https://blog.revistaderecenzii.com/

Pornim. Malurile drepte și uscate fug îndărăt. O pulbere măruntă de aur plutește sub cerul albastru în zariștea-necată de soare. Departe, la răsărit, dealurile goale, rumene ale Măcinului par aprinse. Un val de pământ, așternut de-a curmezișul înaintea noastră, ascunde vederea Galaților. Din stânga, despicând malul plecat și gol, intră liniștit bogatul Siret, mănunchiul puternic în care se împreună toate apele curgătoare ale Moldovii. Nici unul din râurile cari străbat țara noastră nu soarbe atâția afluenți în undele lui. Privit pe hartă, Siretul pare-un copac uriaș, culcat de-a lungul Moldovii, cu rădăcina-n Dunăre și cu crengile rășchirate, înfipte prin crăpăturile munților. Cărăuș neobosit, el aduce corăbiilor catarguri și umple schelele Dunării de avuțiile codrilor depărtați. Zi și noapte răsună vara frumoasele-i văi de doinele plutașilor.

Acum ni s-a deschis întreagă strălucitoarea priveliște a Galaților. Lunecăm încet pe dinaintea căzărmilor. În port stau sute de vase. Ne credem într-un oraș pe apă.

Pe tot brâul cheiului e îmbulzeală, fierbere, amestec de limbi.

Ciudată impresie îmi dau primii pași pe uscat după atâta plutire. Mi se pare că pământul se mișcă, se leagănă cu mine.

Aici, în partea aceasta de jos a orașului, se vântură bogățiile și marele negoț al portului. Aici sunt fabricile, gările, pescăriile și docurile, cu largul lor bazin încunjurat de magazii de grâne și de mărfuri, la ușa cărora trag corăbiile din Dunăre, ca o trăsură la scară. Aceasta-i vatra Galaților vechi, vestita schelă a Moldovii, „Veneția Mării Negre”, cum îi ziceau odinioară scriitorii străini. Pe-aici se întorceau domnii noștri cu pitacul împărătesc de la Țarigrad. De aici și din limanul Brăilii, porneau în Răsărit corăbiile turcilor, încărcate cu zaherele strânse cu hapca de pe mănoasele noastre ținuturi, pe vremea când firmanele lor numeau Moldova și Valahia „hambarele sultanului”.

Fruntea orașului, partea liniștită, curată și luminoasă a Galaților, se desfășură-n sus, pe podișul ridicat între Siret și Prut. Nimic nu-ți mai amintește timpurile de groază și de jaf prin cari-a trecut orașul acesta mare și plin de viață. În centru se grămădesc clădiri înalte, râzătoare, oteluri, prăvălii bogate, cari te cheamă de pe drum. Mai pe de mărgini, în curți largi, între copaci, case vechi, cu ziduri groase și drepte, văruite pe dinafară, cu obloane la ferestre și cu balcoane ruginite de cari atârnă vrejuri uscate de iederă, au aerul unor bătrâni gospodari cari-și păstrează portul, firea și datinile strămoșești neatinse de prefacerile vremii. Rătăcesc singur prin străzile largi, tăcute și pline de soare ale orașului, pe când gândurile mele mă poartă cu veacuri în urmă. Văd republica înfloritoare a Galaților, înainte de Dragoș-Vodă, descărcând pe piețele ei bogățiile Răsăritului și ale Apusului, în zarva negustorilor adunați din toate politiile lumii. Văd pe Alexandru cel Bun petrecând pe Ioan, fiul lui Ioan Paleologu, împăratul Bizanțului; alai mare, și muzici, și călăreți însoțesc pân’ la corabie pe tânărul mosafir, care, mai târziu, ajungând împărat, își aduce aminte de frumoasa ospitalitate a țării noastre și trimete voievodului Moldovii titlul de rege și coroană imperială, iar mitropolitului, mitră de patriarh. Văd pe Petru Rareș, cu pletele pe umeri, cu cămașa desfăcută la piept, îngenunchind pe marginea Brateșului șincordân-du-și brațele vânjoase pe măjile -ncărcate cu pește: de unde să-i treacă prin cuget că, pe când el asudă trăgând la năvod, crainici trimeși prin țară îl caută de zor să-i spuie că sfetnicii Moldovii s-au strâns la Iași și l-au ales domn!… Văd apoi tătari și turci gonind pe uliți mulțimea orbită de spaimă, călcând femei, copii și bătrâni în copitele cailor, dând foc caselor părăsite, prefăcând bisericile-n grajduri și înfigânduși sulițele ude de sânge în ochii sfinților de pe icoane. De sub nori groși de fum zbucnesc lungi, sfâșietoare țipete de groază și de jale. Și iarăși zarea se limpezește. S-așază zile de pace și de muncă. Pribegii se-ntorc pe la vetrele lor. Orașul prinde a se înfiripa. O nouă viață se urzește sub cârmuirea pârcălabilor înțelepți și harnici. Și când, de pe cele două maluri ale Milcovului, pornesc glasuri de frați să cânte:”Hai să dăm mână cu mânăCei cu inima română”,

Galații ne dau pe Costachi Negri, unul din cei mai învăpăiați apostoli ai Unirii; iar când cele două principate ridică-n mâinile lor o singură coroană și cer un domn pământean, Galații le dau pe Alexandru Ioan Cuza.