Fragment din romanul A dispărut o lume, de Iulian Popescu, Editura “Sitech” Craiova, 2010 [Cote: Biblioteca „Aman” 821rum/P81; Biblioteca Universităţii din Craiova II 93093]

[Inginera chimistă Magnolia, venită nouă într-o uzină prin anii `70, a întâlnit în fabrică o mare dezordine în probleme de chimie. Înainte de facultate absolvise o şcolă medie tehnică de contabilitate şi lucrase un an la o mică întreprindere.]

CAPITOLUL 14

ŞAHUL

………………………………………………….

În biroul lor intrau mereu fel de fel de oameni, cu fel de fel de probleme: ingineri proiectanţi cu întrebări privind prescripţiile tehnice pentru acoperiri metalice, vopsiri, materiale plastice etc., tehnologi ce voiau fel de fel de reţete, maiştri cu încurcături tehnologice, cei de la Protecţia muncii cu poluarea de la vopsitorie şi câte şi mai câte. Magnolia, care acum cunoştea bine uzina, localiza imediat unde e atelierul cu acel produs, se uita pe observaţiile ei, spunea ce dorea să facă şi promitea că va rezolva, explicând că acum are probleme mult mai grave. Şi aşa era. Harababura din documentaţii privind operaţiile legate de chimie, evitarea unor accidente, pânze de apă pentru absorbţia jeturilor de vopsele la vopsirea pieselor suspendate şi multe altele.

Într-o zi, când avea vreo cinci vizitatori acolo, hopa, sună telefonul: era chemată urgent la Şeful serviciului financiar. Magnolia a explicat că are în birou mai mulţi oameni cu probleme urgente, însă şeful n-a comentat şi a decis:

– Veniţi imediat!

Şi-a cerut scuze de la cei ce aşteptau şi s-a dus. Te pui cu şefii?

……………………………

Magnolia a intrat în biroul contabililor. Era ca la o bibliotecă. Adică linişte. Fiecare lucra la biroul său; erau vreo zece femei şi doi bărbaţi. Unul era şeful, cu biroul pus la un perete, perpendicular pe direcţia celorlalte birouri, ca să-i poată vedea pe subalterni. Era o atmosferă cam închistată oarecum, prea sobră, greu de suportat opt ore pe zi.

– Dumneata eşti chimista?

– Da, eu sunt.

– De ce nu aveţi în regulă consumurile de materiale de la Galvanizare?

– Dacă doriţi să discutăm, vă rog să fiţi politicos. În primul rând să nu ţipaţi la mine, că nu vă sunt subalternă. În al doilea rând, nu se face ca eu, femeie, să stau în picioare, iar dumneavoastră să staţi comod pe scaun. Dacă n-aveţi scaune pentru musafiri, dumneavoastră sunteţi vinovat, deoarece mobilierul se aprobă de Serviciul financiar!

Şeful a înlemnit! Până acum nu se găsise cineva care să-i răspundă lui aşa. Iar femeile din birou începuseră să zâmbească discret. Celălalt bărbat, cu mânecuţe de contabil, a luat un scaun de la un birou unde lipsea titulara şi l-a oferit fetei. Fata a mulţumit, şi-a aşezat scaunul lângă biroul şefului şi a zis:

– Acum vă rog să-mi spuneţi care e problema.

Şeful, roşu ca racul, înfuriat la culme, a atacat:

– De ce nu aveţi consumurile specifice la Galvanizare?

– Din acelaşi motiv pentru care nu există consumuri nici la vopsitorii, nici la mase plastice, nici la uleiuri şi aşa mai departe. Adică, timp de zece ani, nu s-a făcut nimic în acest domeniu. Eu am venit de o lună, sunt asaltată cu foarte multe probleme grave, care trebuie rezolvate, altfel apar rebuturi, accidente şi alte necazuri. Între timp, am început şi elaborarea unor tehnologii, însă e atât de lucru, că, ehe, trebuie ani buni până se pun toate la punct.

