https://blog.revistaderecenzii.com/

Costache Negruzzi a fost primul junimist. Mă voi încerca să dovedesc acest lucru.

Junimismul a avut pretenția, cum am arătat aiurea, că asistă, ca conștiință, la fenomenele politice, sociale și culturale și că le definește din punct de vedere obiectiv, al adevărului pur. Am arătat atunci că pretenția de conștiință-oglindă este nefundată fiindcă junimiștii au reprezentat și ei un ideal, au fost luptători, au fost un fenomen, că atitudinea lor a fost dictată de subiectivitatea lor, că n-au fost, cu un cuvânt, conștiințe-oglinde. Am arătat că în chestii de ideal, cum sunt chestiile sociale, nici nu poate fi vorba de oglindirea realității, logica luptătorului e condiționată de scopul pe care-l urmărește, mintea sa este „advocatus diaboli”. Și am arătat că, dacă în ideologia patruzecioptistă vorbește instinctul revoluționar, dorința de renovare, în ideologia junimistă vorbește instinctul reacționar, tendința de rezistență la inovațiuni.

Și, în adevăr, junimistul este mai mult o stare sufletească vagă, un sentiment, decât o teorie bine definită. „Junimiștii” nu sunt toți acei care au făcut patre din societatea literară din Iași sau din partidul politic cu acest nume; și, dimpotrivă, mulți care n-au făcut parte din gruparea literară sau cea politică sunt în realitate „junimiști”.

Junimismul este, mai înainte de toate, recomandarea de a ne feri de importarea civilizației sau, mai degrabă, recomandarea unei precauțiuni exagerate când e vorba de a importa această civilizație. Este nerecunoașterea utilității de a transforma România într-o țară cu caracter curat european, după asemănarea celor din Apus și mai ales după asemănarea Franței, care a zguduit din temelie toate așezările politice și sociale din Europa – atitudine hrănită la primii corifei ai junimismului și de cultura lor germană („germanismul” junimist).

Dar junimiștii n-au fost cu totul împotriva introducerii formelor noi de viață în țara noastră. Ce să ne introducă, cum, în ce măsură – aceste lucruri n-au fost lămurite de junimiști niciodată. Dl Maiorescu a vorbit, în general, împotriva formelor goale, a formei fără fond, adică a civilizației, cum se putea transplanta, dar acest spirit eminamente negativ n-a spus, pe cât știm, nicăierea, ce, cât și cum trebuia de importat. N-a spus-o nici dl Rădulescu-Motru, care (în Cultura română și politicianismul) are pretenția de a fi un spirit critico-creator. Un lucru este sigur: junimiștii n-au fost împotriva transplantării civilizației apusene pentru toată lumea. Ei, pentru dânșii, au fost pentru transplantarea în mare; au fost împotriva acestei transplantări pentru majoritatea țării. Junimiștii n-au fost niște „ruginiți”. În viața lor personală au adus pe malurile Bahluiului și ale Dâmboviței felul de trai din marile capitale ale Europei și chiar limba acelor capitale. N-au renunțat, pentru dânșii, la nici una din achizițiile civilizației europene, în domeniul politic n-ar fi renunțat, desigur, la nici o libertate, la nici una din binefacerile aduse omenirii de marea Revoluție Franceză (acea „epidemie morală” a dlui Maiorescu). În lupta lui contra „Școalei Bărnuțiu”, în care „Junimea” întâmpină o serioasă rezistență, dl Maiorescu face apel la principiile de „umanitare și liberalism”, principiile marii Revoluții Franceze. Junimiștilor nu le-a plăcut (acesta este cuvântul, căci teoretic n-au susținut-o; abia dacă dl Rădulescu-Motru e ceva mai clar) ca de aceste achiziții să se folosească masa cea mare a poporului român. Din această cauză – civilizația numai pentru ei – doctrina aceasta a fost egoistă și a repugnat întotdeauna spiritelor generoase.

În această atitudine se pot deosebi două lucruri: lupta împotriva înnoirilor lingvistice, în care ei continuă vechea școală critică și în care au avut dreptate – dovadă evoluția ulterioară a limbii și literaturii române –, și lupta împotriva înnoirilor sociale și politice, care este o noutate față cu vechea școală critică și în care n-au avut dreptate, dovadă, iarăși, evoluția ulterioară a societății române.

