https://blog.revistaderecenzii.com/
Cartea de Memorii a lui Mihail Manoilescu (vol. I, II, Editura
Enciclopedică, București, 1993) cuprinde însemnările sale subiective
despre viața de inginer, economist, om politic, întreprinzător, dar
și profesor, proprietar și redactor de revistă dedicată modernizării
României („Lumea nouă“, 1932-1942).
Este o carte eseu despre doctrina sa economică, cea a corporatismului, cu care a pătruns în lumea internațională a gânditorilor
economici (prin volumul La theorie du protectionisme et de l echange
international apărut pentru prima oară în limba franceză la Editura
Girard, Paris, 1929) despre viața politică românească în special după
Marea Unire cuprinzând perioada (1918-1940).
Cartea de Memorii a fost începută în anul 1944 în timpul refugiului de la Breaza ca urmare a bombardamentelor americane asupra
Bucureștiului (întreruptă în intervalul octombrie 1944 decembrie
1945, când a cunoscut prima recluziune, fără vreo judecată, din partea regimului instaurat de sovietici în această parte a lumii, continuată
mai apoi și întreruptă definitiv în 1948, ca urnare a celei de-a doua
închisori politice ce i-a adus sfârșitul vieții în 1950, după ce a fost purtat prin mai multe centre de decimare fizică și psihică, la Penitenciarul
de la Sighet și îngropat în cimitirul anonim al închisorii. Moartea
sa a fost adusă la cunoștința familiei de-abia în anul 1958. Iar ca o
încununare a acțiunilor românești de prigoană a fostelor elite, desigur,
tot de cumplită inspirație bolșevică, chiar după săvârșirea in viață
(faptă nemaiîntâlnită în jurisdicția lumii!) în 1951 a fost condamnat
„în lipsă“ de un tribunal civil la 15 ani de temniță grea, 10 ani de
22 Geo Constantinescu
degradare civică și confiscarea averii. Asta când teoria sa economică
tradusă în mai multe limbi, încă din 1931, devenea biblia modernizării unor țări, ca spre exemplu Brazilia, care îl consideră încă înscris
definitiv pe frontispiciul dezvoltării sale economice la loc de cinste,
ca unul din întemeietorii statului modern.
Prin urmare, Memoriile lui Mihail Manoilescu, chiar întrerupte
brutal de autoritatea criminală a unui regim scelerat, mărtuisesc,
totuși, despre o epocă de promisiuni ale devenirii statului românesc
modern, mai ales după înscrierea Țării în granițele firești, în anul de
glorie, 1918. O fac cu sinceritatea omului ce n-a cunoscut odihna pentru a contribui la afirmarea plenară a românității ca națiune în contextul european al celorlalte popoare, până la criza din timpul și de
după cel de-al doilea război mondial. Desigur, cu nevoia de a fi înțeles
de cititorul de mâine, care va fi văduvit de cunoașterea temperaturii
umane a cursului evenimentelor evocate. Spune autorul în adresarea
directă de la început, „către cititorul meu“: „…tu nu vei fi în stare să
reconstitui în sufletul tău nimic din atmosfera epocii, din culoarea și
parfumul ei, care nu se păstrează niciodată așa cum a fost în filmul
istoriei“10. Descifrăm în această frază îndoiala omului de acțiune și a
savantului în câmpurile economicului și tehnicii (specializarea lui de
bază a fost cea de inginer de poduri și șosele) în valoarea cuvântului
de a reda trăirile așa cum au fost, cu temperatura sufletească a realului
și a idealurilor spre care tindeau elitele unei națiuni tinere. În același
timp, autorul își afirmă subiectivitatea viziunii, dar și credința în
puterea științei de a coagula în jurul său forțele creatoare ale națiunii,
în această plenară devenire de sine. Adaugă tot aici autorul: „Căci eu
nu sunt istoric ca să proporționez pe fiecare om și fiecare faptă după
importanța ei luată în ansamblul unei epoci, ci sunt un memorialist
care servește material istoricului viitor din faptele care au căzut în
privirea lui imediată“11.
10 Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, II, Editura Enciclopedică,
București, 1993, p. 17. 11 Op. cit., p. 18.
Întoarcerea istoriei. Literatură diaristică și de memorii 23
Dar tocmai acest complex de trăiri retrospective prin mijlocirea
cuvântului conferă evocărilor înveșnicirea de care au nevoie faptele
bune, trăinicia pe care le-o dau idealurile țintite. Cu toate acestea,
autorul nu selectează din timpul trăirii numai ceea ce este pozitiv,
în consesns cu iluzia mersului către progres al națiunii, ci mai ales
evocă limitele celor care au crezut doar că reprezintă acest marș imperturbabil înainte. Spune autorul: „…aceleași mari categorii: datoria,
dezinteresarea, sacrificiul predomină interesul public precum și corelaționările lor negative: egoismul, arivismul, cupiditatea, rangofilia
formează cadrele în care se leagă sau se fixează omul public“12.
