https://blog.revistaderecenzii.com/

Aceasta era în timpul domniei fericitului sau, ca să zic mai bine, a nenorocitului prinț Constantin Brâncoveanul, pe care l-am cunoscut în viață și l-am plâns.

Să ne aducem puțin aminte de puterea familiei lui, de nenumăratele lui bogății, de dulcețile unei lungi vieți pline de desfătări, și vom mărturisi că soarta nu putea face nimic mai mult pentru un Cris modern. Apoi să ne întoarcem cu gândul în capitala sultanilor la leatul 1714: să vedem un bătrân cu o fizionomie măreață, cu barba lungă, cu părul alb, ce îi cădea în plete pe umeri, înaintând către locul osândei, ocolit de fiii și de nepoții săi; să vedem capetele acelor copii căzând câte unul-unul înaintea bătrânului, și sângele lor stropind hainele nenorocitului tată martor, deznădăjduit al sfârșitului lor; să-l vedem în minutul morții, aruncând o dureroasă privire asupra celui din urmă copil care-i mai rămăsese, îmbrățișându-l cea din urmă îmbrățișare și întinzând capul la satârul gealatului; să le vedem acestea, și vom zice cu un filozof: „Nu ferici pe nimeni înaintea sfârșitului!” Dar curajul cu care știu a muri și statornicia ce avu în religia sa fură demne de un vechi creștin și spălară o crimă.

Familia Corbenilor era una din cele mai însemnate sub domnia acestui prinț, și soția marelui logofăt Corbeanu, pe lângă o bunătate naturală, avea acea aplecare la faceri de bine, care o dobândise în societatea prințeselor Brâncovence; pentru biserici mai ales, nici un sacrificiu nu i se părea mare, și toată părerea de rău îi era că nu poate să închine la mănăstiri atâtea moșii câte ar fi dorit. Locul de întâlnire a călugărițelor din toate părțile era casa sa, sigure fiind că vor găsi acolo ajutorul și înlesnirile de care ar avea trebuință.

Două fete și un băiat compuneau această familie; fata cea mare, Elena, în vârstă de 17 ani, era nu numai frumoasă, nu numai că moștenise calitățile sufletești ale mumei, dar se afla încă împodobită cu învățătura câtă se putea dobândi pe acele vremi. Mulți juni s-ar fi socotit norociți să o ia de soție; dar atunci zestrea nu era cea dintâi condiție a căsătoriei, și ei ar fi vrut mai întâi să se încredințeze de pot fi plăcuți, lucru cam anevoie într-o epocă când adunările erau rare, și când fetele, departe de închinăciunile cele viclene și interesate ale bărbaților, n-aveau altă societate decât a mumelor sau a tovarășelor de copilărie.

Apoi cum, prin toate aceste greutăți, junele Leurdeanu găsi prilej a face pe Elena să gândească la dânsul, acesta este secretul amorului, și îl cunosc toți aceia care au iubit vreodată; el nu era mai frumos decât ceilalți juni, dar se deosebea din mulțimea lor prin niște sentimente romantice și un caracter cavaleresc, daruri deopotrivă prețuite de femei, cel dintâi pentru că răspunde la viața lor de iluzii, și cel de al doilea pentru că femeile, neputând dobândi singure gloria, iubesc chiar umbra ei, în aceia care o au sau care se par vrednici a o avea; și junele amorez se purtase ca un brav în bătălia din 21 august 1690, bătălie în care românii câștigară o biruință strălucită asupra nemților.

