https://blog.revistaderecenzii.com
Eram ș-așa indispus de neodihnă. Toată noaptea trecută moțăisem ghemuit în unghiul unui vagon de clasa a doua, înghesuit de o companie veselă de bucureșteni care se-ntorceau de la expoziție – un potop de impresii și amintiri… Mă despărțisem de ei de dimineață, ș-acu pe-nserate intram în orășelul meu natal, unde nu mai fusesem de copil… Trebuie să mărturisesc că n-am simțit „acele palpitări”, care se simt la orice revedere de acest fel; ce-i drept, nici pomii și altele n-au manifestat față cu „vechiul lor prieten” vreo deosebită emoție. De la gară trec prin niște uliți triste: miroase a scăpătare și părăginire. Asta mă indispune și mai mult. Să plec cu trăsura ‘nainte, pe-ntuneric și pe un drum necunoscut? Nu! mai bine să rămân aici o noapte; am nevoie de repaos; să dorm fără clătinătură, fluiere, clopote și mai ales fără impresii mirifice de la Paris. Tocmesc trăsura pe a doua zi la patru și trag la „Grand Hôtel Victoria Română” în centrul orașului.
Otelul meu are două caturi. Jos e la mijloc gangul, de o parte „Restaurant et Berărie”, de alta „Cafenea et Confiserie”. Dinaintea „confiseriei” sunt așezate mese și scaune până în mijlocul stradei: aci se strânge seara societatea aleasă. Acum e plin de lume. Sosirea mea produce senzație… Toți ochii se pironesc asupră-mi. Opresc o cameră și stau la o masă în partea restaurantului să beau o bere… Privirile mă săgetează; pe lângă cei de la mese, ies acuma să se uite la mine și cei din cafenea… Un băiețel ca de vreo cinci ani se scoală de la locul lui, vine binișor la masa mea și se pune, mâncând dintr-o prajitură, să mă studieze de aproape. „Nicule! vin la mama, strigă o damă. În zadar; copilul, numai ochi, n-aude. Am rezistat până aci, înfruntând ploaia de săgeți; privirile copilului mă biruiesc. Mă gândesc la bestiile din menajerii; ele afară de chinul dureros al captivității mai sufăr unul, care acuma văd eu cât e de neplăcut – să rabzi, fără să le fi solicitat, privirile persistente ale unei mulțimi curioase. Dar dacă ar fi numai privirile! Exemplarele din menajerie, publicul este rugat să nu le atingă; pe mine, băiatul, cu mâna plină de spumă de zahăr, mă și pipăie! Imposibil de răbdat… O sforțare… Mă scol în sfârșit, evitând privirile copilului, plătesc și intru pe gang… Băiețelul se ține după mine până la scară și stă locului să se uite cum mă sui, până când, făcând cotul scării, îi ies din bătaia ochilor. Am scăpat, dar m-a apucat capul…
…Numărul 9 — Odaia mea… E o căldură năbușitoare înăuntru și miroase a vopsea cu terbentină proaspătă… Să deschiz… Ferestrele dau în uliță. În față e o răspântie. În fund se vede foișorul de foc d-asupra casei orașului. Pe sub ferestre trece strada „Independenții”, care la dreapta dă în strada „Regală”, strada principală din fața otelului. Aceste lămuriri topografice le datoresc chelneriții, care, manifest indispusă c-am deranjat-o, mi le dă scurt, îmi aprinde lumânarea și pleacă bufnind ușa. De-abia acum încep să recunosc locul. „Grand-Hôtel” stă pe maidanul unde ne jucam în copilărie. Parca văz încă maidanul plin de popor înghesuindu-se la o masă pe care o săptâmână a stat zi și noapte o condica enormă deschisă. Era după 11 februarie. De câte ori ieșeam de la școală, iscăleam toți da, și fiecare de mai multe ori… De mici aveam sentimente civice în orașul meu natal!
Ulițele din dosul „Victoriei Române” au rămas cum le știam odinioară. În cele două colțuri ale răspântiei din față, este de-o parte un birt și de alta o cafenea mică. De la fereastra mea văd bine ce se petrece peste drum. În catenea, un individ, aplecat cu pieptul pe biliard, citește o gazetă deschisă mare pe postavul verde; într-un colț, doarme altul cu capul pe masă. Dincolo, în birt, sunt două femei și doi tineri; beau și râd; lângă ei pe o lavița, cântă doi lăutari. După gesturile și grimasele cobzarului, după mișcările ce le face cu pântecele pare a fi un cântec obscen. Dacă n-ar fi trăsurile, care se-nvârtesc mereu pe dinaintea otelului, aș auzi tot…
Zece ceasuri… Să mă culc… Las ferestrele deschise și lumânarea aprinsa și mă așez în pat… Mă doare capul… Băiatul cu prăjitura… Ce ochi!… Oare să fi existând deochiul?… Un neastâmpăr nesuferit îmi furnică din talpă până-n creștet… Insecte!… Iute jos din pat!… Iau lumânarea să văd de aproape… E grozav!… Un popor întreg, ca la un plebiscit… și umblă și aleargă pe cearșaful alb încoace și încolo uimite de lumină! Ce să fac?… Trebuie să dorm!… În pat imposibil… Trag cearșaful, îl scutur bine pe fereastră și-l întind pe covor în mijlocul odăii; desfac un pachet de tutun, presăr pe cearceaf și mă culc pe jos… Îmi arde toată pielea; nu pot adormi; sunt amețit, nervii iritați – simt enorm și văz monstruos. Lumânarea îmi dă drept în ochi… Mă scol s-o mut și apoi m-așez la loc.