Costache Negruzzi, în germene, bineînțeles, și fără un plan sistematic, reprezintă cele două atitudini ale „Junimii”. Costache Negruzzi are exact atitudinea dlui Maiorescu, vreau să zic că nu e nimic la dl Maiorescu care să nu fi fost simțit și spus de C. Negruzzi. Cele câteva puncte de vedere în plus la C. Negruzzi – oarecare accentuare a curentului poporan și mai ales a celui istoric – se datoresc presiunii împrejurărilor de pe vremea sa: am arătat în capitolul precedent că pe vremea lui C. Negruzzi primejdia înstrăinării în limbă și literatură era mai mare decât pe vremea dlui Maiorescu.

Mai întâi, C. Negruzzi nu e un „ruginit”, e un om nou, civilizat, un om de cultură europeană. Pe vremea sa, un reacționar era un om care regretă ișlicul. Junimismul, pe atunci, încă nu era reacționarism, era moderantism. Vom vedea mai jos că C. Negruzzi se declară „moderat”. Mai târziu, după introducerea constituției liberale, moderantismul acesta va fi reacționarism: acum constituția liberală nu mai e de câștigat, e câștigată.

Nu e „ruginit”, apreciază toate bunurile lumii civilizate, se-mbracă nemțește, gustă teatrul și opera franceză și italiană, citește pe Victor Hugo, călătorește pe la stațiunile balneare din Europa, e duelgiu, e, în sfârșit, „european”. Dar e împotriva „civilizației” pentru masa cea mare a poporului român. Unui țăran care îl întreabă dacă n-ar fi bine să-și dea copiii pe la învățături, îi răspunde:

„Să-i dați la dascălul din sat să-i învețe limba lor, ca să poată ceti cărțile cele bune care-i învață cum să cinstească pre Dumnezeu, pre părinți și pre mai marii lor ăastea le spunea la 1849!…î, cum să-și împlinească datoriile către cârmuirea care se îngrijește pentru binele lor ăidem !î, cum să se ferească de lene și de beție, și prin urmare cum să se facă buni gospodari”, așadar, în germene, tot programul junimist: îmbunătățirea vieții materiale a păturilor de jos și oprirea lor de la o viață conștientă, care ar putea să le dezvolte spiritul de cercetare și de critică și deci să le dea acces la trebile statului. Deși om nou, civilizat, „european” fin și sceptic, e plin de iubire pentru boierul de modă veche, cu toate că acesta duce altă viață și are alte idei și alte idealuri decât dânsul – pentru că acest boier este simbolul și garanția dăinuirii formei sociale împortiva căreia luptau patruzecioptiștii. Și când vorbește despre Villara (în 1852), care a jucat în Muntenia rolul știut, e plin de respect și considerațiune.

Și atunci, este firesc ca, dintre toți oamenii de talent și cultură ai Daciei literare și ai României literare, C. Negruzzi să fie singurul care s-a împotrivit mișcării revoluționare de la 1848. În această abstențiune a lui C. Negruzzi față cu marile frământări, la care iau parte toți prietenii și tovarășii săi, ni se lămurește nouă primul junimist român. Despre această revoluție, pe care nu îndrăznește s-o atace de-a dreptul, nu amintește decât de două ori, pe cât știm, când spune că… „anul 1848 a fost fatal literaturii”…

Nicăieri vreo notă mai generoasă, ceva spontan și necalculat, ceva ieșit din prisosul sufletului, ceva revărsat peste marginile interesului individual și de clasă, în sfârșit, vreo abatere de la „cumințenie”, și doar a trăit în vremea și în mijlocul marilor „nebunii”… (Să ne gândim la A. Russo ori la Bălcescu !) Peste tot, o uscăciune morală și o răceală, care au constituit cunoscuta finețe a junimiștior, peste tot lipsă de iluzionare și avânt. Această răceală a dat naștere „zeflemismului” (și nu spiritului critic, cum voiesc să ne asigure unii: dovadă A. Russo, din care nu putea lua naștere zeflemismul). De aici, în spiritul publicului, identificarea junimismului cu zeflemismul și invers.

Dacă C. Negruzzi e împotriva luptătorilor de la 1848, apoi aceștia îi plătesc cu vârf și îndesat. În ziarul Bucovina, care după 1848 ajunge tribuna revoluționarilor din principate și mai ales din Moldova, C. Negruzzi e acuzat că la 1848 a tăcut pentru că i s-au dat „ciolane în gură, și împrejurările anului 1848, pe lângă titlul de director al vistieriei, îl mai îmbrăcară cu remunerație, cu titlul de epitrop al școalelor publice…” etc..