Deci radiografia epocii făcută de Mihail Manoilescu nu este una
festivă, encomiastică, fardată mai mult sau mai putin „științific“ sau
populist, ci una reală, cuprinzând toate aspectele vieții social-politice,
mai ales locurile unde elitele și nația împreună, din varii motive, au
întârziat progresul sau chiar au eșuat în multe privințe.
Ceea ce este de remarcat în viziunea politică a lui Mihail
Manoilescu este ideea antimachiavelică cum „că morala nu are loc
în știința conducerii maselor“. Acestă viziune cultivată de liberali de-a
lungul timpului calificând puterea doar ca gestionarea intereselor personale sau de grup, excluzând sau neglijând doar, adevăratul interes
național i-a repugnat de la început tânărului Manoilescu. Astfel, a
intrat încă din anul 1921 în Partidul Poporului condus de mareșalul
Averescu, iar în anii 1927-1928, când a funcționat ca ministru al
finanțelor în cadrul guvernului, a elaborat proiecte de legi de mare
importanță pentru țară: stabilizarea monetară, armonizarea salariilor,
codul vamal. Și-a dat imediat seama că dictatura liberală în marșul
necondiționat pentru profitul economic imediat „destrămase unitatea sufletească a țării, trezise revolta noilor provincii și produsese
frământări sub care țara nu se putea consolida“13. Cum după moartea regelui Ferdinand tot ei încercau sa-și subordoneze și regența,
12 Ibídem, p. 18 13 Ibídem, p. 106.
24 Geo Constantinescu
Mihail Manoilescu a făcut tot posibilul ca prințul Carol să-și preia
îndatoririle ce i se cuveneau și la care renunțase din aceleași motive
politice și familiale (mama sa, amanta lui Știrbei, continua să fie sub
influențele liberale). Cum Brătienii simțeau în viitorul rege un rival
întru păstrarea puterii, îi intentează proces din care autorul scapă
cu greutate, convins fiind că liberalii își vor folosi toată abilitatea și
influența nu pentru a-l face erou în pușcărie, ci pentru a-l distruge.
Dar cum tribunalul militar îi dă câștig de cauză și-l absovă de culpă,
Mihail Manoilescu face totul ca regele să-și ocupe tronul.
Ocupând tronul României în 1930, regele pierde teren tocmai
pentru că „…nu și-a dat de la început un guvern liber pe mișcările
sale care să se fi desprins de prejudecățile bine sau rău înțelese ale unui
singur partid“14. Pe lângă aceasta, el a intrat în sfera de influență a
camarilei și, bineînțeles, nu s-a impăcat cu soția și a ales să continue
conviețuirea în promiscuitate cu amanta, Elena Lupescu.
Primul confict contondent cu regele a fost atunci când Carol al
II-lea i-a cerut în calitate de guvernator al Băncii Naționale să sprijine banca Blank, aflată în prag de faliment, cu banii țării, și așa greu
încercată de aventurile economiei liberale. Manoilescu a refuzat și a
fost demis. De atunci raporturile cu regele au devenit reci iar autorul
și-a dedicat viața științei, gazetăriei economice și mai ales profesoratului în învățământul superior. Între 1934-1940 a funcționat și
ca Președinte al Asociației Generale a Inginerilor din România. A
continuat apostolatul la catedră, a fost invitat de onoare la marile
congrese intenaționale privind economia mondială. Marele lui regret a fost că regele s-a sprijinit pe politicieni care-i satisfăceau doar
setea de înavuțire, precum credea el, chiar Constantin Argetoianu,
care cu cinismul recunoscut și autoironia șfichiuitoare, afirmase la
un moment dat: „N-aveți nici o grijă. Unde va găsi regele lichele mai
mari decât noi?“
14 Ibidem, p. 218.
Întoarcerea istoriei. Literatură diaristică și de memorii 25
Cam acestea erau condițiile democrației interbelice carea au dus
la pierderile teritoriale de dinainte de cel de-al doilea război mundial
și la căderea tării mai apoi sub sfera de influență rusească.
Răspunsurile acestei lumi au fost cele cunoscute, hiatusul dezvoltării firești a României a dus la situația pe care o trăim astăzi.
Tocmai pentru că pustiul bolșevic a început cu distrugerea elitelor
țărilor ocupate și crearea acelor cadre obediente care nu aveau și nu
au nici un fel de legătură cu ființa neamului. Redescoperirea teoriilor
economice ale lui Mihail Maniolescu și adaptarea lor la condițiile
actuale ar putea fi o șansă de salvare a țării față de noul internaționalism neoliberal acaparator, dar la fel de dăunător țărilor cu tradiții
agrare, fără o industrie ultraperformantă. Prin urmare, tocmai acum
aplicarea lor se dovedește a fi de strictă necesitate pentru construirea
lumii armonioase pe care o visează încă oamenii de bine din contemporaneitatea noastră. Lectura antrenantă a Memoriilor lui Mihail
Manoilescu constituie, desigur, un exemplu cald uman pentru cei ce
încearcă să edifice în haosul intereselor divergente ale lumii o cale de
armonie firească și progres cât de cât benign pentru civilizația actuală,
la fel de mult încercată și veșnic amenințată