…Deodată sar în picioare… Zgomot mare în uliță! Merg degrab la fereastră… Cadranul transparent de pe foișorul de foc ațată unul ș-un sfert… Când au trecut trei ceasuri?… Am ațipit, prin urmare?… Ce e în stradă?… Măturătorii orașului… Au prins un câine la mijloc. Știu… Asta e o petrecere populară, la noi; am văzut-o de atâtea ori…
Câțiva inși se pun la pândă de-o parte și de alta a uliței. Un câine flămând rătăcește căutând dosurile bucătăriilor și unghiurile unde se aruncă gunoaiele. La un semnal, toți se ridică și-l împresoară din toate părțile. O clipă animalul se oprește înghețat; sângele-i dă năvală la inimă, care începe să zvâcnească de coaste… E pierdut!… Părul i se zbârlește pe coamă. Un fior îi fulgeră d-a-lungul prin șira spinării și-i încovrigă coada d-a-ndăratele, până-i înfige vârful în pântece. Ochii turburi caută încotrova un punct de scăpare; dar abia se pune problema în mintea aiurită, și o piatră l-a izbit peste bot, alta la o încheietură, un lemn peste șale și altele plouă… El își iese acum din sine: mașina cea vie dă drumul rezervei de energie – pentru așa moment o păstra -, nici un gând de economie… trebuie cheltuită toată! Opintindu-se din fundul rărunchilor, animalul s-avântă orbește în fața loviturilor… Un răcnet suprem! sparge rândurile vrăjmașilor, le scapă printre picioare și fuge uitându-se drept și numa-nainte, fuge mereu până dă de un loc singuratic. Aci s-așează stins de oboseală, să-și lingă rănile și să se vaiete discret de durere. Somnul se capătă mai ieftin decât hrana și deocamdată i-e mai trebuincios: truditul trup se încolăcește binișor, închide ochii triști și adoarme oftând greu din afund.
– Toată intervenirea mea acum în favoarea animalului este zadarnică. Degeaba raționez eu de sus de la fereastră, că nu le e permis unor oameni ai autorității să turbere liniștea nopții și somnul contribuabililor. Pot eu striga mult și bine: cine m-aude? Huiduiturile și râsetele acopăr chiar glasul celui mai interesat, chelălăiturile animalului. ÎI mai văd doar cum se zbate sub loviturile măturoaielor, ridicând cu contorsiunile lui un nor gros de praf… Sunt nervos; nu mai pot privi; dar tot ascult… De mirare… câinele nu mai țipă deloc. A fugit!… Urmează râsete… Mă uit iar. Măturătorii stau tolăniți pe trotuar; iar la lumina felinarelor din colțuri se vede în mijlocul stradei victima lungită – e un cățel mic, alb și lățos… Mă culc supărat la loc. Mai am două ceasuri și scap… Bietul dobitoc!… Acu încep vâjiiturile măturoaielor… Dacă ar fi cățelul favorit al vreunei dame, – parcă-am văzut una adineaori la „confiserie” cu un cățel în brațe -, și ea ar fi amica vreunui om influent din localitate, atunci măturătorii…
Ceartă jos în cafenea… S-a spart ceva… parcă o ușă cu geamuri trântită cu violența… Țipete de femei, strigăte de bărbați, fluierături febrile de gardiști… Aha! a venit stăpâna cațelului. Alerg la fereastră. Nu se mai văd ceasurile la foișorul de foc; lumina de-n-dărătul cadranului s-a stins; dar mai sus de foișor, arde clipind în cadență steaua dimineței – se face ziuă… E o grămădire dinaintea birtului din colț… Precupeți, care merg cu coșurile încărcate la piață… Ce să fie?… O femeie numa-n cămașă, cu picioarele goale, cu părul desprins, ține strâns de piept pe un om îmbrăcat în uniformă de poliție. El luptă să scape – ea nu-l lasă. Femeia începe să zbiere răgușit făcând gesturi extravagante:
– Ce, domnule! care va să zică, dacă sunt o nenorocită, să-și bată joc de niine dumnealui, pentru că e de la poliție?… Și mai întâi, cine ce treabă are? dumnealui a fost amantul meu?
Comisarul, îndreptându-și mondirul boțit la piept:
-Sergent! E beată…la arest!
Doi inși o înhață; ea se smucește și dă să se repează iar; dar un sergent voinic o apucă de braț și o-nvârtește-n loc:
– Nu zbiera și mergi! strigă el scrâșnind și lovind-o greu cu palma peste gură.
Aud atunci o horcăială-necată și, în cadrul luminat al birtului, văd silueta albă a femeii ridicând în sus brațele goale cu pumnii încleștați și dând capul cu părul despletit pe spate ca și cum i s-ar fi frânt gâtul. Un moment se răsucește de mijloc, apoi cade țeapănă pe spate în prag… Pun mânile la ochi și mă dau înapoi…
Lumânarea arde-n fundul sfeșnicului cu flacăra din urmă. Cobor iute, scol pe portar și plătesc. Patru ceasuri… Luceafărul se stinge și el încet-încet: vine soarele… Trăsura m-așteaptă. În câteva minute sunt afară la câmp. Ce dimineață! ce răcoare! și ce singurătate!
Uf! Niciodată n-am să uit ce bine m-am odihnit o noapte în orașul meu natal, la nr. 9, „Grand-Hôtel Victoria Română”!