https://blog.revistaderecenzii.com
De câte ori auz zgomote de război, îmi amintesc cu pietate și cu mândrie de acum atâția ani trecuți, când eram unul dintre aprigii apărători ai Independenții. Pe vremea ultimei conflagrațiuni orientale, am servit în garda civică, — «baioneta inteligentă» — în compania din mahalaua armenească. Timpuri eroice! am de la voi frumoase amintiri! Căpitanul meu, d. Guță Cotoiu, odinioară sergent în pompieri, era un tip de haidamac, care fusese apoi, pe rând, birjar, cârciumar, binagiu, samsar de slugi, spion de poliție, bătăuș, ș-acum, în sfârșit, urmând unei vocațiuni irezistibile pentru viața politică, se declarase pe față pentru guvern. Era un agent propagandist rabiat — groaza cârciumarilor și altor case publice, spaima birjarilor, lăutarilor, flașnetarilor, alunarilor, salipgiilor și a tuturor câți îi picau înainte în momentele-i de arțag contra ciocoilor. Dar, aminteri, om plăcut, deștept și vesel. Când a venit pentru prima oară să mă cheme-n serviciu, era tămâiat. Îl cunoșteam de mult — cine nu-l cunoștea în mahala pe d. Cotoiu? — zic:
— Frate Guță, te rog, pe mine să mă scutești; sunt slab de constituție.
— Ei, aș! zice. Oftică rusească!… Nu se poate, d-le Iancule… adică… se poate, dacă pui om în loc.
— Atunci, pui om în loc.
— Atunci, scoate rubla.
I-am dat-o, și d. Guță a plecat legănându-se și strigând :
— Trăiască ai noștri, d-le Iancule!
Apoi o teribilă înjurătură: … de ciocoi! Peste vreo opt zile, m-a călcat d. Guță iar, și iar mi-a șters carboava, și iar: «Trăiască și șcl…». Peste vreo cinci zile, altă rublă: pe urmă, din patru-n patru zile, regulat. Dar toate tiraniile trebue să aibă un capăt. Am hotărît să mă revolt. Când vine d. căpitanul tun și zice:
— Mâine ai servici…
— Neică Guță, zic, oi avea, n-oi avea servici, nu știu, da rublă știu că n-am, și nici n-o să mai am de aici înainte. Scurt!
— Atunci. .. cum?
— Iac-așa.
— Atunci te bag la arest.
— Să poftești!
— Car’va-s’zică nu dai rubla?
— Nu pot!
— Bine…!
Și a plecat supărat, înjurând strașnic pe ciocoi. A doua zi, dis de dimineață, am auzit goarna, m-am îmbrăcat repede și m-am dus la companie: am luat o pușcă bătrână, care clănțănea din toate încheeturile când umblam; mi-am încins centuronul cu patrontașul peste palton, și am plecat prin lapoviță cu cârdul companiei. Un comisar de poliție ne-a dus în șireag pe podul Mogoșoaii — era parada Bobotezii. Mai târziu când a venit și căpitanul și m-a văzut, el care mă credea un laș incapabil de a purta o armă, a rămas încremenit:
— Bravos, d-le Iancule! mă lucrași car’va-s’zică?… Da nu face nimica! Trăiască ai noștri! … de ciocoi!
După ce a dat câteva târcoale în fața companiei, a venit iar la mine, m-a tras la o parte și, foarte discret, mi-a duhnit la ureche:
— D-le Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. . . Dă-mi o jumat’ de rublă și du-te acasă.
— N-am nici sfanț, nene Guță, zic eu tare, ca să m-auză cocoanele înghesuite pe trotuar la spatele șireagului nostru.
Dar d. Căpitan se-nțepenește-n călcâie și, ca să-mi acopere glasul, strigă răgușit din fundul bojocilor:
— Cumpanie… drepți!
În acelaș moment, s-aud venind din susul stradei niște huiduituri sguduitoare. . . Ce era? Cine știe cine prinsese un câne jigărit de mahala, îi legase o tinichea de coadă și-l aruncase în mijlocul stradei, să-l dea garda-n tărbacă, după o veche datină consacrată a acestei instituțiuni urbane. Apucat între cele două șiruri de bravi, cari aveau la spate câte un zid de lume; aiurit de huiduituri, de amenințările puștilor și de loviturile tinichelii, nenorocitul animal fugea făcând niște salturi nebunești și chelălăind într-un chip infernal, pe când garda și publicul făceau un haz nespus. A trecut pe dinaintea noastră ca o vedenie chimerică. Încă târziu se auzeau în depărtare huiduituri tocmai pe la piața teatrului.