– De ce nu mai luaţi alţi chimişti să vă ajute?

– Asta e problema conducerii. Şi ca să vă spun drept, nu se întrevede nicio perspectivă. Secţia absolvită de mine dă cam 20-30 de ingineri anual, iar la noi în ţară a început construirea multor fabrici şi combinate chimice. Până să se mărească numărul locurilor la faculate, până să termine noii absolventi, ehe, mai curge multă apă pe râu.

Cam blocat, şeful începe altă problemă.

– Şi ce e atât de greu să se facă consumul specific de materiale la Galvanizare.

– Şi cum aţi vedea dumneavostră rezolvarea? Piesele ce se galvanizează trec prin mai multe băi, unele prin câte şase-şapte, şi la fiecare se întâmplă ceva: se curăţă anumite straturi, se depun altele şi tot aşa.

– Păi se ştie pe unde trec aceste piese.

– Da, se ştie, numai că fiecare trece cum e prescris. Una merge la băile 1,4,2,5,7 alta la băile 3,1,6,4 şi aşa mai departe. Se ştie şi ce grosime de strat se depune. Ca să calculăm cât se depune, trebuie să cunoaştem suprafaţa fiecărei piese, dar atenţie, numai a zonei cu depunere, că nu toate piesele au depuneri pe toată suprafaţa lor. Or a calcula suprafeţele a câtorva mii de piese durează… E ca în povestea cu şahul.

– Care poveste?

– Ştiţi că tabla de şah are 64 de pătrăţele. Ei bine, dacă pun un bob de grâu pe primul pătrăţel, două pe următorul, patru pe al treilea şi tot aşa, dublând, cam câte boabe de grâu credeţi că sunt necesare pentru a epuiza toate pătrăţelele?

– Nu cine ştie ce. Câteva sute, hai vreo mie, cam un pumn de boabe.

– Nu e chiar aşa. Sunt necesare:

1,8446744073770955 x 10¹⁹ boabe (asta am reţinut exact). Dacă s-ar aşeza toate aceste boabe pe lateral, lipite unul de altul, ar face un lanţ care ar înconjura Pământul pe la Ecuator, de vreo 1500 milarde de ori!

– Vă bateţi joc de mine! Mulţumesc. La revedere.

A doua zi, mare fierbere în uzină. Nu exista birou unde să nu fi venit cineva cu o tablă de şah şi cu un săculeţ cu boabe de grâu. Chiar şi la Serviciul financiar, o femeie adusese tablele soţului şi grâul pentru coliva ce urma s-o facă pentru un parastas. Când şeful a plecat la conducere, s-au adunat cu toţii la masa cu şahul şi au început să pună boabe.

Au rămas uluiţi de cât de repede li s-au terminat boabele. Atunci, contabili fiind, s-au apucat de calcule. La venirea şefului, toţi “munceau” de zor!

Pe la diferite birouri mai erau şi unii care auziseră povestea mai demult, însă n-o verificaseră. Acum era momentul. Bineînţeles că şeful de la financiar devenise obiectul de comentarii al întregii uzine. Nu-l prea aveau mulţi la inimă. Chimista îl pusese la punct cu toate!

Şi iată că, la vreo două săptămâni după “povestea şahului”, Magnolia e chemată la telefon tot de şeful de la financiar. Însă de data aceasta e rugată frumos, amabil şi i se spune că acum are scaune pentru musafiri.

Ajunsă acolo, fata constată unele schimbări: mai multe scaune disponibile, biroul şefului mutat paralel cu al subalternilor, cu spatele la ei, ceea ce lor le convenea de minune. Amabil, s-a ridicat în picioare şi a poftit-o pe unul din scaunele din faţa biroului.

