https://blog.revistaderecenzii.com/

Junele Victor, abia ieșit din școli, cu capul plin de visuri și inima plină de dor, se afla într-o frumoasă zi din mai într-un loc ce se numește Brădățelul. Brădățelul este o grădină ieșită din sânul naturei în care nimic n-a lucrat mâna omenească, este un colțișor uitat, necunoscut în țara noastră, pe care călătorul nu-l vizitează, pe care poeții nu l-au cântat încă, dar care nu încetează a fi mai puțin desfătător decât toate acele locuri ce au inspirat pănă acuma lira barzilor noștri naționali.

Brădățelul are acea însușire rară, că ori de câte ori îl vei vizita, întipăririle ce-ți lasă sunt tot atât de vii, ca și cum l-ai vizita pentru întăia oară.

El vorbește nu numai ochilor, ci și sufletului. Închipuiți-vă în mijlocul unei păduri întinse un lac limpede în care se văd jucându-se păstrăvii; apoi cascade și izvoare la fiecare pas, un mușchi răcoros care se întinde ca un covor verde pe pământ: piscuri cu figuri capricioase; într-un cuvânt, tot ce poate natura produce mai frumos, mai drăgălaș adunat într-un singur loc, ca și cum Dumnezeu ar fi voit să facă din Brădățel un mic paradis pământesc.

Când vii acolo, o dulce simțire te cuprinde la vederea acestei naturi ce pare a fi îmbrăcată în hainele ei de sărbătoare și, multă, multă vreme după ce ai părăsit acest loc încântat, îți rămâne încă întipărită în inimă tăcerea misterioasă a Brădățelului.

Victor era la umbra unui stejar bătrân, pe vârful unui delișor de unde domina toată întinderea Brădățelului și acolo, răsturnat pe iarbă, gândea, dar nu știa singur la ce gândea; simțea în sine niște aspirări tainice care-l îndepărtau de lumea reală; dorea ceva, dar acest ceva era în aer, nehotărât, era un vis plăcut, un dor ce simte omul la vârsta tinereții, când se vede în mijlocul unei naturi frumoase, dar se simte singur în ea!

Pe când se lăsa el astfel legănat de gânduri care-l conduceau pe nesimțite la melancolie, auzi deodată un cântec, o doină!

I se păru un moment că se află în grădina cea încântată a Armidei unde din fiecare frunză iese câte o melodie.

Îndată se îndreptă spre locul de unde venea cântecul, și după câteva momente se văzu în fața unei femei ce ședea pe un trunchi de copac și cânta din fluier acea doină tristă care-l mișcase așa de mult.

Ea era în toată frumuseța vârstei; avea părul auriu, ochii mari, albaștri; hainele sale simple și ușoare destăinuiau formele cele mai regulate; dar pe fața ei se oglindea o neliniște mare interioară, se părea că, astfel cântând, ea se jăluiește pădurilor, că mărturisește naturii dorul său din inimă și, adâncită cum era în executarea cântecului ei, se părea atât de frumoasă acea femeie necunoscută, încât junele nostru rămase uimit, și crezu deodată c-a găsit acel ceva în aer, nehotărât, care surâdea de departe închipuirii sale.

Victor asculta neclintit, de frică să nu întrerupă șirul acelor note dulci ce ieșeau din adâncul sufletului ei. În sfârșit, ea încetă de a cânta; își șterse ochii de lacrămi, se uită împrejur și, când zări un străin înaintea ei, aruncă un țipet.

— Ce voiești, domnule? zise ea cu un glas speriat.

— Nimică, răspunse Victor, doina ta m-a atras aice, am voit să știu cine cântă așa frumos. Nu-ți fie frică de mine. Sunt om bun și nu doresc alta decât să știu cine ești.

— Sunt și eu o sărmană lepădată de părinți; trăiesc cum dă Dumnezeu. N-am alt prieten decât fluierul ista căruia spun câteodată necazurile mele și el le spune la cele văi.

— Dar ești tânără; tu n-ai trăit încă în lume; ce necazuri pot să te apese așa de curând?

— Ei, ce-ți pasă d-tale de necazul meu? D-ta ești, poate, bogat, fericit, și cei ca d-ta nu prea cred nevoilor noastre.

— Te înșeli, copila mea, toți oamenii nu sunt așa. Iată eu sunt unul gata a-ți întinde mâna și a-ți da orice ajutor.

