltă, crăpă ochii, căscă de trei ori în șir și bombăni amețit:

— Cată-ți de drum, că de n-ar fi să mă scol în picioare, ți-aș arăta eu… Apoi așa leac de sărăcie știam și eu… Și închise ochii și ațipi șoptind: Uf! da’ multă vorbă!

Și dădu Dumnezeu un soare de frigea pământul și asudau pietrele. Unchiașul mâna, mâna. Și calea nu se mai isprăvea. Și foamea îl leșuia. Și setea îl ardea. Tocmai acum înțelese că el călcase în gura lăcomiei. În loc de apă din fântână, luase arginți, în loc de pere din păr, luase galbeni.

— Stăpâne, n-o mai duc, dă-mi ceva pe cerul gurii, zise Murga. Unchiașul, nemaiavând încotro, scoase un măr de la Sfânta Vineri, îl mâncă, iar cojile le dete Murgei.

Mai merse ce mai merse, și abia se mai ținea pe șa, și Murga abia se mai ținea pe picioare.

— Ștai, zise moșul, oi spune mătușii că numai un măr mi-a dat Milostiva. Și mâncă și pe-al doilea.

Dar de ce mânca, de ce foamea creștea și merele i se păreau mai bune. La urma urmelor, își dădu el un pumn în cap, dar mâncă și pe-al treilea măr.

Cât înghiți cea de pe urma felie, îl apucară căldurile și rămase greu în pulpa piciorului drept.

Pulpa creștea, Murga se umfla (apucase și ea din cojile merelor) și drum mai era.

Când întâlni pe cei nouă frați, care trosneau cu biciul în spinarea boilor, și brazdă nu mai spărgeau, le grăi, ținându-și drumul:

— Mi-a zis Sfânta, oameni buni, că până nu veți dejuga pe muma ălor opt boi, brazdă n-o să trageți, că omenie fară hărnicie se mai poate, dar hărnicie fară omenie, ba.

Ajungând unchiașul acasă — abia târându-și piciorul — spuse babei tot, din fir până în ață. Și plânse baba ce plânse, apoi se-mbună, că tot o să aibă un copil, fie și din pulpa moșului.

Pe unchiaș îl apucă facerea în mijlocul câmpului. Când îi plesni pulpa în două, sări din icrele lui o fată cu părul de aur, ce strălucea ca soarele, și mirosea ca sulfina, și tremura ca brebeneii ciufuliți de vânt, și zicea c-un glas dulce de te topea: „Tată, mi-e frig!” Unchiașul, zăpăcit, o culcă într-o căpiță de fân și alergă să-i aducă un zăbun moale ca s-o înfașe. Dar n-apucă să se întoarcă, și un vultur, din albastrul cerului, își strânse aripile și căzu glonț pe căpiță, răpi fata și se pierdu în zarea de la răsărit.

Departe, departe, vulturul i-a clădit un cuib de puf în vârful unei sălcii pletoase ce se oglindea într-un pârâu argintiu. Vântul s-o răcorească, salcia s-o legene și pârâul s-o descânte.

Așa crescu fata până se făcu mare. Că „tata vultur” îi aducea câte-n lună și-n soare, sângele murelor, mustul strugurilor, mierea albinelor și miresmele florilor.

Într-o zi veni de la împărăția vecină o slugă domnească să adape, sub salcie, pe bidiviul împăratului. Calul plecă nările la pârâu și începu să sforăie și să arunce bulgării de sub copite. Auzind aceasta, împăratul trase o ceartă robului și-l trimise iarăși la pârâu cu calul de căpăstru.

— Uite-te bine, prostule, c-o fi văzut calul ceva, nu se sperie el de florile mărului…

N-apucă să plece, și se și întoarse, spunând împăratului că în apă se vede chipul unei fete cu părul de aur, așa de frumoasă, că la soare te poți uita, dar la dânsa ba.

Împăratului pe loc îi rămni inima. Adună pe toți ai curții, ca să vadă cum să aducă în palat așa minune. Dintre toți ieși o țigancă, bătrână, zbârcită și urâtă, și vorbi așa:

— Luminate împărate, să-mi dai un car cu boi, niște pirostrii, o cremene cu amnar, o tingire, mălai, sită, pește sărat ș-o ploscă cu vin vechi, și ți-o aduc eu cum nici că te-ai gândi.

— Dați-i ce cere, zise împăratul. Dihania bătrână opri carul sub salcie și începu să se văicărească, de hoață ce era.

— Vaaai! vai! Păcatele mele… Că mult mi-e foame… Și pustiii de ochi m-au lăsat. Cum să fac eu mămăligă! Vaaai! vai !

Și puse câteva găteje și dădu s-aprindă iasca, dar izbi cu amnarul în unghii.

— Nu așa, mamă, zise fata din salcie, făcându-i-se milă.

— Da’… cuuum, mamă?… Nuuu văd, mamă… Că m-au lăăsat pustiii de ochi…

Și pirostriile le puse cu picioarele în sus, căldarea o răsturnă cu gura în jos, mălaiul îl turnă alături de sită.

