George Stanca: Stiluri existenţiale
de Ştefan Vlăduţescu
Din fericire pentru destinul lumii, cărţile nu ascultă de poetica explicită a autorilor. Nu numai că ele fac ce vor cu lectorii, dar fac acelaşi lucru cu creatorii lor. Ca o evidenţă irepresibilă identificăm această situaţie în cazul cărţii lui George Stanca, „Epistolar” (Bucureşti, Editura Adevărul Holding, 2011).
Volumul este proiectat ca „o sumă de exerciţii de stil” şi se situează autoscopic drept carte „poate uneori corozivă, alteori calină, cu câteva excepţii deloc otrăvită, vitriolantă, pe alocuri scrisă cu tandreţe, chiar”. Ratarea elegantă a poeticii face în mare poate valoarea şi expresivitatea scrierii. Exerciţiile de stil literar sunt în fapt radiografii ale unor stiluri de existenţă. Galeria de stiluri de existenţă reţine unele dintre cele mai relevante figuri ale lumii româneşti, nelipsind cele ale lumii mondene, „cu vălătuci, ifose, damfuri şi fitze”. Sunt urmărite înainte de toate forţele interne ce mişcă angrenajul stilului ce face nota distinctă a unei formule existenţiale.
Organizarea adresării este aceea a scrisorii publice îndreptate către o persoană şi aflată la dispoziţia tuturor. Radiografiile epistolare vibrează către o nuanţă ce se transformă în amprentă, în efigie a personalităţii.
Mihaela Rădulescu este evocată-invocată astfel: „genul ideal de femeie pentru gustul meu. De amantă (…). Căci ai ceva mortal”. Tabloul fizic evaluat la superlativ şi cimentat ca prim-plan este modulat de inteligenţă. Pe de altă parte, „libertinajul” şi „senzualismul atroce” ca elemente de comportament sunt puse în balanţa riscurilor de a apărea şi rămâne „o devoratoare de carne tânără”. Dacă trupul se salvează prin inteligenţă, caracterul se salvează prin „cultul muncii pe brânci”.
Andreea Marin este „Ca şi Răduleasca”: a) brunetă, înaltă, elegantă, frumoasă, din Moldova”; b) căsătorită cu Ştefan („cum a fost şi Răduleasca”); c) are un show TV; d) organizează gale caritabile. Cele două sunt catalogate Yin şi Yang: astfel dispare etalonul şi termenul de comparat. Echilibrul este, totuşi, suveran: „vă completaţi, vă imitaţi, vă împrumutaţi gesturile, fie şi cele publice: sociale, de business, una de la alta, ca două amoreze”.
La Andreea Marin, diferenţa ce distruge etalonul şi lasă libertatea individualităţii să se manifeste plenar survine în zâmbetul specific, în caracteristicile de calinitate şi persuasivitate, în faptul că este „lipicioasă, mămoasă, pufoasă la suflet, blândă ca o femeie moldavă clasică”. Nota ce se desprinde este un echilibru avantajos pentru oricare dintre cele două: în raport nu de unde te aşezi, ci de partea căreia erai aşezat deja. Admiratorilor amândurora li se dă perfectă dreptate şi li se furnizează seturi consensuale de argumente.
Pe Andreea Esca, George Stanca o prinde în sistemul de coordonate al comparaţiei cu Andreea Berecleanu. Suportul inferenţelor îl reprezintă faptul că acestea au fost colege la SOTI. De aici încolo, gradele de comparaţie pe altitudine sunt asignate Andreei Esca. Superlativul i se validează tranşant: „la meseria ta de ştiristă, tu nu ai rival în România, eşti statuie, brand, divissimă, ce vrei tu”. Această susţinere n-ar trebui să irite pe nimeni. Totuşi, în ordinea realităţii, autorul încearcă să dreagă busuiocul printr-un gest salutar şi arată: „Nu vreau s-o supăr nici pe Andreea Berecleanu”.
În linia aceleiaşi lecturi a comparabilelor pentru descoperirea incomparabilului, ne oprim la adresarea mângâietoare către Gheorghe Dinică şi emitem o ipoteză. Acest răvaş este, în fapt, o dublă şi egalitară evocare, a lui „nenea Gigi” şi a lui Ştefan Iordache: „Ne-ai părăsit nu la mult timp după fratele şi prietenul Ştefan Iordache”. Ba, mai mult, este o declaraţie de prietenie între oameni din două lumi: „Doamne, ce bucurie şi ce iureş vor fi acolo când vă veţi întâlni la una mică! Ţine-mi, bre nene, şi mie un loc la masă…” Admirabilă vibraţie pentru meditaţia că atâta timp cât suntem pe drum să gândim ca nişte călători. De altfel, însăşi compoziţia sub formă de scrisoare ce poate sau nu să ajungă la destinatar inscripţionează nostalgia că suntem fiinţe trecătoare, fragile, uşor de lovit, perisabile şi pieritoare.
Dacă nu cumva implicarea noastră subiectivă ne deformează perspectiva, cea mai patetică şi mai prietenoasă scrisoare se îndreaptă etern către Ion Zubaşcu. Este şi cea mai lungă şi cea mai plină de trăire. Şi cea mai deprimantă. În orice caz, memorabilă, căci implică şi sensibilizează pe autor ca ajuns la vârsta „deprimării”: „Ştiu că în curând nu mai am neam, nu mai am limbă, nu mai am credinţă. Am rămas, totuşi, cu frica de Dumnezeu”. Găsim că acesta este tonul potrivit al căutării lui Ion Zubaşcu cu cuvinte în neant. Tindem a-l percepe exact, căci la ultima carte a lui Zubaşcu („Moarte de om”, 2010) am scris o cronică în care sesizam „cum moartea se plăteşte trăind”. Adăugăm la decontul literar al poetului Zubaşcu şi amintirea păstrată, ca ultima, de George Stanca din decembrie 2010: nu doar că ştia că moare (cum ştim cu toţii), dar îşi trăia moartea.
O carte scrisă cu sufletul, în căutarea unor formule existenţiale şi a unor stiluri de viaţă. Poate că pe unele paliere talentul şi experienţa literară duc şi către exerciţii de stil, dar acestea sunt suferinţe induse de dificultatea de a spune adevărul în faţă, verde în ochi. Schisma stilistică acoperă, orice s-ar zice, incertitudinea în legătură cu partea rea, dură, necruţătoare a adevărului.
În timp ce-i scrie destinatarului, George Stanca îşi scrie şi sieşi. Sensibilizarea adresantului la realitatea propriei fiinţe îl face pe autor să-şi asume eventuala eroare şi să trăiască responsabil tragedia lumii: aceea de a nu avea dreptate când crezi că ai dreptate.
Deosebita capacitate de exprimare face ca frazarea să fie rapidă, coerentă şi clară. Prin acest epistolar scris în contul unor congeneri, George Stanca ne vorbeşte nouă cu sensibilitate, cu sinceritate, cu suferinţă. Ne vorbeşte literar şi existenţial: finalmente, din acest motiv cartea de faţă este valoroasă şi constituie o lectură agreabilă.