— D-ta? Dar ce folos poți să-mi aduci? Socoți poate că am nevoie de bani? Nu, domnule, eu nu sunt săracă de bani; că n-am ce face cu ei; sunt săracă de noroc! M-am născut într-un ceas rău; ș-acel ceas îl plâng acuma.

— Dar știm și noi, draga mea, că multe sunt care apasă pe un om, căci, dacă de lipsa banilor sufere cineva, sunt altele de care moare. De aceea, nu te sfii de mine. Spune-mi ce ai la inimă! Nu știi tu că o durere s-alină dac-o spui unui prieten care te-ascultă ș-o împărțește cu tine?

Atunci ea aruncă asupra lui Victor un ochi pătrunzător; păru un moment a nu se încrede în el, dar, naivă ca toate naturile cele drepte, își recăpătă îndată încrederea, se apropie de el și cu o căutătură nespusă, apucându-l de mână, îi zise încetișor:

— Iubesc și sunt nenorocită!

Apoi sfâșiată, obosită întocmai ca floarea ce se îndoaie de furtună, ea plecă capul pănă ce-l culcă pe umărul lui Victor, și el simți atuncea căldura răsuflării sale, simți bătaia răpede a inimii ei, și într-atâta se îmbătase sufletul său văzând în brațe-i acea ființă răpitoare, încât uită Brădățelul cu toți munții și cascadele lui, uită chiar durerile junei fete, căci în pieptu-i se dezvălea un rai plin de iluziuni și de amor, căci astă dată ținea de mână acel vis aurit către care atât de des se înălța sufletul său.

Însă, vai, visul fu scurt. Iute ca fulgerul, Victor se izbi cap în cap cu realitatea și, când se deșteptă, văzu între el și juna fată un întreg abis, toată nemărginirea unui amor adânc, dat altuia decât lui.

Juna copilă, retrăgându-se încetinel din brațele necunoscutului ei amic, urmă cu o voce slabă:

— Dacă vrei să știi necazul meu, ascultă:

Eu mă numesc Maria. Sunt fata unui locuitor fruntaș din satul Frăsinenii. El era bogat, avea cirezi, oi multe și mă purta totdeauna cu haine curate. Aveam cordele în cosițe și la gât mărgele; fetele din sat se uitau cam rău la mine, iar flăcăii mă jucau mai mult decât pe ele, fiindcă eram îmbrăcată ca o fată de târg. Era în sat un flăcău Ștefan, nalt și subțirel ca bradul, avea părul negru și niște ochi care ardeau la suflet. Dar era sărac. N-avea altă avere decât inima lui cea bună și fluierul de la brâu. Într-o zi, îmi aduc aminte, am jucat hora mult cu el, ș-așa s-a uitat el la mine, că toată noaptea n-am putut să dorm.

A doua zi m-am dus la biserică să mă rog la Dumnezeu, ca să-mi deie nopți mai bune, și iată că pe pragul bisericii întâlnii tot pe Ștefan, care îmi zise:

— Mario, roagă-te și pentru mine!…

Atunci am simțit picioarele că-mi tremurau sub mine, iute am intrat în biserică; m-am rugat mult, mult, și m-am rugat și pentru el; căci m-a durut în suflet văzându-l așa mâhnit. Dar ce folos că somnul tot nu mi-a venit.

— Sărmană copilă, o întrerupse Victor, tu simțeai pentru întăia oară în inimă acel foc care se numește amor și nu-ți puteai da seama de el.

— Nu știu bine ce simțeam, dar eram neliniștită și slăbeam văzând cu ochii. De ce zilele treceau, de ce dorul mă cuprindea mai tare și un urât mă apăsa. Apoi într-o noapte auzii nu departe de casa noastră o doină din fluier; și era așa de mândră doina aceea, încât mi se păru că stelele o ascultă și văile o îngână, și parcă mă chema, mă chema mereu spre ea, încât, amețită, fărmăcată, mă trezii deodată, fară să vreu, lângă cel ce cânta doina… Era Ștefan!… Iartă-mă, Doamne, dac-am greșit!…

— Tu ești, Mario? mi-a grăit el. O, vino, vino, că de mult te dorește inima mea!

Și m-a luat de mână și m-a strâns la piept și m-a sărutat cu drag pe frunte; iar eu tremuram de mult ce-mi era drag, ș-așa bine mă simțeam răzemată pe brațul lui, c-aș fi voit parcă să mor. Iar el mi-a zis:

— Mario! știi tu una? dac-ai fi tu femeia mea, așa-i că mult bine am trăi împreună? Ți-aș cânta doina din fluier și ți-aș dezmierda părul ist mândru, cât e ziua de mare!… ian gândește-te și tu.