— Nu așa, mamă, nu așa, zise fata cu părul de aur.
— Da’… cuuum, mamă?… Nuuu văd, nu văd… Dăă-te jos, mamă… Fiiie-ți milă de-o biată bătrână… făără ochi… făără vedere…

Fata se dete jos din salcie. Aprinse focul. Puse de mămăligă și-i întinse masa.

— Ține-mi de urât, bunico, zise dihania, și gustă și dumneata, cucoană bună și blajină, din peștele meu.

Fata o ascultă și mâncă cu poftă pește sărat. I se făcu sete. Baba îi întinse un pahar de vin, două, trei, până o ameți ș-o culcă în poală, să-i caute în cap, „c-așaaa se cade la cucoanele mari”.

Pe biata fată o fură somnul și adormi tun. Bahnița o puse în car și, bătând să omoare boii, o aduse la tronul împărăției.

Când se deșteptă fata, plânse ce plânse, până ce se mângâie, că împăratul o îmbrăcă în mătăsării, o plimbă în calești și-i făcu toate voile.

Dar n-apucă nici să aibă un cucon, și, într-o zi, o altă haină de cioară se furișă pe lângă ea și-i șopti în ureche:

— Măria-ta, măria-ta, o să naști un copil mut și orb, că te-a fermecat țiganca care te-a robit. Vino cu mine în grădină, să te descânt.

Împărăteasa se înduplecă. Ce făcu, ce drese, țiganca o adormi cu capul în poala ei. O tunse frumușel de podoaba părului, se tunse și pe ea de părul ei de porc și, cum își puse acele cosițe, ca niște beteli de aur, pe loc se și prinseră, ș-o șterse p-aci încolo. Iar împărăteasa rămase cu capul pe iarbă.

Când se deșteptă și se văzu tunsă, plânse până ameți și plecă pe drum, încotro or duce-o picioarele.

Când își văzu împăratul prămatia de împărăteasă, neagră tăciune, spaima copiilor, crezu c-a pârlit-o soarele, după cum spunea ea, că n-avea ce să-și facă capului văzând-o cu pletele de aur.

Împărăteasa adevărată luase lumea în cap. Pe drum întâlni un călugăraș, îi dădu veșmintele ei și îi luă rasa și caucul lui. Plecă înainte și ajunse la stâna împărăției. Acolo, la un foc cu vâlvătăi, baciul și ciobanii spuneau ghicitori, care de care mai împelițate.

— Ia spune și sfinția-ta una, părinte călugăraș, îi zise baciul.
— Să spun, de ce nu, dar ghicitoarea mea e cu legătură mare. Dacă veți ghici-o, să-mi luați rasa și caucul, dacă nu, să vă iau eu turmele de oi.

— Bine, răspunseră ciobanii. Călugărașul deschise gura și zise:— Din pulpă născută,pe claie-aruncată,de vultur răpită,de baba robită,la domnie-ajunsă,de țigancă tunsă,călugăraș mă făcui.

O fi tunsă… O fi rasă… Că hâr… Că mâr… Ciobanii nu ghiciră, și călugărul le luă turmele de oi și-i lăsă cu buzele umflate.

Călugărul merse ce merse și ajunse la cirezile și la hergheliile împărătești, și iar se legă cu ghicitoarea și luă și cirezile, și hergheliile. Și porni mai departe.

Atunci, dădură năvală ciobanii, văcarii și herghelegiii la împăratul și-i spuse că un călugăr, frumos de pică, c-o ghicitoare, le-a luat turmele, cirezile și hergheliile, ș-a pornit cu ele, tânguind mai mult ca o femeie decât ca un călugăr.

Pe loc împăratul porunci la doi cetași să întoarcă călugărul din cale, ca să-i spuie și lui ghicitoarea pe care nimeni nu putu s-o dovedească.

Când se înfățișă călugărul, toți rămaseră înmărmuriți de frumusețea lui și se uitau lung, dându-și ghiesuri:

— Da’ unde-i sunt mustățile?
— Da’ n-are barbă?
— Uh! ce ochi!
— Păcat că e prea gros!
— Păcat că e călugăr!
— Ei, rogu-te, părinte călugăraș, zise împăratul, și nu-și mai lua ochii de la el, ia spune-ne și nouă ghicitoarea cu care ne-ai luat avuțiile. Călugărul începu:— Din pulpă născută,pe claie-aruncată,de vultur răpită,de baba robită,la domnie-ajunsă,de țigancă tunsă,călugăraș mă facui.

— Cum? cum? Mai zi o dată.
— Dă-l încolo de hoțoman! Ce te uiți în gura unui șiret… zise cioara de împărăteasă, albind ochii în cap. Împăratul îi întoarse spatele supărat, și iar la călugăr:

— Mai spune, tată, mai spune o dată ghicitoarea. Părintele călugăraș mai spuse o dată ghicitoarea și, pipăindu-se cu binișorul la cingătoare, începu să cânte:— Copilașul mamei,dormi și nu mai plânge,că rasa nu strânge;că rasa-i de jalenu pentru matale;caucul nu-i greupentru capul tău,nici pentru al meu…

Așa cântă și-și azvârli caucul din cap, iar din creștetul capului pân’ la brâu se desfăcură valurile de păr mai strălucitoare ca lumina soarelui.