C. Negruzzi fiind un „critic” și, pe de altă parte, potrivnic liberalismului de la 1848, ar fi de ajuns atât pentru a justifica caracterizarea lui ca „primul junimist”. Dar ne vom încerca să arătăm că, și în privința limbii și a literaturii, între el și A. Russo sunt deosebiri, și anume, deosebiri de acele care formează tocmai asemănări cu dl Maiorescu, deosebiri care se explică prin tendințele sale sociale, deosebite de ale lui Russo și asemănătoare cu ale dlui Maiorescu.

Costache Negruzzi și-a expus părerile în multe articole, adunate, cea mai mare parte, în vol. I al Scrierilor sale sub numele de Scrisori. Din aceste scrisori putem cunoaște ideile lui despre limbă și literatură. În Scrisoarea a XXXII-a ne spune că limba, sub domniile străine, se corupsese și ea:

„Nu mai era acum limba lui Dositeu și a lui Cantemir, nici a cărților bisericești; era un gerg hibrid, amestecat cu ziceri turco-grece etc.”…

Dar, zice el mai departe, după ce „lipsiră zicerile turco-greco-slave, se introduseră cele latino-franco-italiene”. Iar în Scrisoarea a XXV-a își bate joc cu mult spirit de mania latinistă și franțuzistă, când pune în gura unui țăran, care voia să-și dea copilul la școală, următoarele vorbe pline de înțeles:

„…Pre unul am să-l dau în școală la Iași, ca să învețe nemțește, franțuzește și latinește. – Dar românește nu ? – Ba și românește; dar, vezi d-ta, că dacă n-a învăța franțuzește și latinește nu înțelege româneasca de astăzi.

Acum trebuie să știm multe limbi, ca să înțelegem pre a noastră”.

Și aceeași atitudine de critic o are și față de literatura vremii. El preferă pe Dosoftei maculaturii literare din timpul său (Scrisorile XVII și XXXII).

Întreaga sa critică, lingvistică, literară și socială a concentrat-o în Muza de la Burdujăni. „Muza” aceasta e cucoana Caliopi Busuioc, o fată bătrână care face versuri ca acestea:Azi cu petițiuneM-adresăi către AmorȘi-l rugăi cu-ncordăciune,Să astâmpere-al meu dorDe-a mea tristă pusăciuneTe îndură, zeu de foc!De nu vrei protestăciuneSă întind în orice loc…,

– femeie „romanțioasă”, care răspunde baronului Flaimuc, falsului pretendent, când acesta îi spune că dorește o femeie „care să facă la mine poezii zo vi der Șiller vi der Ghete”:

„– Ghete! Șiller!, ce nume înalte ai rostit, baron !

Feblele mele talente cum vor răspunde la așteptarea dumitale ?”

– femeie care strică limba, influențată de toate maniile lingvistice ale vremii (pusăciune, conprinzi, neînvingibilă, atășăciune etc.) – femeie modernă, care recomandă bătrânului ei amorez:

„…să te îmbraci după modă. În locul nădragilor acelor roși, să pui un pantalon elegant, botine de glanț, un bonjur făcut după jurnal ca toată lumea bine educată, ș-atunci aș putea suferi viderea dumitale, dar în halul acesta, o, ceriule! mă sparii!”, în sfârșit, cum o caracterizează Drăgănescu, eroul piesei:

„O alcătuire de toate ridiculele trecute, prezente și viitoare, o fată bătrână și nebună, care-și închipuiește că nebunește pe toți bărbații și socoate că nu-i poți zice bunădimineața fără să-i faci o declarație de amor. Când rea și nesuferită, când simtimentală și cochetă, s-aprinde și se alintă ca o copilă brudnică, și deodată o vezi că se aruncă în disertații metafizice și în dispute literare, de n-o mai înțălege nici dracu. Toată dorința ei e s-audă vorbind de dânsa. Închipuiești-ți că se socoate poetă și muzicantă, încât bietul târgușorul nostru geme de versurile și de sonatele ei; de aceea noi toți o numim Muza de la Burdujăni.”