Apoi afară de aceste cuvinte, poate că Leurdeanu avea facultatea a iubi mai mult decât alții, poate că pătrunderea femeiască descoperise în el o inimă tânără și neprefăcută. Adevărat, în adunări el niciodată nu pomenea numele Elenei, ba încă se părea a cerca un fel de supărare și mânie când auzea pe alții numărând frumusețile ei; dar pentru acel ce s-ar fi interesat să-i afle secretul, chiar purtarea aceasta ar fi fost o dovadă. Oricum ar fi însă, Elena auzise vorbind de dânsul; îl văzuse de câteva ori călare în parada domnească, ba chiar în casa părinților săi, unde însoțea câteodată pe tatăl său la zile de vizită, și atâta a fost destul ca să-l judece demn de iubirea sa. Înțelegerea lor se urma de mai multă vreme, și acum hotărâseră ca el să trimită pe tatăl său a o cere formal în căsătorie: toate se puseseră la cale pentru aceasta, când o întâmplare neprevăzută le strică planul, cel puțin pentru câtăva vreme. Doi oameni însemnați în istoria lumii atrăgeau atunci interesul și atenția; unul, general mare și războinic viteaz, până la nesocotință, destoinic de întreprinderile cele mai îndrăznețe, natură de fier, fără slăbiciuni și fără de preget, deștepta acel interes ce-l inspiră gloria în nenorocire. Celălalt, viteaz și înțelept totdeodată, care smulgea în silă după ochii supușilor săi valul superstiției și al neștiinței, care prin despotismul cel mai absolut civiliza o nație sălbatică, insufla un interes obștesc și exalta spiritele acelora care vedeau într-însul un liberator al creștinătății. Românii ar fi putut profita de ocazia ce se înfățișa; dar caracterul cel nehotărât al prințului Brâncoveanu și împotrivirea unor boieri bătrâni zădărniciră toate speranțele.

Războiul se declanșase între Rusia și Poarta otomană, din pricina unui rege odată puternic, care, dispozând mai-nainte de mai multe coroane ajunsese acum să aștepte pe a sa de la mărinimia unei puteri străine: oștirile rusești se coborau dinspre nord, și ura și neunirea domnea între prinții români.

În astă stare a lucrurilor, bătrânul Corbeanu plecă la Moldova, însărcinat cu o misie tainică, și tot în acea vreme muma Elenei căzu într-o boală grea din care toți ai săi pierduseră speranța de-a o putea scăpa; ea avea puțină încredere în doctoriile omenești, și prin urmare doctorii săi cei mai favoriți erau călugărițele care îi înconjurau patul ziua și noaptea. Ele îi aduceau toate ajutoarele sufletești ce le era prin putință, o încredințau că faptele ei cele bune îi vor dobândi sănătatea și îi dau despre aceasta mai multe exemple de boale primejdioase tămăduite prin credință; cuvinte negreșit mângâietoare și drepte, căci, când va, își întinde mâna și ne oprește pe marginea mormântului. Dar ele îi mai spuseră că mulți și-au câștigat tămăduirea închinând călugăriei câte unul din copiii lor sau pe singurul copil ce au avut, și sfârșiră povățuind-o a face asemenea.

Nimic nu putea fi mai potrivit cu dispozițiile religioase ale bolnavei; spiritul ei cel slăbit de suferințele trupului văzu în această idee cea din urmă ancoră de scăpare: soarta căzu pe Elena, care, după starea inimii ei, nici dorea o asemenea onoare, nici era demnă de dânsa; dar jurământul se făcuse și sacrificiul trebuia să se împlinească.

Boala începuse a merge spre bine, și logofătul Corbeanu se întorsese de la Moldova. Acesta era timpul dorit de amorezi. Dar vai! durerea trebuia să fie cu atât mai mare, cu cât era mai neașteptată. Nu fu cu greu doamnei Corbencei să înduplece pe bărbatul său la ceea ce hotărâse în lipsă-i.