Împăratul își cunoscu pe adevărata lui împărăteasă, îi dădu în genunchi și-i plânse pe iminei.

Dar ca o fiară se răsuci pe loc și, umflând pe cioara haină, care se gogoțase pe tronul împărăției, porunci ca iataganele s-o hărtănească, găilor s-o dăruiască și vântului s-o risipească.

Și încălecai pe-o șa și vă spusei d-voastră așa. Și încălecai pe-o…”

— Ho! Ho! oprea la basma, tată Doroftei, că mai sunt p-acilea și fete mari, zise Țuguia. Șade rău. Nu fi slobod la gură. Aici nu e cumetrie cu chef și cu lăutari.

— Aide, treacă-meargă ș-asta de la mine, mormăi Doroftei, să isprăvesc fără isprăvit, deși mă ciupește gluma de limbă parc-aș fi luat în gură un furnecai întreg.

— Tată Doroftei, dar baba și unchiașul, dar vulturul ce s-au făcut? întrebă un copilandru care ascultase pitulat după Marica.

— Aci fuseși, ciufule? răspunse bătrânul. Nu mai poți după povești și basme; copiii se joacă, și tu pândești vorba cu urechile ciulite. O să visezi la noapte și iar o să deștepți pe mă-ta din somn. Dar cine poate să răspundă la ce întrebi tu? O să ajungi rău, că prea vrei să știi multe! Așa e basmul. Baba, moșul și vulturul or fi crăpat de dor, și pace bună!

— Mamă, mi-e foame, hai acasă, zise un alt copil, ca de patru ani, și se plecă la urechea mă-sei și-i șopti încetinel.

— Ce ți-a spus, mamă Floare, spune drept! întrebară câteva fete mari, râzând să se prăpădească.

— Uite, băiat mare, și cere țâță, ați mai pomenit una ca asta?…
— Bravo! nu ți-e rușine, flăcău de însurat, și adormi cu botul în sânul mă-tei.

— La școală, nu la țâță! Nu ți-e rușine!
— Să-ți pui sabur, zise Doroftei.

— Am pus și l-a spălat, răspunse Floarea. Iar copilul, rușinat, fugea plângând spre casă, ne-ndrăznind să se mai uite îndărăt.

Scăpătase soarele. Adierea clătina frunzele castanilor. Copiii, aprinși la față de zbenguială, se adunau unul câte unul, lăudându-se fiecare că pe el nu l-a luat „mama-gaia”, pe el nu l-a tăiat „hâra” și nu l-a făcut porcar, că nimeni n-a fost mai grozav ca el în tot jirul.

În depărtare se-auzeau pocnete de bice. Erau grânarii. Sărbătoarea i-apucase pe drumuri.

Se sculară cu toții de la umbra castanilor ș-o porniră în cârduri spre casă. Bărbații, tăcuți, gândindu-se pe-a doua zi. Femeile vorbeau de leacuri.

— Aș! Untul de sunătoare nu e așa de bun pentru bube, tăieturi și zgaibe ca pătlagina.

— Foile de leandru, oricât le-ai fierbe în apă sărată, tot mai bună e țintaura pentru friguri.

— Socul, macul, salcâmul și coada-șoricelului sunt pentru tuse.
— Pânza de păiajene dezumflă obrinteala.
— Aș! orce umflătură e mai bine s-o moi, s-o răsufli cu abureală de bozii, cu ceapă coaptă și cu oblojeli de lipan.

— Pe Ancuța, gropăreasa, a aruncat-o în apă rece, și parcă i-a luat cu mâna lungoarea.

— Cătană și-a descântat dălacul, și l-a stropit cu apă ne-ncepută, fermecată de vestita Trandafiră, și degeaba, a trebuit sa se ardă cu o muchie de bardă înroșită, altfel nu scăpa.

Așa mergeau agale, spunând fiecare ce-o tăia capul. Și sănătate, mulțumire, veselie.

A doua zi le aștepta lucrul, de dimineața până seara, și ele îl așteptau cu drag.

Copiii zburdalnici goneau înainte, cântând, fluierând și aruncând cu bulgări „care mai departe”. Cei cu praștia și-ascultau piatra cum piuia, ca un glonț scăpat din carabină. Începuse a însera.

Găinușele bâzâiau, zburând greoaie, și copilele alergau după ele să le prindă cu șorțul. Licuricii și-aprindeau scânteile de argint.

Și acea liniște adâncă, întinsă peste toată mahalaua, aui de țipetele copiilor când zăriră primul liliac care gonea, cotiș, de-a lungul ulițelor.

Cu toții începură să azvârle căciulile în vânt, cântând:— Liliac, liliac,trage noaptea la conac!din cloponița bătrânăhop o data! hop de două,pân’ la nouă…Liliecii dacă scapăsub căciulă fac calpacă.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-atunci tot să fi trecut cincisprezece ani, și pe-aceeași streaje am intrat, pe-aceeași cărare m-am strecurat, și n-am mai văzut mândrețea de-odinioară…