Scopul pentru care a scris C. Negruzzi această farsă, căci această bucată e nu numai tendențioasă, ci curat tezistă – cum dealtmintrelea vom vedea –, așa e întreaga operă a lui Alecsandri, am putea spune a întregii literaturi mai vechi românești, scopul ni-l spune autorul însuși într-o „notă” de la sfârșitul piesei:

„…Noi am fost zis – nu ne mai aducem aminte unde – că sunt mulți care schingiuiesc și sfâșie frumoasa noastră limbă și în loc de creatori se fac croitori și croitori răi.

Asta ne-a îndemnat a compune această mică comedie crezând că facem un bine arătând ridicolul unor asemine neologiști”.

Nu-i vorbă, farsa aceasta e peste măsură de slabă. Chiar alegerea locului, Burdujănii, e o copilărie, căci la Burdujăni nu putea exista o asemenea „muză”. Scriitorii dinainte de

1870 aveau spiritul prea facil și procedeul lor era copilăros. Dacă-i vorba de ridiculizat, de caricaturizat, apoi ei vor pune pe Caliopi Busuioc la Burdujăni, pe Iorgu Damian la universitatea din… Sadagura, poetul va purta numele de Acrostichescu, escrocul pe acela de Pungescu etc. Dar, cu toată lipsa de valoare estetică, literatura aceasta are pentru noi o mare însemnătate.

Muza de la Burdujăni conține nu numai ridiculizarea maniei lingvistice, ci și satirizarea ridicolului izvorât din amestecul fanariotismului pământean cu civilizația apuseană neasimilată. Caliopi Busuioc, ca și cucoana Chirița ori Gahița Rosmarinovici ale lui Alecsandri, sunt „Zițele” epocii de la 1848. Atunci civilizația apuseană străbătuse numai în clasele de sus și acolo, neasimilată nici în formă, dădea naștere la ridicol, și acest ridicol, Negruzzi și Alecsandri, Caragiale ai vremii lor, l-au observat și l-au redat în opere dramatice. L-au redat fără artă, pentru că nu aveau talent deosebit și pentru că ei erau desțelinătorii ogorului literar și aveau de luptat cu toate greutățile, neavând nimica moștenit. Cu vremea, civilizația s-a prins bine, cel puțin din punctul de vedere al formei, în clasele superioare, și ridicolul superficial a dispărut: azi în clasele de sus nu mai poate fi o cucoană Chiriță. Dar civilizația a pătruns cu încetul, ca apa în păturile pământului, tot mai jos, până ce a ajuns în mahala, și azi, mai ales pe vremea când a fost scrisă O noapte furtunoasă, combinația ridicolă de orientalism și civilizație europeană e în mahala. Acest ridicol nou și-a găsit zugravul într-un om de un talent extraordinar, Caragiale, care pentru mahala și pentru „Zița” e ceea ce a fost Alecsandri pentru Gahița Rosmarinovici și C. Negruzzi pentru Caliopi Busuioc. Iar faptul că literatura caragialiană (a lui Caragiale și a imitatorilor săi) a apărut în Muntenia e caracteristic: în Muntenia există mahala românească, mică burghezie românească; în Moldova nu există; un Caragiale moldovan ar fi fost imposibil… Și în curând civilizația va străbate la țară (a și început: o parte din Humulești e „despărțirea III a urbei T. Neamț !”) și, fatal, va da naștere unui ridicol, care-și va găsi și el zugravul, pe Caragiale al său. Acțiunea se va petrece poate la Humuleștii lui Creangă.

Dar pentru ce scriitorii vechi au zugrăvit cu atâta predilecție pe femei, când au voit să ridiculizeze mania civilizației ? C. Negruzzi, cum spune singur, a voit să ridiculizeze pe „croitorii” limbii: a ales pe o femeie. Alecsandri, pe Gahița Rosmarinovici, cucoana Chirița etc. O fi și frivolitatea feminină, dar cauza principală ni se pare alta.

Ion Ghica, în O călătorie la Iași, zice că femeile au făcut mult pentru ideile noi. Ele au fost mai accesibile civilizației apusene. Alecsandri zice același lucru. O femeie, Elena Negri, se știe că a avut un rol însemnat în lupta dată pentru a atrage atenția clasei boierești asupra literaturii populare culeasă de Alecsandri. Pe când bărbații purtau ișlice și vorbeau grecește, femeile se civilizase, vorbeau franțuzește, cântau din clavir și… flirtau cu bonjuriștii. Așadar, femeile s-au civilizat întâi, și cum procesul de civilizare nu se face, la începuturile lui, fără oarecare ridicol, între ele s-or fi găsind mai multe „prețioase” și de aceea autorii vremii, poate fără să-și dea seamă, au întrupat atât de des în femei ridicolul semicivilizației.

