*Cronică apărută în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 6 / 2019, p. 12
Apa de zăpadă (Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017), de Grigore Arbore este o antologie lirică, din volumele: Exodul, Cenușa, Auguralia, Poeme, Averse, Stolul de argint, Din toate părțile, Comentariul unui vis și Senza gloria / Fără glorie. Antologia, în prezentarea lui Răzvan Voncu, Mircea Popa și Ion Pop, este însoțită și de numeroase referințe critice „privind unele scrieri și unele inițiative artistice și culturale / științifice ale lui Grigore Arbore (listă selectivă, exclusă orice trimitere la comentarii radio sau în TV)”.
În volumul Exodul (1967), eul liric transmite experiența propriei apariții în lume, dintr-o dimensiune indimenticabilă care totuși nu-și mai exercită mirajul din cauza frumuseților regăsite în renașterea ca om, pe pământ: „pe tine te implor, ploaie fantastică, reptilă umedă / inundând răsăriturile” (Către Ceres). Invocația, în genul lui Lucretius către Venus, relevă ideea că viața este mai frumoasă decât moartea: „Mie însă-mi ajunge / spațiul necuprins de alb al vieții”, precum strigătul disperat al Anei, din epilogul nuvelei Moara cu noroc („Nu vreau să mor, Ghiță!”). Descins pe pământ, dintr-o lume în mișcare, precum aceea a asteroizilor, eul descriptiv, neimpregnat de rutine gravitaționale, are impresia, între altele, că „lupii / în lună își ascultă urletele, poate curând / stele de marmură se vor ridica / din declinul zăpezii” (Epistola I). Iubirea însă îl ancorează în realitate. A doua experiență semnificativă, pe lângă aceea a iubirii, este timpul, a cărui trecere duce la deznădejde: „să nu mai poți dori nimic, să speri / în prăbușirea clipei” (Binecuvântat, din vol. Cenușa – 1969), mai ales că „semper incertus amor” (Epistola II). Legătura dintre volume se stabilește, la nivel ideatic, prin aceste epistole despre evoluția sentimentului de dragoste. Destinul omului pe pământ este influențat de anotimpuri, ale căror „sfinte semne brăzdează cerul” (Martie, din vol. Auguralia, 1972). Experiența aceasta nu este trăită în solitudine, ci în anturajul iubitei, al cărei nume (Ana) semnifică devotamentul total, până la sacrificiul suprem, ca în balada Meșterul Manole. În Poeme (1974), Grigore Arbore aduce un omagiu locurilor natale, semn al împăcării cu sine: „Poarta se închide lin peste lătratul / nătâng al unui câine împietrit / în solitudine” (Lângă locurile natale). În Averse (1976), vicisitudinile meteorologice sunt cauza pentru care poetul devine interesat de excursii, deși în mod involuntar asistă la „înverșunarea ninsorii”, la „ploi fără sens” etc. Liniștea și-o regăsește „pe un câmp de maci la San Gimignano” sau într-o casă de pe strada „Piazza dei Cavalieri 7”. În contextul anilor șaptezeci – optzeci ai secolului trecut, manifestările meteo pot fi metafore ale constrângerilor provocate de regimul comunist. Stolul de argint (1979) este cartea unui om care a început să aspire cu mai multă încredere la împlinirea planului său profesional etc., datorită descoperirii unui domeniu esoteric, dar intim religiei, marcat de existența unui „talisman în drum către ghilotinare” (Talisman); încă nu deține posibilitatea zborului (echivalent libertății, poate de expresie), dar speranța îl caracterizează: „Ziua de azi fatală-i pentru zbor”. În plus, trăiește din plin teroarea de a fi urmărit: „La ora patru și cincisprezece cineva / umblă prin încăpere” (La ora patru și cincisprezece, din vol. Din toate părțile, 1984), iar un mijloc de a se elibera de o astfel de tensiune, improprie oricărui cetățean, îl reprezintă evaziunea în trecutul îndepărtat, pe vremea lui Temistocle: „La Salamina, luptători pe plajă / fac baie în armuri, se bucură / de clipa decisă a-nfruntării” (Temistocle).
Între volumele publicate înainte și după Revoluția din 1989, există o pauză de aproximativ trei decenii și primul (dintre acelea ulterioare evenimentului) se constituie într-un comentariu consistent la un vis împlinit, acela de a fi dobândit răgazul necesar cântării naturii, precum Vergilius în Bucolice: „Sub trestii înfloresc nuferi mirați / strânși în centurii albe sub picioarele / putrezite ale podului” (Incursiune, din vol. Comentariul unui vis, 2011). Experiența lirică pare similară aceleia pe care a avut-o Alexandru Macedonski, dedusă din pendularea între țară și străinătate. Ultimul volum, intitulat Fără glorie (2017), este redat cu versiunea din limba italiană.
Florilegiul atestă imaginea unui poet echilibrat ca stil și tematică.