Deși el nu era atât de stăpânit de fanatismul religiei, dar vedea în împuținarea copiilor un mijloc de a asigura moștenitorului său o avere mai însemnată și a scăpa de o înzestrare ce din zi în zi se apropia. Acum trebuiră să spuie fiicei lor ceea ce i se gătește. Sărmana copilă nu știa încă nimic de hotărârea părinților; ea se afla gândind totdeauna la iubitul ei și, închipuindu-și ziua când va îmbrăca hainele de mireasă și când unirea lor se va consfinți de binecuvântarea părinților: „Fata mea, îi zise tatăl său într-o dimineață, știi că maică-ta a fost bolnavă, dar ceea ce nu știi este că, pentru dobândirea sănătății, a făgăduit să te închine călugăriei, și…” Abia cuvântul de călugărie izbi urechile fetei, și gălbeneala ce îi acoperi obrazul ridică tată-său curajul de a urma. Deznădăjduirea se zugrăvi în ochii săi, suspinurile o înecară și lacrimile, făcându-și loc, începură a curge în șiroaie fierbinți. „Trebuie să fii mândră de asemenea cinste, urmă mumă-sa, în care zelul pentru religie îneca simțul naturii: ce sunt plăcerile lumii pe lângă plăcerea de a servi lui Dumnezeu? Eu când eram jună m-aș fi lepădat bucuros de lume, dacă părinții ce mă aveau numai pe mine mi-ar fi îngăduit. Știi tu ce noroc poți să ai și de o să nimerești un bărbat cum trebuie? Apoi grijile căsniciei, boale de copii, și alte; numai în mănăstiri poate cineva să scape de ele; îmi aduc aminte de grozăviile de mai-nainte, de nenorocirile atâtor familii care s-au risipit prin țări depărtate, pentru că unii bărbați țineau cu un domn, iar alții cu altul, care, dacă biruia, trebuia toți vrăjmașii lui să scape cu fuga, și mă îngrozesc când gândesc că acele vremi pot să se întoarcă pentru copiii mei.”

Un șir de asemenea cuvinte ieșiră din gura dnei Corbencei, ca să facă pe fiica sa să înțeleagă folosul și trebuința unei vieți liniștite; dar aceasta era ca cum ar fi cântat la urechile unui surd; fata vedea cu un ochi detot deosebit perspectiva vieții; în locul grijilor casnice, o fericire fără sfârșit, în locul boalelor, sănătatea; în locul neînțelegerilor, o unire netulburată. Cât pentru expatrieri, nu puteau să se mai întâmple, căci bărbatul său trebuia să ție totdeauna cu partea cea mai dreaptă, cu domnul cel mai puternic. Ea căzu la picioarele părinților, și îi rugă cu cele mai pătrunzătoare cuvinte să-și schimbe hotărârea: ea vru a mărturisi că iubește, dar frica îi opri pe buze taina ce era gata a-i scăpa: „Ei bine ­ îi zise tată-său ­ du-te numai să vezi cum e pe acolo, să petreci câtăva vreme, și de nu te vei putea obișnui, ne vom mai gândi”. Nenorocita n-avu curajul a se împotrivi mai mult, și mumă-sa îi vesti că trebuie să se gătească, că a doua zi să plece împreună. Nici o altă idee de mântuire nu se înfățișa Elenei; numai supunerea putea să-i folosească; vorbele cele din urmă ale tată-său îi mai sprijinea oarecum nădejdea. Dar mai înainte de toate vru să vază pe iubitul său și să se consulte cu dânsul.

Niciodată nu s-a socotit el atât de norocit ca în seara aceea când Elena îl înștiință că îl așteaptă singură în grădina sa. Până atunci toate întâlnirile lor se urmaseră de față cu doica cea bătrână, care o crescuse, și toate favoarele ce dobândise el până acum se mărginiră în a-i săruta mâna, lucru prea puțin după părerea mea, dar care el îl prețuia mai mult decât orice ar fi putut câștiga de la alte femei.

Aceasta însă nu îl opri de a-și face mulțimi de închipuiri plăcute pe care urmarea Elenei le adeverea oarecum. În bucuria lui, el fu aproape să îmbrățișeze pe sluga care îi curățea hainele, sărută cățelul pe care îl bătea altă dată și îl strânse în brațe, încât era aproape să-l sugrume: acum se credea la sfârșitul dorințelor, și cu cea mai adâncă mulțumire zicea în sine: „Iată cum sunt femeile! nici o rugăciune, nici o dovadă de dragoste nu le scoate din hotărârea lor, orice greutate le sperie, orice sacrificiu li se pare peste putință; dar când nici gândești, ideile lor se schimbă și tot li se pare lesne; poate că ele socotesc că un bine nădăjduit este mai prețios, sau poate vor să arate că ele nu se înduplecă decât de sineși și că noi suntem niște sclavi care trebuie să așteptăm buna lor voință: oricum, eu sunt un om foarte norocit. Nu că doar până acum mă îndoiam de iubirea ei, dar mai mult e tot- deauna mai mult, și mă asigură în contra temerii ce am câteodată că poate să mi-o ia altul: să vedem câte ore sunt; afurisite ore… mai am încă câteva… Dar să încep a mă găti ­ până să mă îmbrac, până să ajung, sosește și ora: părinții săi nu șed prea mult seara…” Puțin după aceasta un om se strecură în grădina părinților Elenei, pe la un loc ascuns; se vârî sub o boltă de frunze, și aci așteptă; multă vreme, căci în nerăbdarea lui venise cu două ore înaintea celei hotărâte; în sfârșit văzu în întuneric un veșmânt alb, și Elena intră sub boltă. „Sunt două ore de când te aștept”, șopti el. Dar fără să-i răspunză la cuvintele acestea: „Am venit, îi zise ea plângând, să te mai văz o dată, mâine mă duc la mănăstire”.