Noi eram companie de elită. Eu stam postat peste drum de Crețulescu, aproape de palat, între doi armeni foarte borțoși, unul basmangiu pe podul Târgului-de-afară, și altul fabricant de cafea măcinată și alte mirodenii în Caimata. Acesta-și pusese de degrabă paltonul peste șorțul cu care se acoperea când măcina martinică, și șorțul era cu o palmă mai lung decât poalele paltonului, care se mai scurtase o șchioapă din pricina centuronului încheiat sub burtă. Cafegiului, răsbit de frig, îi curgea nasul enorm plin de guturaiu, și, om curat ca toți Armenii, mă ruga din când în când să-i țiu pușca: s-apleca din greu, își ridica șorțul și se ștergea la nas. După aceea, când își lua pușca-napoi, foarte politicos:
— Mersâm… Am aut noroc; dacă nu am uitat șorțu pa mine, cu ce m-am șters la nas?
De atunci, n-am mai băut cafea cu caimac! În sfârșit, iată că se-ntorc înapoi spre Palat, trăsurile oficiale… . Strigam încă ura, când trecea pe dinaintea noastră escadronul de suită. Jandarmii mândri, cu săbiile scoase, se uitau, pe sub cozorocul chiverelor, la compania noastră, mai ales la mine și la armenii mei, cu un zâmbet așa de ciudat, încât am aplecat ochii-n pământ și, din ceasul acela, mi-am promis să fac toate sacrificiile pentru a mă scuti pe viitor de o așa penibilă situație. Am alergat la d. Cotoiu și, după multă tocmeală, ne-am ajuns: două ruble pe lună și să mă lase-n pace. I-am dat una înainte și apoi câte una la fiecare cinsprece zile. Am servit regulat patriei, spre deplina mulțumire a comandantului meu, până la desființarea gardei. Și o dovadă că am fost un brav e că d. căpitan a venit odată la mine foarte bine dispus și mi-a zis:
— D-le Iancule, să știi că acuma ne-mparte și noă, la garda națională, dicorății pentru apărarea Independenții; să știi că te pun pe listă.
Eu, înțelegând unde vrea să m-aducă d. Guță, i-am răspuns că eu n-am pretenție… am luptat așa, de dragul liberalilor. Dar d. Guță:
— Trăiască ai noștri, d-le Iancule! … de ciocoi! Da nu se poate! să dau la toți bocciii și mitocanii dicorății și tocmai d-tale să nu-ți dau! nu face! Eu știu că te trec pe listă.
— Nu mă trece, că cine știe cât costă. .. acu sunt cam tinichea.
— Ce să coste? un moft… Facem noi pentru d-ta.
Pe urmă mi-a cerut o jumătate de pol, pe urmă i-am dat o rublă și pe urmă ne-am ajuns cu o rublă și jumătate. M-a încasat și m-a trecut la portofel. Peste vreo câteva zile după desființarea gărzii, m-am întâlnit cu d. Guță — îl făcuseră perceptor, și era foarte vesel! L-am întrebat în glumă:
— Nene Guță, ce se mai aude cu decorația mea?
— … Care dicorație…?
— Aia… nu ții minte?… o rublă și jumătate…
— Dracu să-i știe, d-le Iancule, ce-a făcutără ăia de la comenduire, că eu le-am trimes de atunci listele; dar acolo e acuma un balamuc cu predarea armelor! Cică s-a furatără sumedenie…
— Se prea poate, nene Guță; în vreme de război câte arme nu se prăpădesc!
— Poate la alte cumpănii să se fi făcut vr-un abuz; dar la noi, nu-mi vine să crez… Ei! da nu face nimica… Trăiască ai noștri, d-le Iancule!… de ciocoi!
Astfel, din pricina unei neglijențe a comenduirii am rămas nedecorat, după ce am luptat atâta! Asta nu e drept! mi-am zis. Sunt sigur că lui Sarchiz cafegiul i-a dat. M-am dus să-l văz. L-am găsit tot cu șorțul cunoscut și cu guturaiul cel vechi; amesteca martinică cu rio ca să facă moca. Din vorbă-n vorbă, zic eu, ascunzând cât puteam mai bine sentimentul de invidie:
— Dumitale cum ți-a dat decorație, frate Sarchiz, și mie nu? că eu încai am plătit înainte.
— Așa am aut orbă… Când ne-aduce dicorație, plătim… Ne-a adus dicorație, am plătit.
— Așa…? zic eu domirit.
— Bei un cafe proaspăt?… să-ți fac un gingirlie…
— Nu, nene Sarchiz, mersâm; nu mai metahirisesc de mult cafea cu caimac!