— M-oi duce la tata, i-am răspuns eu, ș-oi cere voia lui, și… bun e Dumnezeu! Așa am șezut împreună, tot vorbind și plănuind, până când a răsărit luna pe ceri. Vorbele lui erau dulci și, cât am stat lângă dânsul, mi s-a părut că lumea-i a mea.

După aceea trei zile de-a rândul am voit să destăinuiesc tatei dragostea mea, dar, de câte ori deschideam gura să-i vorbesc, îmi amorțea glasul în gât. A treia zi, când mi s-a părut a fi mai vesel, am început vorba cu el așa:

— Tată, câți ani am eu?

— Optsprezece ani ai împlinit la Florii.

— Tată, se zice că la 18 ani fetele se mărită… Iaca fata lui moșu Stan s-a măritat.

— Așteaptă, draga mea, ți-a veni și ție rândul.

— Tată, dacă ți-aș spune că am visat astă-noapte ursita mea!

— Mări, ce zici? mi-a răspuns el, uitându-se cam pieziș la mine. Dar cine-i acel făt-logofăt, pe care l-ai visat? Spune-mi numele, să-l cunosc și eu.

— E Ștefan, ciobanul din sat, am zis eu, abia răsuflându-mă, că, de mult ce mi se bătea inima, mă-nădușeam.

— Ștefan! strigă tata, deschizând niște ochi mari. Cum! Ștefan! Pe dânsul vrai să-l iei de bărbat? A îndrăznit el să-ți întoarcă capul; un derbedeu; un om fără căpătăi, care n-are pânea de toate zilele?… O, asta n-a fi niciodată!…Și s-a înfuriat tata așa de tare, că era cât pe ce să mă bată. În zadar m-am rugat, în zadar am plâns și m-am pus în genunchi înaintea lui. Nimic nu l-a putut îndupleca.

— Tu, femeia lui Ștefan! striga el necontenit. De asta te-am făcut pe lume, de asta te-am crescut, ca să te dau acum pe mâna unui venetic fără loc, nici foc! Dar tu ți-ai ieșit din minte, copila mea! Mai degrabă ți-aș frânge gâtul, decât să fii femeia lui Ștefan. El voiește să se îmbogățescă prin tine; el iubește girezile și banii mei, iar nu pe tine, nesocotită ce ești! Ce ai ajunge tu cu el? Să cei de pomană pe la ușile creștinilor, că eu nu ți-aș da decât urgia și blăstămul meu!

Groaza m-a apucat văzând mânia tatei; nu știam ce să fac! Pe de-o parte, Ștefan, pe care-l iubeam; pe de altă parte, tata care mă blăstăma.

Ștefan aștepta răspunsul meu.

Fluierul era semnul de întâlnire. Veni noaptea; auzii fluierul. Dumnezeule! ce să-i spun? Nenorocită, m-am furișat de tata, m-am dus la el, i-am spus tot, tot pănîn sfârșit… și el m-a ascultat fără să se răsufle; era galbăn ca ceara și mânile îi tremurau. Apoi iute s-a întors către mine și mi-a zis:

— N-am dorit bogățiile tată-to, nici le doresc. Aibă parte de ele cu tine împreună! Eu mă duc, rămâi sănătoasă!

O! Atuncea n-am mai putut răbda. Am simțit că se rupe ceva în pieptul meu; am uitat blăstămul tatei; am uitat tot!

— Ștefan, nu mă lăsa! i-am zis ca o nebună. Mă duc și eu cu tine în lumea toată.

Atunci lui Ștefan fața i s-a înveselit și a început să plângă ca un copil.

— Mario, răspunse el, înecându-se în lacrămi… Ai inimă bună… tu știi iubi… să fugim împreună; să fugim… Dumnezeu ne-a ierta, că altfel n-ar fi făcut el să ne iubim așa de tare… Tată-to n-are dreptate… El voiește să te vânză ca o marfă pe bani…Nouă nu ne trebuie avere… Om munci și-om trăi! Eu mă duc la stăpânul meu să mă răfuiesc și să-i dau oile pe samă…Iar mâne sară la miezul nopții, când o cânta cucoșul, să-ți iei merinde în traistă și să fii la stejarul din deal… ș-apoi ce-a da Dumnezeu!…

Așa ne-am despărțit.