­ „Ce vorbe sunt astea, vrei să glumești, dar nu, mi se pare că plângi…” Se apropie de dânsa, îi luă mâinile, îi văzu lacrimile. „Pentru Dumnezeu! spune-mi curând, spune-mi fără zăbavă, de ce plângi? ce s-a întâmplat? cine a putut să te mâhnească?…”

Fata îi povesti hotărârea părinților, împotrivirea ce a opus, și neizbutirea sa. El o ascultă în tăcere, o furtună se formă în inima sa: „Nu, tu nu mă iubești, strigă el fără să se gândească că poate îl aude cineva, tu nu m-ai iubit niciodată, singură ai cerut-o aceasta de la părinții tăi, sau cel puțin nu te-ai împotrivit îndestul: ai vrut să scapi de mine; trebuia să le spui că nu ești liberă, că mă iubești și că n-au dreptul să-mi ridice viața”. ­ „Ar fi fost mai rău; tu nu cunoști pe mumă-mea, și câtă putere au călugărițele asupră-i: ele au pus-o la cale.” ­ „Călugărițele? o să le omor pe toate; dar dacă mă iubești, nu trebuie să te duci, să fugim în ceasul acesta.” ­ „Niciodată, în câtă vreme îmi mai rămâne nădejde: tată-meu mi-a făgăduit să mă aducă înapoi.” ­ „A, acum văz cât te costă să trăiești fără mine; acum cunosc dragostea ta; bine, du-te, o să auzi de mine, poate că o să mă plângi, dar atuncea o să fie prea târziu…” Fata acum plângea cu amar. „Eu nădăjduiam să găsesc la tine mângâiere ­ zicea ­ și tu îmi îndoiești durerea…” El își cunoscu greșeala, căzu în genunchi și ceru iertare… „Eleno, Eleno! unde este Elena?” strigă mumă-sa, care se deșteptase și o căuta. „Mă duc, zise fata tremurând, și vrând să alerge la glasul ce o striga. Atunci el se sculă, o apucă în brațe cu furie, cu disperare; buzele lor se întâlniră, într-un lung sărutat părură a-și vorbi sufletele; frunzele se înfiorară de plăcere, și cuvântul pentru totdeauna, cuvânt al iluziei și al amorului, fu cel din urmă care ieși din gurile lor. Peste câtăva vreme după aceasta, mai mulți juni se aflau adunați la casa unuia dintr-înșii și vorbeau de noutățile zilei și de împrejurările vremii de atunci, care se păreau a pregăti o altă soartă pentru români; doi oameni însemnați erau sugetul convorbirii, și atrăgeau înteresul și atenția generală; unul, general mare și războinic viteaz, inspira acel interes ce simte cineva pentru gloria nenorocită; celălalt, totodată viteaz și înțelept, care smulgea în silă după ochii supușilor săi vălul superstiției și al neștiinței, care prin despotismul cel mai absolut civilizase o nație sălbatică și formase un imperiu puternic, ispira un entuziasm general și ridica spiritele acelora care vedeau într-însul un izbăvitor al creștinătății.