– Cu boabele alea aţi avut dreptate, recunosc. Dar tot n-am rezolvat problema Galvanizării. Ce-i de făcut? Toată conducerea e intrigată de cheltuielile de acolo. Ceva nu e în regulă! Cum să stabilim noi costurile pe produse, dacă nu ştim cât costă materialele ce se depun pe piese? Şi pe care piese? Nu se poate decât prin calcule exacte, ceea ce duce la un mare volum de muncă. În fond, e aşa de greu să se calculeze exact nişte suprafeţe?

– A! Nu e greu! E… imposibil!

– Cum adică? Doar e vorba de geometrie, care e exactă.

– De acord că geometria e exactă. Dar piesele sunt… altfel. Iată, am în buzunare ceva piese de la Galvanizare. Geometric, acest cârlig are o suprafaţă cilindrică, dar are un tor într-un capăt şi un cioc, în celălalt. Ştiţi cumva suprafaţa torului? Doar şi dumneavoastră aţi făcut geometrie. Aici e nevoie de integrale! Să zicem că o găsim în memoratoare. Dar cu cârligul ce facem? Aici sunt racordări cu raze pe care nu le ştim, deci trebuie măsurate metrologic, apoi vârful cârligului e înclinat. La ce unghi? Iar măsurători. Desene n-avem, că astea se fac pentru o cooperativă, doar noi suntem singura Galvanizare din regiune. Iar aici avem un alt cârlig cu filet pentru intrat în lemn, deci filet conic.

Cum se calculează suprafaţa laterală a spirei cu secţiune variabilă, pe un trunchi de con? Tot cu integrale! Iar la această cheie avem capătul cu o formă eliptică, deci trebuie calculată lungimea unui arc de elipsă.

– Bine, dar nu trebuie exact, exact!

– Gata! Aţi găsit soluţia! Asta e!

– Care?

Între timp, pe uşa laterală, nevăzut de şef, intră, discret, contabilul-şef, care le făcu semn contabilelor să stea liniştite; omul se aşeză pe un scaun (acum aveau destule) şi ascultă această discuţie interesantă. Cei doi continuară.

– Adică să renuntaţi la calcule exacte şi să acceptaţi aproximările.

– Mda, dar principiile contabile nu ne lasă.

– Atunci angajaţi vreo 50-60 de ingineri care să calculeze aceste suprafeţe.

– Nici asta nu se poate.

– Ştiu că nu se poate. Vă dau eu însă soluţia.

– Care?

– Statistica matematică.

– Asta e treaba matematicienilor, nu a noastră.

– Ba e şi a dumneavostră, doar aţi făcut statistică în facultate.

– Am făcut ceva pe la matematică în primii ani, apoi un capitol prin anii mari.

– În regulă! Acum o puteţi aplica.

– Păi nu mai ştiu statistică.

– Timpul e în faţă. Puteţi învăţa. Totuşi, am să vă spun eu esenţa problemei. Iat-o! Se stabileşte pentru fiecare produs lista reperelor galvanizate şi procentajul pe care-l reprezintă aceste piese în costul produsului. Se stabileşte consumul de materiale pe o lună la Galvanizare şi se precizează de la ce produse erau piesele şi numărul produselor ce au beneficiat de galvanizare. Apoi se împarte consumul total al galvanizării cu procentajele deja ştiute, pe acele produse. Şi astfel costurile intră în produse, nu în regia gnerală, ca acum.

– Ce spuneţi dumneavoastră nu e posibil. Contabilitatea nu acceptă asemenea socoteli. Aici se lucrează exact.

– Atunci ne întoarcem de unde am plecat. Şi să ştiţi, în acea statistică sunt destule exemple cu asemenea situaţii.

– De unde ştiţi dumneavoastră ce scrie în cărţile contabile?

– Pot pune un pariu cu dumneavostră că ştiu mai multă contabiliate decât ştiţi dumneavostră chimie.

– Cu chimia aveţi dreptate; nu mai ştiu. Dar nu vă cred că ştiţi boabă de contabilitate.

– Facem pariul? Dacă pierdeţi îmi daţi două scaune din acest birou, pentru biroul meu. Actele le faceţi după, eu le iau acum! Iar dacă pierd, mă angajez să studiez eu statistica matematică.