A doua zi tata avea fața posomorâtă. Tot întruna ieșea afară din casă și vorbea încetișor cu oamenii care treceau, apoi din când în când auzeam zgomot prin sat. Vedeam vătăjei, dorobanți pe dinaintea ferestrei. Nu știam ce este. Într-un rând l-am întrebat, și el mi-a răspuns că au venit dorobanți să împlinească birul din sat. Aș fi voit să mă duc eu singură să văd ce se petrece, dar tata mă pândea mereu. Ziua mi s-a părut un an. De către sară, obosită, am adormit puțin și am avut un vis grozav, un vis pe care nu l-oi uita în veci.

Am visat că eram mireasă, îmbrăcată în haine albe. Împrejurul meu erau oameni mulți și preoți cu veșminte. Apoi parcă m-am uitat în oglindă, ca să-mi așez beteala pe cap, și… o Dumnezeule! ce-am văzut! mă cutremur și acum când gândesc. Am văzut pe Ștefan mort, mort și curgându-i sânge din piept, iar eu eram la față bătrână, zbârcită și fără dinți în gură. Ce vis! Așa m-am spăriet, că am sărit drept în picioare, și atunci am auzit cucoșul cântând…Era miezul nopții… Tata dormea. Mi-am luat degrabă merinde în traistă, mi-am făcut de trei ori cruce și am ieșit. Afară bătea vântul rece și era întuneric. De nimic nu-mi era teamă, numai visul mă-nfiora în spate. Iute ca gândul, am mers la stejarul din deal. Dar Ștefan nu era.

M-am pus jos și am așteptat.

Așteptat-ai vreodată, domnule? Știi ce-i dorul, când cauți, și nu găsești; când aștepți, și nu vine?

— Nu! dar cel puțin îmi închipuiesc, răspunse junele Victor, care asculta din toate simțirile sale istoria Mariei.

— Ba nu! Trebuie să fi fost ca mine acolo, răzămată de copac cu ochii în întuneric; să fi ascultat ca mine o noapte șuierul vântului; să fi tresărit ca mine la tot zgomotul de frunze; să-ți fi numărat ca mine bătăile inimii în fiecare minută, pentru ca să știi ce va să zică chinul așteptărei. O! Nu e chin mai mare în lume! De-ar fi fost noaptea mai lungă, eu trebuia să mor! A trecut noaptea, s-au ivit zorile și Ștefan n-a mai venit. Apoi iată c-auzii un pas. Sângele în mine începuse a fierbe… Pasul se apropia din ce în ce… Nu vedeam încă nimic, dar inima-mi spunea că nu-i Ștefan; și ea spune totdeauna drept. Era Ioan pădurarul, care mergea la pădure.

— Ce cauți, Mario, aici pe vremea asta? mi-a grăit el, uitându-se cu mirare la mine.

— Nu cumva văzut-ai, bade Ioane, undeva pe Ștefan ciobanul, cu oile lui? îl întrebai eu.

— He! He! Să fii sănătoasă! răspunse el. Ștefan a lăsat cu ziua bună și oile, și satul și s-a făcut ostaș. De ieri sară l-a luat la oaste, cu mai mulți flăcăi din sat și l-a pornit spre târg. Și, fiindcă el se punea de pricină, apoi l-a legat cot la cot și l-a trimis cam cu nepus în masă. Tată-to era acolo; cum de nu ți-a spus nimica? Încă el a dat frânghia de l-a legat.

Vestea asta m-a lovit în inimă ca un trăsnet. Am căzut jos fără simțire și, cât oi fi stat așa, nu știu, dar, când m-am trezit, era soarele sus. Lângă mine era Ioan pădurarul care mi-a zis:

— Mario! M-ai vârât în grozile morții! Nu mai știam ce să fac ca să te trezesc. Ei, dar bine că te văd iar sănătoasă! Du-te acasă și te liniștește. Uită pe Ștefan. Așa a fost să fie!

Și, grăindu-mi astfel, s-a dus.

Atunci am început a blăstăma pe tata, a blăstăma oamenii, a blăstăma lumea întregă; căci cu toții parcă se pusese să-mi răpească pe Ștefan.

Apoi cel întăi gând care mi-a venit a fost să mă omor. Ce-mi era bună viața fără el? Dar iar am gândit: mai bine să alerg după dânsul să-l mai văd o dată, să-l mai chem pe nume, și, cine știe, poate să-l scap. Nădejdea nu lasă pe om. M-am agățat de acea nădejde și am plecat.