În Muza de la Burdujăni C. Negruzzi, ca și Alecsandri în „teatrul” său, se arată critic, șarjând însă ca și Alecsandri (care a fost puntea de trecere între școala veche critică și junimism), pentru că Negruzzi nu înțelegea fatalitatea fenomenului pe care îl zugrăvea, pentru că nu avea încredere în efectele civilizației introduse pe pământul românesc – pentru că era junimist.

Acest critic în toată puterea cuvântului, acest fenomenalist în privința limbii, care nu admite îndreptări ori creațiuni de cuvinte după voința conștientă a cărturarilor, își caracterizează singur pozițiunea sa în mijlocul diferitelor curente din vremea lui în Scrisoarea a XVIII-a:

„Când neamurile barbare au inundat România ca un răpide șiroi, găsind pânza limbei urzită, luau suveica și prin dreptul celui mai tare aruncau unde și unde câte un fir de bătătură de a lor groasă și nodoroasă. Astfel se țesu limba noastră. Pentru a scoate acum acele lătunoioase fire, trebuie a destrăma pânza și, prin urmare, a crea o limbă mai frumoasă, poate, mai nobilă și mai învățată, căreia nimic nu i-ar lipsi alta decât de a fi românească.

Aici încep necurmatele dispute între învățații pandemoniului nostru literar cării se silesc:

Spirar nobil’ sensi a’ rozzi petti, și pe care noi îi împărțim în trei clase. Liberalii zic (după Iorgovici și după Molnar) că trebuie a goni toate zicerile slavoane și ungro-turco-grece, deși aceste din urmă sunt foarte puține și noi, primite numai de niște capete bolnave și stricate. Moderații, că trebuie a le subția, a le înnobila și a le români, și eu mărturisesc că m-aș învoi cu părerea domniilor-sale. Vin, în sfârșit, conservatorii ăaceștia erau ișlicariiî, astă veche rugină, care strigă cu glas de Stentor că se strică limba, plângând-o și bocind-o în gura mare”.

Aplicarea aceasta a terminologiei politice la clasificarea curentelor lingvistice o mai găsim și aiurea. Cei de la România literară sunt învinuiți de „reacționarism” de către latiniști (adică de către „liberali”). G. Asachi, cum am văzut, trei ani după C. Negruzzi, împarte și el sistemele lingvistice în „sistem de conservativi, de radicali și cumpenitori sau de juste milieu”.

Așadar, C. Negruzzi e un „moderat”, cum se declară singur – A. Russo ar fi zis „eclectic” –, și termenii aceștia politici, atât de frecvent aplicați la sistemele lingvistice, nu-s figurați, ei au înțeles mai adânc. În adevăr, omul e dintr-o bucată, ideile nu stau în capul lui în compartimente separate și, mai ales, cum spuneam la începutul capitolului, ideile când sunt în slujba unui ideal sunt condiționate de acel ideal. În prima jumătate a veacului al XIX-lea, românii sunt luptători: în fața lor se pun probleme mari și grave și toate chestiile se pun în legătură cu nevoile sociale (arta, de pildă, e curat tezistă, armă de propagandă; o recunosc toți, Kogălniceanu, în Dacia literară, Alecsandri, în prefața Teatrului său etc.), așa încât teoriile lingvistice devin un reflex al luptelor naționale și sociale.