– De acord. Ei, să vă văd ce contabilitate ştiţi.

– Iată: vă arăt cum trebuie rezolvată problema costurilor de la Galvanizare, în „varianta scurtă”, pentru situaţia actuală. Daţi-mi înregistrările pentru Galvanizare.

Şeful caută într-un dulap şi aduce un dosar burduşit de hârtii. Magnolia se uită atent pe câteva foi, se mai întoarce la un tabel centralizator şi spune, sigură pe ea:

– Aţi greşit fundamental! De aceea lumea e necăjită de costurile de la Galvanizare. Dumneavoastră aţi trecut acele materiale pe „Cheltuieli neproductive” contul xxx (aici erau de fapt cifre, după lista de conturi de pe atunci, cum ar fi 131, 200 etc.), în loc să le treceţi pe „Cheltuieli generale de producţie”, contul yyy. Iar aici, la „cheia finală”, din nou sunt greşite conturile: apare zzz în loc de uuu şi mmm în loc de hhh. Ia să vedem la bilanţ. Mda, cum mi-am închipuit! Rubrica de aici trebuia în locul celei de aici, cu toate coloanele de date. În felul acesta se poate închide corect înregistrarea.

Face apoi un mic tabel, completează cu date din materialele din dosar şi ajunge la finalul corect, evident doar pentru un caz, demonstrând eficienţa soluţiei ei.

Şeful de la financiar rămâne tablou. Intervine însă contabilul-şef.

– Domnişoară, eu sunt contabilul-şef. Nu înţeleg cum, însă sunt convins că că aţi făcut sigur şi facultatea de contabilitate. Nu vreţi să lucraţi la noi? Iar cu conturile, recunosc, aveţi dreptate. E şi vina mea, că trebuia să verific. Acum e clar de unde erau acele costuri. Vă mulţumesc şi… mai gândiţi-vă la oferta mea.

– N-am făcut facultatea de contabilitate, ci pe cea de chimie industrială. Dar mă pricep la unele lucruri. Deocamdată vă mulţumesc pentru aceste două scaune.

Contabilul-şef i-a făcut semn celui cu mânecuţe s-o ajute pe fată.

Pe drum, acesta i-a zis:

– Domnişoară, ne-aţi făcut praf! Mă bucur, mai ales că eu îi atrăsesem atenţia că procedează greşit cu acele conturi, dar el a dat ordin să facem aşa şi aşa am făcut. Ehe, cred că va zbura de aici. Ştiţi ce implicaţii au toate astea? Raportările sunt incorecte, deci sunt erori în datele trimise la minister. Din cauza acestor costuri, toţi oamenii din uzină n-au primit primele cuvenite pe doi ani! O să fie scandalul de pe lume.

Şi a fost. Scandalul. Iar şeful şi-a luat mânecuţele şi abacul şi a redevenit contabil simplu.

Mde, fostul şef fusese prins în… „şah”!

La financiar n-a mai fost vreun şef! A fost… o şefă! Prima ei acţiune a fost să-i asigure chimistei şi grupei ei mobilier nou!

Iar Magnolia îşi zicea:

– Bună şi şcoala medie tehnică de contabilitate…

Bineînţeles că problema a devenit cunoscută în toată uzina! Ca şi Magnolia. O salutau toţi oamenii, zâmbind. O dată, pe o alee, în drum spre o secţie, Magnolia a fost oprită de un tip.

– Domnişoară, pe la noi, pe la Forjă, nu veniţi?

– Forja nu prea are probleme de chimie.

– Are, n-are, asta nu e important! Important e că avem un şef…, nu l-am mai avea! Şi s-a aflat că aveţi mână bună în acest domeniu… Şi cum vă pricepeţi la toate, în mod sigur ştiţi şi problemele de la Forjă…

Magnolia a zâmbit şi şi-a văzut de drum.