Două zile și o noapte am mers peste câmpii de-a dreptul, fără să mă odihnesc. Trecut-am dealuri și văi, păduri și ape, și, ca o fărmecată, mă tot duceam înainte, fără să mă uit îndărăt. Nu mai gândeam nici la căsuța noastră din sat; nici la oița cea plăvaie; nici la teiul cel răsădit de mine. Nu vedeam înaintea ochilor decât pe Ștefan, ferecat de mâni și de picioare, și eu alergam să-l scap.

A doua zi am ajuns în târg. Eu nu fusesem încă niciodată la târg. Am intrat pe o uliță, fără să știu încotro merg. Am văzut case mari, lumini multe și oameni care mergeau în toate părțile. Toată lumea era veselă și fericită într-un loc așa de frumos. Numai eu eram cu durerea în suflet!

Apoi am apucat în dreapta și pe urmă în stânga, și, din ce în ce, auzeam vuiet mare, întâlneam oameni mai mulți, trăsuri care alergau răpede, muzici care cântau fel de fel. Parcă eram pe-o altă lume! Ce le păsa lor de Ștefan?!

De la o vreme toți mi s-au părut că sunt oameni răi și fără inimă; că nimărui nu-i era milă de mine. Mă coteam cu dânșii și nici măcar se uitau la mine. Am întrebat pe unul despre Ștefan, și mi-a râs în față. Am voit să spun altuia necazul meu și m-a luat drept o calică, zicându-mi să merg la muncă. Un al treilea m-a apucat de bărbie, și mi-a zis:

— Ce mai umbli după Ștefan? Vino la mine acasă că ți-oi cumpăra o rochiță mai bună decât asta care-o porți

O! De-aș fi găsit pe Ștefan, să fug cu el departe, departe de acest loc blăstămat, unde oamenii nu știu decât să alerge ca niște smintiți și să râdă de nenorocirile altora.

Începuse a fi târziu; lumânârile se stingeau pe la ferești; clopotnițele bisericilor nu se mai vedeau de întuneric și eu umblam singură ca o umbră din uliță în uliță, neștiind unde mă găsesc, ce să mănânc și unde să dorm. Câteodată, lucru ciudat! visam, trează fiind. Mi se părea c-am găsit pe Ștefan, că eram în brațele lui și fugeam, parcă, cu el așa departe, că pământul îmi luneca sub picioare și casele se învârteau împrejurul meu. Și atuncea cădeam amețită și, când mă deșteptam, mă vedeam iar singură lângă un zid și… fără de Ștefan. Apoi pierdeam nădejdea de a-l mai găsi, și-mi venea să mă întorc acasă la tata și să mă omor înaintea lui, să mă vadă el cât rău mi-a făcut.

Dar unde mai puteam nimeri înapoi? Toate ulițele și toate casele sămănau una cu alta și, de ce mergeam, de ce mă încurcam mai tare. Gândurile îmi treceau prin cap ca furtuna și nu mă puteam opri nici la unul. Numai gândul lui Ștefan mă ținea mereu! Câteodată stam pe loc și ascultam. Oare unde o fi Ștefan? Oare nu cumva e în casa asta, și eu trec pe lângă dânsul și nu-l găsesc! Și atunci îmi lipeam urechea de fereastră și ascultam. Însă, vai! Nu auzeam nici glasul lui, nici fluierul lui!

Dar ce să-ți mai spun, domnule? Pot să-mi aduc aminte toate câte am suferit! Țin minte numai că într-un rând, zdrobită de oboseală, m-am pus jos să mă odihnesc și-am adormit. Ce somn am mai avut! Am visat iar visul cel grozav de atunci noaptea, când am plecat de acasă și, când m-am trezit, era ziuă. Dormisem pe scările unei biserici. Îmi era frig. M-am sculat răpede, m-am frecat la ochi și am plecat. Apoi iată că mă văzui înaintea unei case mari, cu ferestre multe și cam stricate. În ogradă erau soldați împrăștieți în toate părțile;unii grijeau caii; alții își curățau hainele; unii dormeau la soare; alții cântau din niște trâmbițe. Aice șed soldații: aice trebuie să fie Ștefan, gândii în mine, și o rază de bucurie mi-a trecut pe dinaintea ochilor.