Și de aceea „liberalii” în politică au fost și „liberali”, cum zice C. Negruzzi, sau „radicali”, cum zice Asachi și Eliade, în limbă: latiniști, franțuziți: „Dacă-i vorba pe schimbare, pe înnoire, să schimbăm, să înnoim, să ștergem trecutul rușinos!…”, „Moderații”, ca C. Negruzzi, au fost cumpăniți în toate, au fost deci împotriva „liberalilor”: a latiniștilor, a franțuziților. (Mai târziu, după ce „liberalii” au triumfat, „moderații” de ieri, fără să-și schimbe ideile, se pomenesc în situație de „conservatori”: junimiști…). Iar socialiștii, ca să mai dăm un exemplu de cum omul e dintr-o bucată, au fost realiști, ateiști, fonetiști – în sfârșit, împotriva tuturor atitudinilor și doctrinelor burgheze. Numai oamenii bine echilibrați, sufletele bogate, comprehensive și, în adevăr, cumpănite, spiritele cu adevărat critice, reflexive, ajutate și de o cultură adecuată, pot scăpa de uniformitatea aceasta. Așa au fost Kogălniceanu și A. Russo, și mai ales A. Russo, acest om complet, acest spirit liber, spiritul cel mai liber pe care l-au avut românii. Și totuși, C. Negruzzi nu e atât de fenomenalist în privința limbii ca A. Russo. E o deosebire în atitudinea lui C. Negruzzi. El nu dă atât de mare importanță la ceea ce se numește „deprindere”, uz. Să nu se vorbească de deprindere, zice el: „N-am schimbat papucii?” (Scrisoarea XIV-a) Și are mai cu seamă antipatie pentru „slavonisme”, declarându-se partizan al înlăturării lor. Să se compare această atitudine cu aceea a lui A. Russo, care zice că o limbă se naște „pe decompoziția altor limbi”, că cuvintele, de orice origine, se împământenesc și că gramaticii trebuie să constate, nu să inventeze –, și care se roagă:

„Lăsați-ne să lucrăm în voia sa limbușoara asta turcită, grecită, ungurită, slavonită și ce a mai fi…, limba acea care le-au făcut românilor veacurile, pentru care i-au hulit, necăjit, chinuit ungurii și slavonii”.

Această pietare a lui Russo pentru limba „asta turcită, grecită, slavonită”, așa cum e ea, pentru limba vie, cum e în popor, vine desigur și din priceperea lui, dar și din marea lui iubire pentru poporul de la țară, pentru țărănime, care, singură, o vorbea așa, vine din adâncul lui poporanism. C. Negruzzi a vorbit și el de literatura populară o dată în Dacia literară și altă dată în Scrisori, unde a colectat o sumă de proverbe (în care, nu-i vorbă, pune în gura poporului cuvinte ca: intrigi, caracter etc.), dar aceasta la dânsul e întâmplător și el n-a fost conștient de marea importanță a curentului poporan, cum n-a fost nici maestrul său Eliade, pentru că n-a fost poporanist, el, primul junimist. Românismul său se reduce mai mult la cărțile bicericești și la „trecut”, decât la literatura populară, decât la țăranul român viu, cu sufletul și nevoile lui. Și astăzi românismul, când e expresia reacționarismului, se sprijină mai mult pe „trecut”, iar pe țăran numai întru cât acesta e un simbol al trecutului.

C. Negruzzi a fost mai raționalist în privința limbii, pentru că a fost mult mai puțin poporanist decât A. Russo. Această lipsă de poporanism este încă o notă care apropie pe C. Nerguzzi de dl Maiorescu.

Această înclinare raționalistă a lui C. Nerguzzi se manifestă și în sistemul său ortografic, ceea ce dealtmintrelea e firesc, căci la noi chestia ortografică a fost strâns legată de chestia lingvistică (după cum aceasta a fost strâns legată de tendințele sociale și politice), a fost o față a ei: latiniștii au fost etimologiști, fenomenaliștii au fost fonetiști.

C. Negruzzi n-a fost curat fonetist, a fost pentru scrierea „care păzește etimologia cuvântului”, ca și dl Maiorescu.

Aș ieși din genul acestui studiu, dacă aș analiza mai amănunțit temperamentul acestui scriitor, pentru a arăta că tonul său, când atacă curentele adverse, mai ales literatura care nu-i place, e perfect acel ton „junimist”, rece, sarcastic, că umorul său n-are notă simpatică, altruistă, bună, ca de pildă al lui A. Russo. Repet: zeflemismul a putut să iasă dintr-un umor ca al lui C. Negruzzi, și nu din unul ca al lui A. Russo.

Am voit să arăt în acest capitol că C. Negruzzi, pe lângă atitudinea critică față de limbă și literatură, care-l pune în rândul vechilor critici moldoveni, a avut, față de transplantarea civilizației apusene la noi, o atitudine deosebită de a tovarășilor săi, asemănătoare cu a junimiștilor de mai târziu, atitudine care explică și deosebirile dintre el și tovarășii săi în privința problemei lingvistice, deosebiri care formează asemănări cu dl Maiorescu.

În cursul acestui studiu se vor lămuri mai bine cele spuse aici cu anticipație, care trebuiau spuse acum, pentru a fixa locul lui C. Negruzzi în evoluția spiritului critic român.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Spiritul_critic