Toți vedeau un folos însemnat pentru țară în alianța prințului Brâncoveanu cu Petru cel Mare, dar caracterul cel nehotărât al prințului și împotrivirea unor boieri bătrâni inspirau oarecare temere. „Păcat că nu e și Leurdeanu între noi, zise unul, sunt sigur că el ar găsi cu cale să ne unim cu Carol XII, favoritul său.” ­ „Am băgat de seamă, răspunse altul, că de la o vreme s-a făcut într-însul o schimbare deosebită; de unde era glumeț și vesel, acum este serios și posomorât; abia îi scoți vorba din gură și se supără de orice; apoi își petrece viața la vânătoare, lucru ce nu-l obișnuia; Dumnezeu să mă ierte, dar crez că este amorezat; tu Cupărescule, care îi ești amic mai intim, ai putea să ne spui ceva.” ­ „Ba zău nu știu nimic, el are o natură afurisită, își păstrează secretul numai pentru dânsul.” ­ „Și prea bine face, strigară mai mulți râzând ­ când și le-ar spune, ai bate toba, cum faci și pentru ale tale; când erai amorezat de fata Corbeanului, nu te consultai cu toată lumea ce trebuie să faci?” ­ „Bine că sunteți voi mai buni; mărturisesc că Elena îmi plăcea, dar acum s-a isprăvit tot, săraca fată vor s-o călugărească cu sila, și am auzit că starița, care este o femeie foarte aspră, o maltratează, neputând s-o înduplece; o ține închisă într-o chilie întunecoasă și o sperie totdeauna cu iadul și cu dracii, încât este aproape să-și piarză mintea; adevărat, mumă-sa spune în lume că singură a cerut să meargă la mănăstire, că se mulțumește prea mult… Dar cine o crede?” Ușa se deschise, și Leurdeanu intră; el spuse că s-a întors de la vânătoare. A doua slujbă a nopții sau priveghere luase sfârșit și cele din urmă făclii se stinseră în biserica schitului… Mulțimea călugărițelor se împrăștia în toate părțile pe la chilii; lungimea veșmintelor și lungile rase ce se târau pe iarba înaltă a curților mânăstirii, care părea a se mișca sub pasurile unor fantome, da acestei scene o față fioroasă și mormântală; lumini se văzură aprinse pe rând în toate odăile, dar peste puțin se stinseră toate, și tăcerea și întunericul rămase singure; un vânt rece sufla despre apus, și glasul cobitor al unei cucuvaie răsuna din vreme în vreme în turnul clopotniței și se prelungea din vale în vale; atunci o luntre se dezlipi de cealaltă parte a lacului, se apropie fără zgomot de mănăstire, și un om din doi ce erau într-însa se îndreptă spre o chilie așezată aproape de locul mormintelor.

În minutul acela starița făcea o revizie de noapte, ca să se încredințeze dacă s-au culcat toate maicile: apropiindu-se de acel loc i se păru că aude vorbind, apoi văzu ieșind un bărbat însoțit de o jună călugăriță; vru să strige, dar ei o văzură; o mână puternică îi astupă gura și o târî în silă până la luntre. Aci, ca să nu poată chema ajutor, o băgară înăuntru și hotărâră să o lase pe celălalt mal.

Dar abia brațul ce o ținea o lăsă ca să apuce lopata, și ea, văzându-se slobodă, vru să saie pe mal, să cheme ajutor. Luntrea pe nesimțite se depărtase puțin, eleșteul era adânc ­ ea căzu înăuntru și nu se mai văzu.

A doua zi era o tulburare deosebită în mânăstire: starița și o călugăriță lipseau, și nimeni nu putea spune ce s-au făcut. Toate cercetările rămaseră fără ispravă; în oraș vornicul Leurdeanu era foarte îngrijit pentru fiul său, care de câteva zile nu se știa ce s-a mai făcut.

Peste câțiva ani după această întâmplare, o trăsură cu cai de poștă se opri puțin în dreptul mânăstirii; înăuntru era un bărbat cu o femeie și o copilă ca de 6 ani. După ce se odihniră puțin: „Să plecăm mai curând, zise femeia, acest loc îmi aduce aminte o întâmplare nenorocită, la care aș vrea să nu mai gândesc”; apoi adăugă, netezând părul cel castaniu al junei copile: „cel puțin întâmplarea mea e o învățătură care o scapă de asemenea soartă”.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Fragment.Dintr-o_nuvel%C4%83_intitulat%C4%83%22C%C4%83lug%C4%83ri%C8%9Ba%22