— Domnule, am zis unui soldat, unde e cel mai mare al vostru? Am trebuință numaidecât să-i spun câteva vorbe.

— Intră în sala asta, răspunse soldatul, fă pe ușa din stânga și vei găsi acolo pe căpitanul.

— Iute am intrat în odaie, și acolo am găsit doi oameni: unul era gros, cu ochii posomorâți, roș la față; avea haine cusute în aur și ședea jos. El trebuie să fi fost căpitanul. Celălalt era bătrân, îmbrăcat ca toți ceilalți soldați și sta în picioare.

— D-ta ești căpitanul? am zis celui roș la față.

— Eu sunt, ce poftești?

— Domnule, mă rog de iertare, dar n-aveți cumva între soldați un flăcău Ștefan, pe care l-a luat la oaste de vro patru zile. Am auzit că l-a adus aice. El a fost cioban la oi în satul Frăsinenii.

— Dar, e aice, răspunse căpitanul, tăindu-mi vorba, însă l-am pus la răcoare, fiindcă-i nesupus. A voit să fugă de două ori; de aceea i-am dat câteva bețe și l-am așezat în bașcă, să prindă la minte.

Dumnezeule din ceri! strigai eu, puindu-mă în genunchi înaintea lui. Fie-ți milă de dânsul. Dacă ai un Dumnezeu la care te închini, nu te îndura de o fată nenorocită! Dă-mi pe Ștefan; îl iubesc, pentru el mi-am lăsat casa și părinții. De patru zile alerg, căutându-l. Acum l-am găsit. O! Nu mi-l lua!

N-am ce-ți face, adause căpitanul, Ștefan e soldat și trebuie să rămâie în oaste. Tu du-te și te mângău c-un altul.

— Dar, domnule căpitan, gândește că ne omori pe amândoi. Ștefan mă iubește așa de tare, că și-a face samă, și-atunce ce folos vei ave de la el? Aibi cuget! Dumnezeu ți-a răsplăti binele ce ne-i face!

Însă toate au fost în zădar; și, dac-am văzut că nimic nu-l îmblânzește, nici lăcrimile, nici rugămintea mea, și că de-acum s-a sfârșit pentru mine orice bucurie în lume, am voit deodată să mă duc, să fug dinaintea acestui om fără suflet, dar picioarele mi-au slăbit. Am rămas pe pragul ușei înlemnită. Nu mai puteam nici plânge, nici vorbi și se vede c-așa de schimbată eram la față, că bătrânului soldat i s-a făcut milă de mine ș-a zis căpitanului:

— Iertați măcar atâta, domnule căpitan, să duc pe copila asta la Ștefan să-și ieie ziua bună de la el. Poate s-a mai răcori, sărmana! Vedeți cum se usucă de dor. De mâne n-au să se mai întâlnească.

— Ei bine, du-o, însă să stai acolo, și peste un ceas să nu mai aud vorbind de dânsa.

— Tot este o dreptate în ceri, am gândit eu atunci, ș-aș fi voit să mulțumesc cu viața mea bătrânului soldat care pusese cuvânt bun pentru mine.

— Haide, copilă, să te duc la dragul tău, mi-a zis bătrânul soldat, luându-mă de mână. He! He! Am băut și eu amarul ista, când aveam musteața neagră! Acuma-s bătrân, mi-au trecut acele griji din cap. Așa ți-or trece și ție, când vei fi mai bătrânioară. Dar atunci să-ți aduci aminte de Vlad soldatul. El crede la cei tineri.

Și m-a dus prin niște săli mari, unde am întâlnit soldați care se uitau la mine. Apoi am intrat într-o odaie, de unde a luat o cheie, pe urmă într-o odaie, de unde a luat o lumânare, și am scoborât niște scări care mergeau în jos pănă ce-am dat de-o ușă.

— Aice odihnește hulubașul tău zise Vlad, stăi, s-aprindem lumânarea, că altfel nu-l vei vedea. El jălește la întuneric.

Inima mi se bătea tare. Mi se părea că Vlad nu mai sfârșește de-a aprinde lumânarea. Ce-a fi făcând oare Ștefan? M-așteaptă el oare acuma? Și o bucurie nespusă m-apuca când gândeam să-l văd. Îmi venea să râd; îmi venea să plâng; tremuram ca frunza și nu-ndrăzneam nici să mă răsuflu. În sfârșit, ușa se deschise și… deodată ne-am aruncat în brațele unul altuia. Ș-așa mult foc, ș-așa multă bucurie cuprinsese sufletele noastre, că n-am putut să ne zicem un cuvânt. Numai lacrămile curgeau păraie. Nu credeam să fie adevărată atâta fericire, noi care nu gustasem decât amar. Mă uitam la el, îl vedeam; eram piept la piept cu el, și tot încă nu puteam să-mi vin în fire. Mă temeam să nu fie un vis.O! N-am grai să spun cât de nesfârșită a fost bucuria mea. Uitasem atuncea toate: uitasem zilele fără odihnă, nopțile fără somn; uitasem chiar că numai un ceas aveam a fi împreună. Ce-mi păsa? În acel ceas puneam viața mea toată și moartea pe urmă aș fi primit-o cu drag. Îl strângeam în brațe; îl sărutam cu nebunie, ș-aș fi voit să-i trec sufletul meu într-un sărutat!…

În casă era tăcere; numai inimile noastre vorbeau. Iar bătrânul Vlad se uita la noi, și-mi aduc aminte că două lacrămi mari au curs de sub genele lui.

— Dezmierdați-vă, copii, ne-a zis el, cât mai aveți vreme, c-acuș trebuie să vă despărțiți. Așa-i porunca!

Glasul lui ne-a trezit din amețeală. Ștefan iute s-a tras din brațele mele și s-a uitat țintă la mine. El avea fața brăzdată de suferință și ochii în foc. Ș-așa mi-a grăit:

— Mario! Noi n-o să ne vedem mulți ani. Cine știe ce o vrea bunul Dumnezeu să se mai întâmple cu noi. Să jurăm unul altuia credință; să jurăm că ne-om aștepta până ce moartea ne-a curma zilele și că dragostea noastră altora n-om da-o.

Atunci ne-am pus amândoi în genunchi, am râdicat mânile în sus și am jurat, am jurat strașnic, cu suflet și cu inimă, și jurămintele noastre s-au urcat la ceri, și Dumnezeu trebuie să le fi ascultat, că erau adevărate…

— Acum suntem logodiți! ziserăm într-un cuvânt; ș-așa, luândune de mână, am început să ne spunem tot ce aveam la suflet, și neam adus aminte din trecut și am vorbit despre viitor, și am vorbit mult, mult de dragostea noastră, dar am simțit și mai mult. Simțeam atâta fericire, că nu-ncăpea în inimile noastre. Pluteam, parcă, în altă lume.

— Destul, dragii mei, băgă de samă Vlad, a trecut ceasul ce v-a dat căpitanul. Mario, tu ai auzit porunca lui; căpitanul nu șuguiește.

O, cât de degrabă a trecut vremea! Atunci m-am aruncat iar în brațele lui și l-am strâns la sânu-mi, și i-am scăldat fața în lacrămele mele, și i-am zis:

— Ștefan, rămâi sănătos!

Iar Ștefan a scos din sân fluierul cu care odinioară cânta doina pe iarbă verde și mi l-a dat, zicându-mi cu glas mâhnit:

— Ține fluierul ista. Învață-te a cânta dintr-ânsul, ca să-ți aduci aminte de mine și, de câte ori a răsuna voios sub degetele tale, a fi semn că eu sunt bine și te doresc. Dar când fluierul n-a mai suna… să știi, Mario, că lui Ștefan i s-a întâmplat un năcaz mare și să te rogi la Dumnezeu…

Apoi ne-am despărțit… De-atunci eu zi bună n-am mai avut. Dorul mă arde ca focul și viața în mine se stânge pe zi ce merge. O! când am jurat lui Ștefan că l-oi aștepta, n-am crezut c-oi suferi așa de tare! Vor trece anii lui de slujbă; Ștefan s-a întoarce, dar pe mine m-a găsi moartă, moartă de dor!…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Voacea Mariei aici se stânse. Victor sta în uimire. El nu putea îndestul să privească frumoasa ei figură pe care se reproduceau toate mișcările sufletului ei. Nu putea îndestul să asculte graiul ei simplu și pitoresc, dar trist ca și doina ce o cânta din fluier. Nenorocirile au și ele bunul lor. Ele împodobesc sufletul precum lacrăma împodobește ochiul. Astfel, Maria era mai atrăgătoare, mai frumoasă, sub vălul melancoliei. Veselă, ea ar fi sămănat unui flutur strălucitor și zburdalnic; tristă, ea sămăna unui înger scoborât din ceruri spre înduioșarea pământului.

— A trecut mult timp de când te-ai despărțit de Ștefan? întrebă Victor, care ardea de dorința de a cunoaște sfârșitul istoriei ei.

— Patru luni au trecut de când nu l-am mai văzut, nici n-am auzit de dânsul. Am învățat de atunci să cânt doina din fluierul lui și, cântând, parcă mă mai răcoresc. Îmi închipuiesc că Ștefan e sănătos, că gândește la mine; îmi aduc aminte de acele zile când jucam hora împreună, când mă-ntâlneam cu el sara pe lună și trezeam văile în cântecele lui. Frumoase zile erau atunci!…

Apoi Maria voi să reînceapă doina ei obișnuită. De trei ori suflă în fluier, dar fluierul nu răsună.

Atunci o vijelie zbucni în pieptul junei fete, ochii ei deveniră sălbateci, un tremur îi cuprinse tot trupul.

— Sunt pierdută, vai! strigă ea cu o voace de nebună… Fluierul nu mai cântă!… O, visul, visul meu nenorocit!… Ștefan a murit… Iată îl văd curgându-i sânge din piept… Dumnezeule, ce ți-am greșit? Și biata Maria cuprinsă de-o nemărginită desperare, se zbuciuma necontenit. În zadar, Victor căuta s-o liniștească; durerea ei mergea tot crescând, ca torentul ce îneacă.

— Dar liniștește-te, pentru Dumnezeu! zise el. Nu vezi că fluierul e stricat? Uită-te bine! Cum vrai să cânte? Ștefan n-a murit. Mă duc să ți-l aduc, de-oi ști bine c-oi intra singur în oaste în locul lui. Numai fii cuminte. Așteaptă-mă aice. Peste două săptămâni voi fi cu dânsul lângă tine. Îți făgăduiesc; îți jur!

Dar n-apucase Victor a-și mântui cuvântul, și juna Maria se făcuse nevăzută. Ea dispăru ca un geniu prin frunzișul codrilor.*

Cinci zile după aceasta, Victor se afla înaintea cazarmei din capitală. La ușa cazarmei ședea răzămat în sabie un soldat bătrân cu musteața sură.

— N-ai știință, domnule, zise Victor, de un soldat cu numele Ștefan, întrat de patru luni în oaste? El fusese cioban la oi, în satul Frăsinenii.

— Ba am, cum nu? D-ta poate vii din partea logodnicei lui, Maria, cu vreo veste ceva?

— Tocmai! Dar ce! Cunoști pe Maria?

— Se-nțelege c-o cunosc. Doar eu sunt Vlad, soldatul care am mijlocit la căpitanul, de i-a dat voie să-și ieie ziua bună de la Ștefan, atunci când îl luase la oaste.

— Și unde-i Ștefan?

— Ștefan stă bine unde este. Poți să te întorci să spui Mariei să-și caute alt logodnic.

— Cum? Nu înțeleg, domnule, ce vrei să spui?

— Vreau să spun că Ștefan e mort și-ngropat… Dumnezeu să-l ierte!

— Mort? strigă Victor. Dar e cu neputință! D-ta vrei poate să glumești?

— Vlad soldatul nu glumește niciodată.

— Dar bine, când și unde a murit?

— Pe câmpii Basarabiei în bătaie cu leșii. Parcă-l văd ș-acuma luptându-se ca un zmeu. Învățase șmotru mai bine decât mine. Era ager la cap și voinic la braț. Pe trei leși i-a înțepat cu sabia pănă-n plăsele. Dar un părdalnic de plumb a șuierat și l-a lovit în piept! A murit sărmanul în brațele mele, și când și-a dat duhul a zis numai un cuvânt: Mario!… Păcat de el! Îmi era drag ca copilul meu!

Victor s-a întors îndărăpt. În zadar a căutat pe Maria de-a lungul și de-a latul Brădățelului; în zadar a cercetat de ea prin toate satele de primprejur. De numele Mariei nu s-a mai auzit. Însă, de câte ori mergea la Brădățel, i se părea c-aude din trunchiul copacului unde-o văzuse pentru prima oară, ieșind un lung și dureros suspin, care, unindu-se cu șoaptele frunzelor și murmurul cascadelor, dezmierda dulce ecoul Brădățelului…

(Convorbiri literare, anul I, nr. 3, 1 aprilie 1867)

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Fluierul_lui_%C8%98tefan